Studiul volumului „Activismul clerical ortodox în istoria Gărzii de Fier. Biografia preotului Valeriu Beleuță (1909–1974)”, scris de cercetătoarea Andreea Corca și publicat la Editura Casa Cărții de Știință în 2025, abordează fragmentar unul dintre cele mai sensibile fenomene ale istoriei noastre: radicalizarea politică de extremă dreaptă a clerului de mir în perioada interbelică și drama postbelică generată de represiunea comunistă inspirată de URSS. Folosind metoda microistoriei și analiza de caz regională, autoarea demonstrează cum discursul mistic, naționalist și anticomunist a transformat o parte a clerului inferior în vectori ideologici ai Gărzii de Fier în mediul rural. Cartea oferă o investigație microistorică atent documentată asupra unei teme nu doar sensibile, ci esențiale pentru înțelegerea dinamicilor politice și religioase din România interbelică, precum radicalizarea clerului parohial și convertirea discursului religios ca vector al ideologiei legionare. Printr‑o laborioasă muncă de arhivă și o focalizare regională — pe cazul unui preot din zona Făgărașului — volumul reușește să combine portretul biografic cu analiza socio‑culturală, scoțând la lumină mecanisme locale de recrutare ideologică și consecințele lor tragice în epoca comunistă. Andreea Corca, cercetătoare la Muzeul Brukenthal din Sibiu, reușește să surprindă fenomenul de diseminare a mișcării legionare în zona Făgăraș–Brașov, apelând la izvoare scrise și orale, cu o acribie de apreciat. Ceea ce mi se pare de reproșat metodologic autoarei este o anumită confuzie de termeni privind „fascismul” românesc, relevat ca o pastișă a celui italian sau german, fără să surprindă — ca istoric — nuanțele necesare și originalitatea unei mișcări autohtone politice de dreapta care are originalitatea sa înaintea apariției mișcărilor similare din Italia sau Germania. Obsesia, aproape compulsivă, de a repeta la a treia sau a patra fază cuvântul „fascism” nu ține de scrisul istoric obiectiv, ci de stilul jurnalistic sau instituțional. Repetiția, tezismul, contrafactualul în abordarea unor teme istorice delicate nu ajută; dimpotrivă, aduce un deserviciu scrisului istoric. Ceea ce pare azi la modă și firesc, ieri sau mâine poate să nu aibă nicio relevanță. De aceea istoricul trebuie să fie distanțat de subiectivismul și propaganda epocii, oricât de seducătoare ar părea la un moment dat, pentru că astfel transformă actul istoriografic într‑unul caduc și fără relevanță în durata lungă istoriografică. Introducerea cărții, din păcate, mi‑a adus aminte de scrierile acuzatoare, de tristă amintire, din anii ’70–’80 ale lui Fătu, Ardelean, Spălățelu și Mușat pe teme similare; la fel și referințele la acte administrative și legi actuale, pe care istoricul, ca promotor obiectiv al adevărului istoric, nu are de ce să le menționeze și, cu atât mai mult, nici să le promoveze. Istoria se scrie pe izvoare, nu pe ordonanțe de legi și rechizitorii procurărești. Istoricul este un om de știință, nu un procuror. E o lecție pe care tânăra generație de istorici trebuie să o învețe; altfel, lucrările lor nu vor avea nicio importanță în durata lungă a istoriei. Istoricul scrie pe documente pentru a oferi adevărul în limitele umane. El nu face rechizitorii pentru procuratură. Interesant este că, în prefața cărții, profesorul Virgil Țîrău a fost mult mai obiectiv și echilibrat în abordarea subiectului, în ecuația clasică sine ira et studio, fapt ce arată că și‑a însușit cu adevărat metodologia istorică dincolo de modele trecătoare.
În schimb, cercetătoarea reușește să surprindă cronologic și documentar o istorie regională implicată în social—politic. Biografia reconstructivă a lui Valeriu Beleuță începe cu o traiectorie socială și formativă tipică unei părți semnificative a clerului rural interbelic. Născut într‑o familie preoțească (18 noiembrie 1909, Mândra, Făgăraș), educat la liceul „Radu Negru” și la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1928–1932), Beleuță intră într‑un context cultural al efervescenței naționaliste și mistic‑religioase. Corca arată convingător cum anumite teme teologice — sacrificiul, martiriul, mântuirea neamului — pot fi recontextualizate în limbajul politic al Legiunii Arhanghelului Mihail, oferind preoților un registru simbolic prin care mișcarea legionară se legitima ca proiect de „înviere spirituală”. Hirotonit în 1934 pentru parohia Poiana Mărului, Beleuță transformă spațiul parohial într‑un canal de difuzare a doctrinei legionare. Corca documentează modul în care predica, activitățile pastorale și rețeaua familială au fost mobilizate pentru a implementa un program politico‑moral local: de la discursuri ”antimoderne” și anticomuniste, până la practici sociale și economice care polarizau comunitatea. Studiul detaliază nu doar conținutul ideologic, ci și instrumentele — întâlniri, culturi ale memoriei, simboluri religioase adaptate politic — prin care clerul inferior a devenit vector al unei ideologii radicale a nemulțumiților în mediul rural. Istoricul identifică câteva linii directoare ale sintezei ortodoxie–legionarism: misticismul jertfei și cultul morților ca paradigme redemptive; anticomunismul visceral ca mobilizator al legitimității morale; și un antisemitism care, în context rural, canaliza frustrările economice și sociale. Volumul arată cum aceste elemente nu au rămas la nivel retoric, ci au produs efecte concrete în rândul enoriașilor: schimbări de comportament civic, orientări electorale și, în unele cazuri, implicare activă în structuri paramilitare sau de control social.
Un aport important al cercetării constă în folosirea surselor arhivistice ale Arhiepiscopiei Sibiului și a documentelor Securității pentru a reconstrui ambivalențele răspunsului instituțional. Corca surprinde o Mitropolie a Ardealului prinsă între tentația de a tolera simpatiile naționaliste ale clerului — din motive de coeziune comunitară sau calcul politic — și necesitatea păstrării ordinii canonice. Această ambivalență pune în discuție responsabilitatea instituțională a Bisericii: în ce măsură politicile sau lipsa unor măsuri disciplinare au facilitat penetrarea ideologică a unor preoți? E întrebarea autoarei. Forța empirică a monografiei este, în același timp, și una dintre limite: prin axarea pe un caz regional, studiul oferă adâncime explicativă, dar lasă mai puțin spațiu pentru a evalua gradul de reprezentativitate al fenomenului. Corca aduce probe solide pentru cazul Beleuță; însă extrapolarea la nivel național rămâne prudentă. O perspectivă prosopografică și plasarea mai explicită a demersului în literatura contemporană privind radicalizarea religioasă și extremismul european interbelic ar ajuta la înțelegerea succesului legionar în perioada interbelciă. Explicațiile simpliste, canonice și ideologice nu ajută deloc la înțelegerea radicalizării societății interbelice. La cauze, autoarea nu face referiri la specificitatea și originaritatea unei mișcări politice care a fascinat generații de preoți. Un astfel de fenomen nu poate fi analizat simplist sau ascuns după repetitivul, aproape obsesiv, cuvânt „fascism”.
Cercetarea Andreei Corca arată că Țara Făgărașului a fost un nucleu important al legionarismului transilvănean. Legătura locală cu conducerea mișcării se realiza prin figuri precum Horia Sima și fratele său, Eugen Rațiu. Era frate după mamă, rezultat al relației văduvei Sima cu preotul Ilie Beleuță, la patru‑cinci ani de la moartea tatălui lui Horia Sima. Viitorul comandant legionar, Horia Sima, era originar din Mândra și a organizat rețeaua legionară din sudul Transilvaniei, valorificând religiozitatea rurală și recrutând preoți locali (de ex. Valeriu Beleuță) pentru a legitima mișcarea ca profund „creștină”. Penetrarea ideologiei în sate s‑a făcut prin „triada rurală” — învățătorul, notarul și preotul — care asigura influența morală și logistică. Eugen Rațiu, activ în mișcare din 1933 și ulterior deținut politic, a rămas în zonă și a funcționat ca martor important și depozitar al memoriei locale despre rețelele legionare. Mărturiile lui Rațiu documentează sprijinul logistic oferit de preoți, ascunderea legionariilor urmărite în perioada regală și legăturile cu partizanii anticomuniști din Munții Făgăraș după 1945. În ansamblu, dinamica locală reflectă convergența originilor liderilor, rețelelor religioase și instituțiilor rurale în consolidarea și supraviețuirea Mișcării Legionare în regiune.
Eugen Rațiu, ca frate al lui Horia Sima, a trecut zece ani prin gulagul siberian și, întors în țară, a fost închis, fiind eliberat prin decretul din 1964. A fost trimis la Penitenciarul Aiud, fiind aruncat direct în Zarcă (secția de izolare totală și exterminare lentă a închisorii). Din cauza torturilor morale, a izolării și a regimului de detenție de la Aiud, Eugen Rațiu s‑a îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară (TBC), fiind salvat de la moarte în ultima clipă prin eforturile discrete ale altor medici deținuți politici. După eliberare s‑a întors în satul făgărășan și apoi în orașul Făgăraș, dar a fost urmărit, umilit și hăituit de Securitate și de informatorii acesteia. A dus o viață grea, lucrând la confecționat lăzi de lemn sau predând elevilor limbile germană și engleză. Securitatea îi speria pe părinți să nu‑și mai dea copiii să învețe de la fratele lui Horia Sima, considerat cel mai mare dușman al comunismului din România. A trăit într‑o sărăcie lucie, dar nu a renunțat la crezul său religios, devenind un mistic. Abia după 1990 și‑a reîntâlnit fratele, pe Horia Sima, în Spania. Securitatea se temea că va lua legătura cu acest „inamic” al comunismului de sorginte sovietică.
Partea dedicată consecințelor postbelice — arestările lui Beleuță (1948–1949; 1951–1955), munca forțată la Canalul Poarta Albă, evacuarea și deportarea familiei — oferă un portret al efectului de bumerang al politicii represive comuniste asupra clerului politizat. Autoarea analizează represiunea destul de rațional și la rece, de data aceasta stilul acuzator se estompează la abuzurile aparatului de represiune comunist. Pare o inegalitate metodologică de abordare a unității subiectului monografic. Documentele Securității reconstituie atât mecanismele de incriminare, cât și dimensiunea socială a pedepsei: destrămarea familiei, excluderea copiilor din școli, domiciliile obligatorii. Corca nu simplifică trauma la o poveste individuală, ci o plasează în contextul unei politici de epurare care a vânat nu doar actori formați politic, ci și statutul social al clerului rural. Aici se poate observa spiritul critic al autoarei care, în subsidiar, parcă ar justifica prigoana comunistă pentru plata păcatelor acestor preoți care au crezut într‑un ideal politic și creștin interbelic. Pare o pedeapsă a regimului justificată? Aici autoarea nu clarifică situația unor foști deținuți care și‑au ispășit pedeapsa penală, dar parcă „meritau” în continuare, pentru crezurile lor mai mult sau mai puțin creștine, pedepsirea de către Securitate? La prigoana comunistă asupra preoților nu se mai observă o indignare din partea autorei, ca atunci când aceștia pactizau cu o mișcare de dreapta interbelică, spiritul acuzator revine după 1990 când cu ”mânie proletară” nu trebuiau reamintiți în spațiul comunitar acești clerici compromiși politic. În acest sens se observă lipsa de unitate metodologică a istoricului. Preoții Ilie Bereuță și Valeriu Beleuță au murit unul după altul prigoniți atât de securitate cât și de forurile clericale. Forțat să pensioneze de către biserică la câteva luni Valeriu Beleuță moare de supărare, tocmai de Bobotează. Tragedia nu se încheie aici, urmașii familiilor de preoți sunt urmărite și persecutate de securitatea comunistă, izolate și marginalizate, iar după 1990 acuzate din nou de noile portavoci instituționale cu origini din perioada RPR.
De menționat că meritul principal al lucrării este includerea unei arhive locale bogate și integrarea acesteia într‑o narațiune coerentă, care pune în discuție interdependența dintre religie și politică. Autoarea e o bună documentaristă, un bun arhivar. Totuși, volumul ar fi câștigat de pe urma unei secțiuni metodologice mai explicite (tratamentul dosarelor de Securitate, evaluarea depozițiilor orale) și de o plasare teoretică mai clară în contextul național și european (concepte ale radicalizării, comparații regionale). Introducerea unor instrumente prosopografice și a analizei rețelelor ar facilita evaluarea reprezentativității și a distribuției geografice a fenomenului. Monografia Andreei Corca este o contribuție interesantă ca documentare realizată cu acribie la studiile despre cler și radicalism în România interbelică, prin claritatea investigației micro‑istorice și bogăția surselor locale. Lucrarea reușește să evidențieze modul în care discursul religios poate fi mobilizat politic și cum consecințele acestui proces se proiectează în deceniile următoare, în special sub regimul comunist. Totuși, stilul ideologizat, prin repetiții și judecăți de valoare inutile, îngreunează lectura și acuratețea evenimentelor prezentate. Limbajul, câteodată aproape „de lemn”, prin adoptarea unei stilistici acuzative de tipul presei propagandistice, nu ajută la claritatea înțelegerii concrete a adevărului istoric, care este țelul unui istoric dezbrăcat de reflexe teziste sau închizitoriale. Subliniem că, pentru istoriografia viitoare, studiul deschide direcții fertile: cercetări comparative regionale, prosopografie clericală și analize teoretice ale radicalizării religioase, care pot transforma investigația de caz într‑un reper pentru înțelegerea mai largă a intersecției dintre credință, politică și violență ideologică în Europa Centrală și de Est. Dar istoricul trebuie să scrie sine ira et studio, fără să fie influențat de narațiunile ideologice la modă, care amintesc de reflexe ideologice de dinainte de 1989. Istoricul trebuie să fie un narator al faptelor și izvoarelor istorice într‑o sinteză făcută cu sinceritate, nu să devină acuzator public. Aici, cercetătoarea din Sibiu mai are de lucrat pentru a scrie cărți care să reziste în timp.
Ionuț Țene