George Țărnea este un poet important al generației lirice românești din a doua jumătate a secolului XX. Desigur, nu face parte din primul pluton al marilor corifei lirici — Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Adrian Păunescu — ci aparține pleiadei de poeți de „antologie” sau „minori”, cum ar spune Nicolae Manolescu, care merită remarcați: Mircea Micu, Miron Radu Paraschivescu, George Lesnea, Adrian Popescu, Alexandru Căpraru sau Daniel Turcea. Această preajmă colegială lirică nu scade importanța poeziei lui George Țărnea, care a fost un autentic „boxer” liric al generației sale, îmbinând stilul clasic cu cel neo-modern, într-o prozodie specifică romantismului târziu. Românii mai în vârstă poate își amintesc numele George Țărnea ca textier al majorității șlagărelor românești care se difuzau la radio, în spectacole sau la televiziune în perioada comunistă, iar frecvent în anii ’90. Eram copil când ascultam la radio, cu plăcere, cântece pe versuri de George Țărnea, care aveau o linie melodică plăcută și un mesaj sonor și ritmat. Poate din această cauză, poetul era promovat de mijloacele de informare în masă din perioada comunistă; George Țărnea se comporta ca o vedetă a regimului, după cum mi s-a relatat de la persoane care l-au cunoscut personal. În epoca ceaușistă, o pagină de poezie într-o revistă literară agreată era plătită până la cinci mii de lei, echivalentul a două salarii ale unui profesor de gimnaziu pe o lună. Dacă la aceasta adăugăm și drepturile de autor de la spectacole, radio și TV, putem spune clar că George Țărnea nu avea probleme materiale. Poate așa se explică ”îngâmfarea” lui. După decesul poetului, în anul 2003, comunitatea originară vâlceană i-a ridicat recunoscătoare o statuie în parcul „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea. George Țărnea a avut o viață de poet „pe bune”, pentru că era talent și trăia poezia la propriu.
Poetul s-a născut pe 10 noiembrie 1945, la Șirineasa, în județul Vâlcea, și a devenit un poet recunoscut de critica literară și de publicul iubitor de poezie. Poetul a fost numit de către public și critici: „poetul iubirii”. Poetul fost fiul basarabeanului Grigore Țărnea și al oltencei Maria Țărnea (Isărescu). În acte a fost trecut inițial cu numele Ghiorghe. A urmat liceul la Băbeni (liceul îi poartă azi numele) și Facultatea de Filosofie din București. A debutat editorial în 1967–1968 în „Viața românească” (prima sa publicare apăruse în 1964 în „Secera și ciocanul”). A colaborat cu numeroase reviste literare precum „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare” ș.a., și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în 1972. A fost căsătorit și a avut patru copii. Poetul a trecut la cele veșnice în anul 2003, la București, după ce a publicat numeroase volume de versuri care s-au bucurat de recenzii bune și succes de casă. Un volum al poetului ”De ținut minte” l-am citit cu plcăere în tinerețe.
Mi-am readus aminte de poet la spectacolul de Ziua Culturii Naționale din 15 ianuarie, când o actriță a Naționalului clujean a recitat o superbă poezie de George Țărnea care a electrizat publicul. Clujenii prezenți se întrebau cine este poetul George Țărnea? A trebuit să le explic cine este și de unde provine. Așa mi s-a deschis apetitul de a reciti poezii de George Țărnea. Am ales o poezie spre analiză literară care pare foarte actuală prin mesajul transmis.
„Am început să fim, de-un timp încoace,
Indiferenţi la marile trădări,
Goliţi de mituri şi înglodaţi în dări,
Ca nişte prea docile dobitoace.
Cum să urcăm la stele fără scări,
Cum să culegem smirnă din băltoace,
Când numai morţii-i arde să se joace
Cu viaţa noastră dintre patru zări?”
George Țărnea, în acest poem, construiește cu ușoare nuanțe de furie întristată o meditație pesimistă asupra pasivității colective și a degradării spirituale. Versurile sunt încărcate de imagini contrastante — stele versus băltoace, smirnă versus băltoace, zei ironizați — care subliniază prăbușirea idealurilor și incapacitatea de a reacționa a românilor în viața cotidiană. Poetul surprinde nemulțumirea oamenilor simpli, care s-au resemnat în fața unei soarte nedrepte. Poporul a ajuns deznădăjduit în fața ”trădării” claselor aflate deasupra lui. Poemul tratează resemnarea socială și morală ca stare dominantă a națiunii, dar și consecințele ei — uitarea, degradarea și violența care se naște din pasivitate. Mesajul este un reproș tăcut și amar adresat unei comunități care și-a pierdut puterea de aspirație și de acțiune. Tema poeziei este resemnarea, dar paradoxal, nemulțumirea nu provoacă decât o ură suprimată. Structura poeziei este clasică, cu rimă îmbrățișată și ritm interior intrinsec. Versurile sunt grupate în trei strofe; prima și a treia încheie ideea de „stare” (resemnare), conferind circularitate și accentuând imobilitatea situației. Ritmul e sobru, uneori aproape prozaic, dar sonoritatea este susținută de aliterații și rime interne care dau unitate și gravitate. Simbolistica e dublă și eficientă. „Stelele” evocă idealurile, speranțele înalte; lipsa „scărilor” sugerează blocajul, imposibilitatea urcușului, datorită resemnării. „Smirna” — substanță sacră, rară, asociată cu credința și cu sacrificiul — contrastează astfel cu „băltoacele”, imagini ale degradării și mediocrității.
„Stăm resemnaţi, la porţi, în aşteptare
Şi spunem glume proaste despre zei,
Până se aşterne vajnica uitare.”
Țărnea folosește un limbaj liric limpede, fără ornamentații gratuite, dar bogat în metafore și antiteze. Antiteza „stele — băltoace” și epitetul etic „prea docile dobitoace” au rolul de a provoca indignare morală. Repetiția sintagmei „Stăm resemnaţi, la porţi, în aşteptare” (variată) funcționează ca un fel de refren, consolidând atmosfera indusă de blazare. Versul final, dur — „Să ne lăsăm ucişi fără temei” — încheie poemul cu o notă acuzatoare și fatalistă. Tonul este sumbru, meditativ și molcom, cu accente amare și ironice. Asistăm la o tristețe tandră față de pierderea sacrului și a demnității colective în fața neantului. Valoarea estetică îndeamnă la un purism semantic. Poezia reușește să transforme o stare socială degradată într-un tablou poetic coerent, în care imagistica și muzicalitatea amplifică forța morală a mesajului. „Porțile” și „așteptarea” evocă pasivitatea, iar „boabele de mei” din poezie simboliza hrana ancestrală, dacică, ceea ce rămâne — o urmă pe care se așterne uitarea. Prezența „zeiților” redusă la glume populare, specifice românilor, arată desacralizarea și pierderea reperelor spirituale.
„Peste grămada boabelor de mei
Şi ura ne stârneşte tot mai tare
Să ne lăsăm ucişi fără temei.”
Poezia se încheie într-o manieră mioritică, specifică cunoscutei balade. Românul își acceptă — ”cu ură” — o soartă în care este ”ucis fără temei”. Poetul rescrie parțial fragmentul mioritic; „baciul moldovean” își acceptă soarta, iar pentru contemporani sfârșitul rămâne inexplicabil prin resemnare. Poetul apelează ușor ironic la adresa românilor care trăiesc semantic în „spațiul mioritic”, fără a se răzvrăti în stilul omului modern față de nedreptățile la care sunt supuși de actorii „trădării”. E un factum național. Românii „goliți de mituri” și „înglodați în dări” au devenit „docile dobitoace”. Prin aceste versuri dure adresate românilor care își acceptă resemnați soarta de exploatați și de sclavi, George Țărnea compune un poem-îndemn paradoxal la luptă, prin contrast cu „resemnarea/ aşteptarea”. Poemul este de atitudine — un apel tăcut la conștiință, formulat prin contraste puternice și o limbă poetică concentrată, care evocă atât pierderea, cât și posibilitatea reaprinderii dorinței de a urca „la stele”, chiar dacă mesajul este fatalist. Ieșirea din Weltanschauung se poate face doar prin revolta românilor, care transcende veșnica bășcălie, atunci când „spunem glume proaste despre zei/până se așterne veșnica uitare”. Ieșirea taincă din statutul resemnării fataliste, provocat de „marile trădări” și pentru a nu rămâne „docile dobitoace” și a nu lăsa ”ura care ne stârnește”, prin care „să ne lăsăm uciși fără temei”, reprezintă, paradoxal, testamentul poetului.
Ionuț Țene