Istoricii din provincie au farmecul lor local. Aduc acele informații documentare impregnate de farmecul și ineditul locului în istoriografia ardeleană. Adrian Onofreiu, născut la 4 august 1962 în Câțcău, județul Cluj, este un istoric, arhivist și istoric literar român de seamă în Ardeal. Adrian Onofreiu are ca mari pasiuni istoria și cercetarea ei, iar fascinația pentru disciplină i-a fost trezită în clasa a VII‑a de profesorul lui Augustin Pădureanu. A urmat studii la Cluj‑Napoca și a absolvit Universitatea ”Babeș‑Bolyai” în 1986, specializându‑se în istorie și filosofie. A predat istoria la Școala Generală Cîrjoaia (Cotnari) timp de trei ani, apoi, din 1989, a lucrat ca arhivist la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bistrița‑Năsăud, unde a petrecut 21 de ani în activitate de cercetare. Din 2008 este doctor în istorie și a publicat numeroase studii și volume despre regimentul grăniceresc năsăudean și Districtul Năsăud în vremea stăpânirii austriece. Istoricul valorifică intens manuscrisele și arhivele locale, având planuri de a publica integrala operei lui Nestor Șimon, primul istoriograf al „graniței” – un năsăudean înțelept de la sfârșitul secolului XIX. Onofreiu sublinează necesitatea unor cunoștințe temeinice de istorie, legislație arhivistică și stăpânirea limbilor precum latina, germana în caractere gotice și maghiara pentru munca în arhive. Cercetarea este, pentru el, o pasiune practică: „vorbește cu documentele” și își dedică weekendurile finalizării studiilor și scrierii cărților așa cum am aflat dintr-un interviu în ziarul ”Adevărul” (2010). Onofreiu a activat ca arhivist pasionat de documente inedite la Serviciul Județean Bistrița‑Năsăud al Arhivelor Naționale, contribuind astfel semnificativ la conservarea și studiul istoriei regionale, punându-și amprenta personală pe instituție.
În 2008 a obținut titlul de doctor în istorie la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj‑Napoca, cu o teză dedicată studiului „Districtul Năsăudului între 1861–1876”. Lucrările sale academice se concentrează pe diverse teme istorice, în special pe istoria județului Bistrița‑Năsăud în secolul XIX, iar el a publicat numeroase studii care documentează această perioadă. Printre lucrările publicate se numără texte și studii importante, precum „Istoria județului Bistrița‑Năsăud în documente și texte” (2001), coautor cu Ioan Sigmirean, și „Districtul Năsăud (1861–1876)” (2010), care constituie baza tezei sale de doctorat. De asemenea, a editat și a contribuit la volume precum „Revoluția de la 1848–1849 în zona regimentului grăniceresc năsăudean” (2003) și „Familiile din Năsăud în anul 1869” (2010), concentrându‑se pe contribuții demografice și istorice. Colaborările sale cu alți istorici și editori, precum Simion Lupșan și Mircea‑Gelu Buta, au îmbogățit, de asemenea, discursul istoric privind județul Bistrița‑Năsăud. Prin numeroasele volume editate și publicații de cercetare, Onofreiu a documentat evenimente cheie, condițiile economice și peisajul cultural al regiunii, subliniind importanța arhivelor locale în înțelegerea istoriei României. E privit de către unii concitadini mai degrabă ca arhivist, datorită activității sale de depozitar al memoriei Năsăudului. Cu o abordare riguroasă și un puternic angajament față de conservarea documentelor istorice, Adrian Onofreiu continuă să fie o figură în istoriografia română, asigurându‑se că moștenirea regiunii Năsăud este recunoscută și înțeleasă în contextul mai larg al istoriei României.
Adrian Onofreiu a publicat împreună cu academicianul Ioan Bolovan o carte de referință pentru istoria regimentelor grănicerești din epoca habsburgică: „Contribuții documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean” (2006). Despre acest subiect au mai scris istoricii locali Vasile Tutula și Ioan Câmpeanu în anii ’80–’90. Lucrarea valorifică și editează pentru prima dată integral manuscrisul căpitanului Karl Klein privind istoria Regimentului II românesc de graniță (ulterior Regimentul 50 de linie), între 1763–1866. Volumul combină transcrieri, traduceri și studii introductive care plasează manuscrisul în contextul larg al regimului militar habsburgic, al mentalității grănicerești și al istoriografiei locale (inclusiv raporturile cu lucrările anterioare ale lui Treuenfest și Bariț). Autorii subliniază importanța arhivelor locale și străine (Viena, Budapesta, Cluj, Bistrița, Năsăud) pentru reconstituirea documentară. Se evidențiază portretul grănicerului român: disciplinat, curajos și loial Casei de Habsburg, dar și rolul regimului militar în transformarea statutului social și a mentalității comunităților rurale. Sunt discutate relațiile între manuscrisul lui Klein, ofițer clasa I, și alte surse manuscrise (inclusiv un autor anonim descoperit de Mihai Georgiță) și ipoteze privind circulația între texte. Volumul include ”aporte” științifice asupra revoluției din 1848–1849 în zonă, asupra campaniilor militare în care a fost implicat regimentul și asupra biografiei autorului manuscrisului, explicând motivațiile redactării sale. Cartea are și un demers de recuperare a memoriei locale, susținut de colaborări academice și de sprijin financiar local, și reprezintă o sursă esențială pentru studiile despre granița militară năsăudeană și istoria românilor în armata habsburgică.
O altă carte a lui Adrian Onofreiu, de referință pentru istoria economică a Ardealului de nord-est, este „Evoluția cooperației de credit în județul Bistrița‑Năsăud” (2004). Autorul surprinde cu acuratețe și subliniază importanța băncilor și cooperativelor de credit în județul său în istoria modernă. Cooperația de credit în județul Bistrița‑Năsăud își are rădăcinile în ultimele decenii ale secolului XIX, când, sub influența modelelor Schultze‑Delitzsch și Raiffeisen, au apărut primii pași concreți pentru organizarea creditului popular. În centrul inițiativelor locale au stat societăți precum ”Aurora” din Năsăud și reuniuni mutuale de împrumut și păstrare (de ex. Jiva Mare), care au facilitat accesul țăranilor la resurse financiare, înlocuind cămătăria și reducând costurile și timpul pierdut cu deplasările la bănci mari. Perioada interbelică a adus uniformizarea și consolidarea legislației: Decret‑lege pentru Casa Centrală a Cooperației, Legea pentru unificarea cooperației (1923) și, mai ales, Legea pentru organizarea cooperației (1929) au creat cadrul legal pentru funcționarea băncilor populare, a federațiilor și a Băncii Centrale Cooperatiste. Aceste reglementări au permis extinderea rețelei, adoptarea statutelor‑tip și afilierea la structuri federative, sporind capacitatea instituțiilor de credit rurale. Al Doilea Război Mondial și Dictatul de la Viena (1940) au perturbat puternic activitatea acestor ”bănci populare”: teritoriile cedate au fost supuse legislației și centralizării cooperației maghiare, iar după revenirea la România (1944–1945) a fost necesară readaptarea statutelor și reintegrarea cooperativelor în legislația românească. În anii imediat postbelici, inițiativele de reorganizare (instrucțiuni din 1947) au urmărit extinderea băncilor populare la nivelul fiecărui sat. Transformarea radicală a venit odată cu instaurarea regimului comunist: prin decretul din 1948 și apoi prin normele din 1949–1954, sistemul bancar privat și independența multor instituții cooperatiste au fost eliminate sau subordonate statului. În acest context s‑a înființat Banca Agricolă, iar cooperativelor de credit li s‑a conferit un rol integrat în politica agricolă și industrială a statului, funcționând în cadrul planificării centralizate și sub supravegherea instituțiilor de partid.
În anii 1950–1960 s‑a consolidat modelul cooperativelor de masă, cu funcții extinse de aprovizionare, desfacere, credit și educație economică socialistă. Legislația și reorganizările administrative au modelat rolul și structura cooperativelor de credit. După 1961 au intervenit noi reglementări care au ajustat statutul și facilitățile fiscale ale cooperativelor, iar, în ansamblu, activitatea s‑a axat pe finanțarea agriculturii și integrarea depozitelor și creditelor în sistemul controlat de stat. Perioada post‑1989 a deschis posibilitatea reinventării și diversificării cooperației de credit, cu încercări de adaptare la economia de piață: restaurarea autonomiei, reconfigurarea statutelor și readaptarea logisticii și serviciilor rămân subiecte ale cercetărilor și inițiativelor locale. Moștenirea instituțiilor populare (Aurora, reuniuni rurale) și documentele de arhivă locale oferă un patrimoniu important pentru revigorarea unor practici cooperative orientate spre nevoile comunităților rurale. Istoria cooperației de credit în Bistrița‑Năsăud reflectă alternanța între inițiativa locală și modele externe, între consolidare legislativă și intervenții politice radicale. De la primele reuniuni de împrumut și păstrare până la restructurările comuniste și încercările recente de adaptare post‑1989, fenomenul a avut permanent același scop: facilitarea accesului țăranilor la credit și integrarea economică a comunităților rurale în această parte a țării. Toată această diagramă economică a fost urmărită cu acribie de istoricul bistrițean, fapt ce merită aprecierea noastră. Putem spune că Adrian Onofreiu este un istoric regional de expresie națională. Studiile sale se interferează sintetic cu cercetarea arhivistică și metodologia istoriografică modernă într-un creuzet ce documentează și implementează viziuni istorice inedite și originale despre trecutul românilor din Ardealul dualist și epoca modernă.
Ionuț Țene