Zilele trecute am fost cuprins de indignare, când am aflat că marea cântăreață de muzică populară Paula Hriscu a trebuit să șteargă de pe canalul ei de YouTube o melodie interpretată folcloric, după poezia „Acasa mea” a marelui poet Traian Dorz, pe care Nichita Stănescu l-a apreciat și i-a fost prieten. Motivul invocat de artistă a fost că membrii Oastei Domnului au criticat-o în comentarii la melodia postată pe canalul YouTube și pe Facebook, afirmând că a transformat versurile lui Traian Dorz într-un cântec patriotic; de fapt, aceasta, în opinia lor, este o poezie referitoare la un ritual de înmormântare sau, mai ales, o poezie duhovnicească dedicată lui Dumnezeu, în care creștinul se regăsește ca „Acasă”. Consider că interpretarea criticilor lui Paula Hriscu este greșită din punct de vedere cultural, deoarece poezia lui Traian Dorz este un bun național, care trebuie citită, recitită, recitată și interpretată de toți cei care iubesc versurile marelui poet creștin al secolului XX. În sensul creației marelui teolog Berdiaev, poezia religioasă sau creștină poate fi interpretată artistic fără să i se piardă valențele metanoice și de transfigurare sau de îndumnezeire. E dreptul artistului să interpreteze cum dorește o creație artistică. Dacă nu sunt probleme cu drepturile de autor sau de copyright, ceea ce în cazul poeziei lui Traian Dorz nu sunt tâlcuiri juridice de acest fel, poezia „Acasa mea” poate fi interpretată artistic sau recitată așa cum dorește artistul, actorul sau pur și simplu cititorul. Este prea frumoasă poezia lui Traian Dorz ca să o cenzurăm din motive religioase sau interpretări limitative impuse de o congregație a BOR. În artă, nimeni nu are dreptul să cenzureze o poezie. Traian Dorz este o valoare poetică națională, un bun literar pentru toți românii și pentru toți cei care iubesc poezia de calitate. Paula Hriscu avea, deci, tot dreptul să interpreteze „Acasă mea” ca referință la țara noastră, România. „Acasa mea” este și România. Consider că limitarea acestei poezii geniale a lui Traian Dorz doar în sens duhovnicesc și în limite religioase, așa cum o face Pr. Prof. Vasile Mihoc, este frumoasă, dar limitativă, deoarece aceasta cuprinde doar interpretarea duhovnicească sau bisericească a mesajului liric a lui Traian Dorz. Marele poet, prin opera sa lirică, a realizat o transcedere dincolo de numinos, avându-se în vedere plenitudinea unei creații literare plenare care cuprinde toate aspectele ce țin de stilistica, mesajul și estetica literară.
Traian Dorz, care a trăit între anii 1914-1989, a fost un poet născut în Râturi, azi Livada Beiușului, provenit de la „talpa țării”. Crescut într-o familie de țărani săraci, a fost influențat de educația primită de la învățătorul său și de lectura cărții „Corabia lui Noe” de Iosif Trifa, întemeietorul și conducătorul ”Oastei Domnului”, care i-a schimbat viața. După ce a abandonat studiile la Liceul Militar din Târgu Mureș din cauza dorințelor părinților, a devenit colaborator al lui Iosif Trifa și a publicat prima sa carte de poezii, „La Golgota”, în 1935, urmată de „Pe drumul crucii” în 1937. În timpul detenției sale, a compus aproape 200 de poezii și a creat aproximativ 100 de lucrări de eseistică și poezie religioasă, totalizând peste 5.000 de poezii și 7.000 de proverbe versificate. După 1948, regimul comunist a interzis publicarea operelor lui Dorz în România, manuscrisele sale fiind distribuite clandestin. O parte din creațiile sale a fost publicată în străinătate, datorită susținătorilor din comunitatea neoprotestantă. Dorz a lăsat în urmă o moștenire literară semnificativă, evidențiată prin poezia sa „Un lung tren ne pare viața”, care reflectă profunditatea credinței și a aspirațiilor sale spirituale. Comuniștii nu l-au publicat, fiind urmărit de Securitate, dar poeziile sale se recitau în comunitățile creștine. Astfel, poezia la care fac referire, „Acasa mea” de Traian Dorz, este structurată în mai multe strofe, având un ritm melodios și o rimă constantă, ceea ce conferă textului o muzicalitate aparte, originală și cantabilă. Limbajul simplu și direct, specific stilului lui Dorz, creează o apropiere emoțională între autor și cititor. Versurile sugerează o confesiune intimă și o întoarcere la rădăcini, la arhetipul românesc, îmbinându-se cu un puternic sentiment de nostalgie și dor. „Acasă mea” poate fi Dumnezeu, Biserica, familia, țara România, satul natal sau casa părintească. Depinde astfel de unghiul din care privește cititorul sau artistul.
„Acasă mea,
ce grai divin
de dulce și fierbinte,
ce lacrimi
și fiori îmi vin
când mi te-aduc aminte!”
Poezia subliniază o dragoste profundă pentru „acasă”, un loc al amintirilor, al siguranței și al iubirii. „Acasa mea” este „grai divin”, poetul realizând o analogie între limba maternă și „glasul Domnului”. Dorz descrie diverse locuri pe care le-a vizitat, însă reiterează că nimic nu se compară cu „dulcea mea Acasă”, indicând o tristețe și o pierdere profundă prin depărtare pentru locurile natale, pentru „spațiul mioritic”. Această temă a legăturii cu locul natal este centrală în creația lui Dorz, reflectând valorile fundamentale ale identității și apartenenței de neam și credință.
„Am fost în multe locuri moi,
cât lumea-i de frumoasă,
dar nu-i niciunde
ca la noi
în dulcea mea Acasă!”
Versurile „cât lumea-i de frumoasă, dar nu-i niciunde ca la noi” ilustrează un sentiment profund de nostalgie și o melancolie luminoasă. Unicitatea locului nașterii este inconfundabil petnru poet.Este o descriere plastică a unicității locului natal și a originii nașterii. E cel mai frumos loc de pe pământ. E ca în amintirile lui Creangă. Poetul își compară amintirile de acasă cu frumusețea lumii, evidențiind că, în ciuda tuturor frumuseților întâlnite, nimic nu poate egala confortul și dragostea specifice locurilor natale. „Acasă” aici poate fi și Dumnezeu, în care ne regăsim ca și creștini practicanți, dar și „casa părintească” cu căldura maternă. Acest contrast între realitatea exterioară și dorința de întoarcere la rădăcini, la origini, transmite o melancolie care rezonează cu fiecare cititor.
„Aici îmi arde curcubeu
în fiece fereastră,
aici e soarele al meu
și dragostea-i a noastră.
Aici e dulcele sărut
pe crucea întreită,
mai lung,
mai moale,
mai tăcut,
ca taina-veșnicită.”
Dorz își exprimă o legătură profundă cu divinitatea prin imagini și simboluri religioase, precum „Aici îmi arde curcubeu” sau „dulcele sărut pe crucea întreită”. Aceste imagini sugerează nu doar o comuniune cu sacralitatea, ci și o experiență personală a binecuvântării, regăsită în naturalețea și frumusețea locului natal. Poetul reușește să transpună emoțiile sale printr-o profunzime spirituală care îmbină credința cu natura, ca și creație a lui Dumnezeu. Curcubeul e semn divin, un mesaj plastic abscons al divinului către oameni. Se observă o influență blagiană în expresia „ca taina-veșnicită”, dincolo de confesional sau congregație a credinței și poeziei.
„De când tot merg și merg
s-ajung
și-amintirea-mi tot aduce
un dor atât de greu și lung
de Acasă mea cea dulce.
… Am fost în mii de locuri moi
cât lumea-i de frumoasă,
dar nu-i niciunde
ca la noi
în dulcea mea
în dulcea mea
Acasă…”
Versurile finale, în care poetul își exprimă durerea și dorul de acasă, subliniază nevoia de liniște interioară și întoarcerea la rădăcini, sugerând că adevăratul confort și împlinirea se găsesc în legătura cu „acasă”, cu „casa părintească”, satul natal, Biserica și, mai ales, cu Dumnezeu, și acceptarea acestei legături „invizibile”, dar neapărat divine. Dorz reiterează ideea că locul natal nu este doar un spațiu fizic, ci și o dimensiune emoțională și spirituală care oferă stabilitate și sens. „Dulcea mea” are o conotație eminesciană evidentă, iar prozodic, poetul transcede religiosul. În următoarele versuri, poetul devine de-a dreptul profan în stil eminescian:
„Aici, întins pe-al ierbii sân,
tot greul mi se alină
și-adânc despovărat rămân
în liniștea divină.”
Totodată, poetul folosește un limbaj simplu, dar plin de însemnătate, care face poezia accesibilă și relevantă pentru orice cititor. Metaforele sunt alcaline, nu stridente, lucru pe care doar un poet valoros le poate crea estetic. Îmbinarea imaginilor vizuale și sonore contribuie la crearea unei atmosfere intime și emoționante. Utilizarea anacoluturilor și repetarea unor fraze-cheie, cum ar fi „în dulcea mea Acasă”, intensifică sentimentul de nostalgie și dor, adăugând astfel o dimensiune lirică profundă lucrării. Aici, anacolutul nu frapează, nu este o discontinuitate disonantă, ci se integrează armonios în poezie. Prin lirismul său, poetul reușește să rezoneze în sufletul cititorului, evocând imagini puternice, reverberante, de frumusețe și spiritualitate. Opera lui Dorz continuă să inspire și să ofere o reflecție asupra valorilor fundamentale ale vieții, cum ar fi familia, credința și legătura cu pământul, cu Biserica în care ne naștem duhovnicește prin botez, invitând cititorii să exploreze propriile experiențe legate de ”acasă” și de identitate.
Poezia nu este doar duhovnicească și de „înmormântare”, cum ar spune unii membri ai „Oastei Domnului”, pentru că poezia lui Traian Dorz nu trebuie abordată „sectar”, ci ea transcede lirica religioasă, intrând astfel stilistic și estetic pe marea poartă a poeziei naționale și universale de mare calitate și originalitate. Traian Dorz este un poet autentic, ce nu poate fi cenzurat sau limitat. Consider că repostarea melodiei lui Paula Hriscu pe versurile „Acasa mea” de Traian Dorz, pe canalele video și rețelele sociale, este un act de cinstire și recuperare a operei lirice a marelui poet român. Poetul Traian Dorz trebuie să iasă dintr-o ”captivitate” non-literară. A fost nepermis de mult ținut la obroc de securitate și comuniști până în 1990.
Ionuț Țene