Avram Iancu nu a fost doar revoluționarul romantic și liderul național al românilor din Transilvania, cunoscut pentru rezistența organizată în Munții Apuseni în anii 1848–1849. Gheorghe Firczak a scris recent o carte interesantă „Avram Iancu, caracterul european al Revoluției Române din 1848-1849” și care a fost publicată în anul 2024 la Editura ”Cetate” din Deva, cu ocazia bicentenarului nașterii lui Avram Iancu. Este prima lucrare de autor care subliniază caracterul european modern al Crăișorului Munților, după studiile unor istorici maghiari clujeni din anii `70 ai secolului trecut care au subliniat și ei europenitatea lui Avram Iancu în opoziție cu etnocentrismul lui Lajos Kossuth. Antologia de studii a istoricilor maghiari s-a numit ”Magyar történetírók Avram Iancuról” (tradus în limba română ca Istorici maghiari despre Avram Iancu). Volumul a fost alcătuit și îngrijit de istoricul Géza Kovách și a apărut la Editura Kriterion din București în anul 1972. În acest context european, consider că Avram Iancu a fost, în egală măsură, un intelectual format în spiritul modern al secolului al XIX-lea, un jurist și un om politic care a înțeles că revendicările românilor ardeleni făceau parte dintr-un proces european mai amplu: afirmarea libertății, egalității în drepturi, emancipării sociale și recunoașterii națiunilor. Viziunea lui Avram Iancu trebuie înțeleasă în contextul Revoluției europene de la 1848, cunoscută drept „Primăvara Popoarelor”. De la Paris la Viena, de la Berlin la Budapesta și până în Transilvania, oamenii au contestat vechile privilegii feudale și absolutiste, cerând constituții, libertatea presei, reprezentare politică, desființarea iobăgiei și egalitate în fața legii.
În acest climat intelectual și politic s-a format concepția lui Avram Iancu despre libertate și dreptate. Pentru el, o revoluție care proclama eliberarea unui singur popor, dar refuza aceleași drepturi celorlalte comunități, era incompletă și contradictorie. Libertatea nu putea fi autentică dacă devenea privilegiul unei singure națiuni. Formația sa juridică și conștiința dreptului l-au ajutat în conturarea unei concepții solide și democratice. Studiile de drept urmate la Cluj între anii 1841 – 1846 au avut o importanță majoră în formarea sa politică. Avram Iancu nu a fost un simplu conducător militar, animat de instincte revoluționare și de un romantism naționalist, ci un om care cunoștea mecanismele juridice și instituționale ale Transilvaniei. Iancu a înțeles că marginalizarea românilor nu reprezenta doar o problemă socială sau culturală, ci una profund politică și constituțională. Românii constituiau majoritatea populației Transilvaniei, însă nu erau recunoscuți ca națiune politică. Sistemul politic era construit în jurul privilegiilor istorice ale nobilimii maghiare, sașilor și secuilor, în timp ce românii aveau un statut inferior și erau considerați o populație „tolerată” în propria lor țară. Formația juridică l-a ajutat pe Iancu să formuleze revendicările românilor nu ca pe niște cereri de milă adresate autorităților, ci ca pe drepturi juridice legitime și inalienabile. Recunoașterea națiunii române, reprezentarea politică proporțională, folosirea limbii române în administrație, justiție și educație, precum și egalitatea în fața legii erau, în concepția sa, condiții indispensabile ale unei societăți moderne democratice. În această perspectivă, dreptul trebuia să devină principalul instrument al emancipării naționale. Chiar dacă, în 1848, românii au fost nevoiți să se apere cu armele, viitorul națiunii trebuia construit prin educație, instituții și pregătire juridică. Această idee se regăsește și în testamentul său, redactat în 1850, prin care și-a destinat averea sprijinirii educației juridice a românilor și înființării unei instituții de învățământ superior juridic la Cluj. Pentru Iancu, forța armelor poate apăra o comunitate într-un moment de criză, dar numai cultura, legea și instituțiile îi pot asigura dezvoltarea pe termen lung.
Egalitatea națională, economică și politică nu a fost un moft trecător pentru Avram Iancu, ci o paradigmă intelectuală asumată. În timpul Revoluției de la 1848, Avram Iancu a susținut ferm egalitatea în drepturi dintre români și celelalte naționalități ale Transilvaniei. El nu contesta dreptul maghiarilor la libertate și emancipare, însă respingea ideea ca libertatea maghiară să fie obținută prin menținerea subordonării românilor. Unirea Transilvaniei cu Ungaria, hotărâtă de Dieta de la Cluj fără consultarea reală a românilor, a fost respinsă deoarece nu oferea garanții politice și sociale egale pentru populația românească. Poate părea paradoxal, dar inițial în martie 1848, problema nu era unirea în sine, ci caracterul ei unilateral și lipsa unor drepturi efective pentru români. Avram Iancu a înțeles că libertatea unui popor nu poate fi întemeiată pe negarea libertății altui popor. De aceea, revendicarea românilor nu urmărea înlocuirea dominației maghiare cu o dominație românească. Obiectivul era reorganizarea vieții politice pe baze moderne, astfel încât toate comunitățile să beneficieze de drepturi egale. Egalitatea avea, în concepția sa, mai multe dimensiuni: egalitate națională, prin recunoașterea românilor ca națiune politică; egalitate juridică, prin aplicarea aceleiași legi tuturor; egalitate socială, prin desființarea iobăgiei; egalitate culturală, prin respectarea limbii române în școli și administrație; egalitate confesională, prin depășirea rivalităților dintre ortodocși și greco-catolici. Avram Iancu a perceput națiunea română plenar, dincolo de confesiuni și de disparități religioase, ca pe un tot unitar, în spiritul egalității și al respectului reciproc. Pentru Iancu, națiunea română era dincolo de confesiune. Avram Iancu era ortodox, însă colaborarea sa cu liderii românilor greco-catolici a fost esențială pentru organizarea mișcării naționale. În jurul idealurilor comune s-au întâlnit intelectuali, clerici și țărani aparținând ambelor Biserici românești.
Iancu a avut numeroși tribuni de confesiune greco-catolică, precum Simion Balint, Iacob Deleu, Ioan Gomboș, Ioan Rațiu sau Iosif Moga, laici sau clerici. Această colaborare arată că Iancu nu privea națiunea română într-un sens strict confesional. Pentru el, identitatea națională și solidaritatea politică erau mai importante decât diferențele religioase interne. Românii trebuiau să acționeze împreună pentru obținerea drepturilor politice, sociale și culturale. Prin urmare, proiectul său național nu era unul exclusivist. El se întemeia pe ideea că o comunitate politică trebuie să-i protejeze pe toți cetățenii, indiferent de confesiune sau origine. În acest sens, gândirea lui Iancu se apropia de principiile moderne europene ale cetățeniei și ale statului de drept. Desființarea iobăgiei și emanciparea socială s-au înscris, de asemenea, în spiritul egalității în drepturi și al noului spirit european care se impunea pe continent. Avram Iancu a înțeles că libertatea politică este lipsită de conținut dacă nu este însoțită de emanciparea socială a țărănimii. În Transilvania, majoritatea românilor era formată din țărani supuși unor obligații feudale și unor forme de dependență economică. Desființarea iobăgiei nu trebuia să fie o reformă formală, ci una reală, care să transforme țăranul într-un om liber, proprietar și cetățean. Iancu a respins formulele care transferau asupra țăranilor costul emancipării și a susținut o reformă capabilă să înlăture vechile privilegii feudale.
Această poziție îl înscrie în rândul liderilor pașoptiști europeni care au legat libertatea națională de dreptatea socială. Națiunea nu putea fi liberă dacă majoritatea populației sale rămânea dependentă economic și lipsită de drepturi. Avram Iancu a luptat pentru națiunea română sub semnul principiilor Revoluției Franceze: „Libertate, egalitate, fraternitate”. Una dintre cele mai cunoscute formulări asociate lui Avram Iancu se regăsește în scrisoarea-manifest adresată poporului maghiar, datată 15 iunie 1849: „Libertate, egalitate, fraternitate! Fraților maghiari! Ascultați cuvintele purcese din adâncul sufletului unui român sincer. Aceste sfinte principii ne treziră din adâncirea în care ne apăsară barbarii sute de ani […]. Deie-și părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră asuprită de veacuri de nedreptate.” Mesajul acestei scrisori corespunde concepției sale politice generale. Iancu se adresa maghiarilor nu ca unor dușmani permanenți, ci ca unor oameni care împărtășeau idealurile revoluției. Formula „libertate, egalitate, fraternitate”, inspirată din tradiția Revoluției Franceze, dovedește racordarea discursului său la limbajul politic european al epocii. El nu vorbea doar în numele românilor, ci apela la judecata Europei și a „popoarelor civilizate”. Considera că drepturile românilor puteau fi evaluate prin principii universale, nu prin privilegii istorice sau prin voința unei elite.
Apelul său la Europa avea și o semnificație politică. Iancu dorea ca opinia publică europeană să înțeleagă faptul că românii nu luptau împotriva libertății, ci pentru propria lor libertate, refuzată timp de secole. Fermitatea sa în fața tiraniei l-a dovedit un profund democrat. Avram Iancu a fost atât un idealist, cât și un lider realist. El a înțeles că puterea politică nu renunță întotdeauna la privilegii prin argumente morale sau prin apeluri umanitare. De aici provine replica atribuită lui la Dieta de la Cluj: „Nu cu argumente filosofice și umanitare se pot convinge tiranii, ci cu lancea lui Horea!” Această formulare nu trebuie interpretată ca o glorificare a violenței. Ea exprimă convingerea că drepturile trebuie apărate atunci când autoritățile resping orice soluție politică și recurg la forță. Românii nu au dorit războiul civil. Ei au cerut recunoaștere politică și garanții juridice. Însă refuzul acestor revendicări, tensiunile acumulate și violențele din Transilvania au făcut imposibilă, pentru o perioadă, soluționarea conflictului pe cale pașnică. În același timp, Iancu a intuit caracterul interdependent al destinelor celor două comunități. Ideea exprimată în formula „Maghiarul fără român și românul fără maghiar nu pot exista” poate fi înțeleasă ca o intuiție geopolitică modernă. În spațiul central-european, popoarele trăiau într-o interdependență istorică, geografică și economică pe care niciun proiect politic nu o putea ignora.
În anul 1849, după ce conflictul dintre revoluționarii români și maghiari devenise sângeros, au fost inițiate mai multe tentative de reconciliere, o altă formă de toleranță și colaborare europeană, în ciuda războiului civil sângeros. Ioan Dragoș, trimis pentru a negocia cu Avram Iancu, a încercat să obțină depunerea armelor în schimbul unor promisiuni de amnistie și de recunoaștere a anumitor drepturi. Iancu a acceptat dialogul și armistițiul tocmai pentru a examina posibilitatea unei soluții politice. Negocierile au fost însă compromise de atacul maiorului Imre Hatvani asupra Abrudului. Atacul, desfășurat într-un moment în care se purtau tratative, a fost perceput de moți drept o trădare și a distrus încrederea dintre cele două tabere. Ioan Dragoș a fost ucis de mulțimea furioasă. O altă încercare de apropiere a fost legată de activitatea lui Nicolae Bălcescu. Venit din Țara Românească, Bălcescu avea o viziune geopolitică mai largă și înțelegea că dezbinarea dintre români și maghiari slăbea ambele revoluții. El a încercat să-i apropie pe Lajos Kossuth și pe reprezentanții românilor, considerând că, dacă revoluțiile lor nu se uneau, urmau să fie înfrânte de intervenția marilor imperii. Bălcescu a fost fascinat de patriotismul lui Iancu, dar și de viziunea sa europeană în egală măsură. În scrisorile către Ion Ghica, marele revoluționar muntean i-a dat dreptate lui Iancu. Negocierile au dus, în vara anului 1849, la un proiect de pacificare care prevedea anumite garanții pentru drepturile naționale și culturale ale românilor. Era recunoscut dreptul de folosire a limbii materne în administrație și educație și se discuta inclusiv constituirea unei legiuni române. Avram Iancu a primit favorabil perspectiva încetării vărsării de sânge și, potrivit mărturiilor vremii, a transmis ideea că românii nu mai doreau să verse sânge maghiar. Din nefericire, acordul a fost încheiat prea târziu. La scurt timp, revoluția maghiară a fost înfrântă de armatele habsburgice și rusești, iar proiectul de reconciliere nu a mai putut fi aplicat. Înfrângerea revoluției maghiare nu a însemnat împlinirea idealurilor românilor. În anumite momente, colaborarea cu autoritățile imperiale fusese utilă din punct de vedere tactic, deoarece românii se aflaseră în conflict cu revoluționarii maghiari care refuzaseră recunoașterea drepturilor lor. Totuși, Avram Iancu nu a fost un apărător necondiționat al dinastiei de Habsburg. Obiectivul său nu era consolidarea absolutismului vienez, ci obținerea drepturilor pentru poporul român în spiritul legilor.
După încheierea revoluției, împăratul Franz Joseph a încercat să-l recompenseze prin acordarea unor decorații. Iancu le-a refuzat, iar replica atribuită lui sintetizează atitudinea sa: „Nu ne-am luptat pentru jucării, ci pentru drepturi și libertate!” Prin acest refuz, el a arătat că nu luptase pentru onoruri personale și nici pentru recompense imperiale. Colaborarea cu Viena fusese una conjuncturală, determinată de împrejurările politice și militare, nu expresia unei adeziuni la absolutism. Refuzul său de a accepta absolutismul habsburgic și, apoi, dualismul s-a înscris în spiritul european și democratic al respingerii rămășițelor privilegiilor feudale și al formelor de autoritarism. El dorea egalitate și drepturi pentru toți cetățenii, ceea ce împăratul nu putea oferi decât sub forma unor privilegii pentru casta austro-maghiară conducătoare. Dezamăgirea sa a fost cu atât mai mare cu cât, după înfrângerea revoluției maghiare, Curtea de la Viena nu le-a acordat românilor recunoașterea politică pe care aceștia o așteptau.
Consider că Avram Iancu a fost un lider european avant la lettre. Europenitatea lui Avram Iancu nu trebuie confundată cu identificarea sa cu politica Vienei sau cu un anumit model politic occidental de factruă feudală. Ea trebuie înțeleasă prin apartenența sa la cultura politică a pașoptismului și prin capacitatea de a formula problema românilor într-un limbaj al drepturilor universale și egalității politice. Iancu a susținut egalitatea cetățenilor în fața legii, egalitatea națiunilor, emanciparea socială a țăranilor, reprezentarea politică, respectarea limbii materne și soluționarea conflictelor prin negociere, atunci când negocierea era posibilă. Avram Iancu a apărat identitatea românilor fără a propune eliminarea celorlalte comunități. A cerut libertatea românilor fără a nega libertatea maghiarilor, sașilor sau secuilor. Nu urmărea o nouă formă de dominație, ci desființarea dominației feudale și instaurarea unei ordini politice bazate pe drepturi egale. În acest sens, el a fost un lider european al timpului său. A înțeles că națiunea nu trebuie definită prin intoleranță, ci prin solidaritate, responsabilitate și demnitate. A intuit că popoarele Europei Centrale nu puteau trăi izolat unele de altele și că orice proiect politic durabil trebuia să țină cont de diversitate.
Avram Iancu rămâne una dintre cele mai complexe figuri ale istoriei românilor din secolul al XIX-lea. A fost avocat, jurist, revoluționar, comandant militar și apărător al unei comunități lipsite de drepturi politice. Dar, mai presus de toate, a fost un om al legii, al libertății și al demnității. Importanța sa nu constă numai în rezistența din Munții Apuseni, ci și în ideea că libertatea trebuie să fie comună, iar legea trebuie să se aplice tuturor. Într-o epocă dominată de imperii feudale și de naționalisme exclusiviste, el a intuit necesitatea conviețuirii unor popoare diferite în cadrul unor instituții întemeiate pe egalitate și lege. Prin această viziune, Avram Iancu depășește imaginea eroului local sau a simbolului exclusiv național. El aparține istoriei europene a libertăților, a emancipării sociale și a luptei pentru recunoașterea drepturilor naționale. „Crăișorul Munților” nu a luptat pentru privilegii noi, ci pentru desființarea privilegiilor. Nu a cerut dominația românilor asupra altora, ci egalitatea românilor cu celelalte popoare ale Transilvaniei. Iar această aspirație — libertate, egalitate și demnitate pentru toți — reprezintă nucleul viziunii sale europene și motivul pentru care Avram Iancu rămâne un european autentic al timpului său și un model actual de urmat de către tânăra generație.
Ionuț Țene