Radu Gyr, renumitul și valorosul poet român și unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX, a anticipat cu profunzime sfârșitul său pământesc și întâlnirea cu viața veșnică prin lucrarea sa poetică „Piramidă”. Poezia a fost scrisă ca o încununare a experienței sale carcerale de peste 20 de ani, inclusiv în tenebroasa ”zarcă” și în celula condamnaților la moarte fapt ce i-a dat o experiență decantoare a propriului experiment liric. În Săptămâna Mare a Postului din 1975, Gyr s-a dedicat meditației și rugăciunilor, scriind această poezie profetică cu doar șase zile înainte de moartea sa, în ziua Marelui Mucenic Gheorghe.
Pe 29 aprilie 1975, marți, în Marțea Patimilor, poetul a trecut la cele veșnice în preajma Paștilor, un moment descris de ginerele său, Demostene Popa, ca fiind atât de neașteptat, cât și ușor pentru Gyr, care a fost perfect sănătos până în ultima zi. După o plimbare cu nepoțelul său, Radu, un telefon a alertat familia că poetul nu se mai trezește. Diagnosticat cu o comă profundă și o invazie totală în sânge, Radu Gyr a încheiat o viață dedicată suferinței și credinței.
Înmormântarea sa a fost un eveniment solemn, oficiată de trei preoți, inclusiv tatăl lui Demostene Popa, iar Patriarhul Iustinian a trimis o coroană în semn de respect. Ceremonia a fost marcată de o vreme capricioasă; ploaia torențială a început din nou imediat după înmormântare, punând în contrast o lumină fantastică care a strălucit în momentul în care poetul a fost dus la locul de veci. Părintele Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori, iar Uniunea Scriitorilor nu a venit, deși viitorul președinte Nicolae Manolescu l-a inclus pe poet în antologia istoriei literare române din 1968 ca poet „minor”, ceea ce a fost, totuși, un act de curaj în epocă, pentru care criticul literar a fost criticat de aripa sovietică a PCR. Radu Gyr a fost înmormântat într-un paradox între tristețe și frumusețea naturală, reflectând o viață dedicată artei și spiritului în fața greutăților, iar poezia „Piramidă” rămâne un testament poetic al credinței și al suferinței sale. La înmormântare, poetul Romulus Vulpescu a citit poezia „Piramidă”, iar, deși ploua torențial, imediat în timpul lecturii s-a petrecut o „minune”, conform martorilor. Ploaia s-a oprit și soarele puternic a ieșit pe cer, spre uimirea celor prezenți la ceremonialul funerar. Acest moment sfâșietor a întruchipat nu doar sfârșitul unui mare poet, ci și o reunire simbolică cu colegii săi de suferință, care au trăit și au murit pentru valorile naționale, culturale și spirituale. Poezia „Piramidă” este o lucrare lirică emblematică a lui Radu Gyr, în care se reflectă teme profunde legate de existența umană, moarte și căutarea sensului într-o lume marcată de suferință și izolarea sufletului în fața marii treceri. Structurată în 14 versuri ca un sonet, poezia are un ton solemn și meditativ, invitând cititorul la o reflecție asupra condiției umane și a legăturii cu tainice cu divinitatea. Poetul este ambivalent sugerând o similaritate sinergică între sarcofagul de ”granit” și trupul poetului, ca o închisoarea a sufletului.
Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit –
Moartea și imortalitatea reprezintă preocuparea poetului după o lungă viață marcată de suferință și „închisorile mele”. Suferință este mântuitoare, iar mormântul ”monstru care tainele-și închide” face transcederea spre un ”cosmos” încremenit. Piramida, simbolul eternității, este folosită ca o metaforă sumbră pentru mormântul poetului. Prin descrierea piramidei ca un „monstru” și un „monument” rece și funerar, Gyr sugerează percepția sa telurică asupra morții, dar și asupra modului în care societatea îngroapă valorile și spiritualitatea într-o tăcere abisală, pe care poetul a experimentat-o în temnițele comuniste. Piramida este o axis mundi a poetului care înveșnicește tainic trupul mort, la fel ca piramidele egiptene pentru marii faraoni ”sub soarele pustiilor toride”. Poetul desigur cunoștea ”efectul de piramidă” pe care l-a folosit ca simbol și temă literară în profundul poem scris pe patul de moarte, ca o chemare din sfera imanentului în cea a transcendentului.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.
Izolarea și căutarea sensului sunt aventurile propriei cunoașteri sinuoase spre înveșnicire, de la sol la cer. Poetul exprimă o stare de absență față de lume și de suferințele acesteia, evidențiată prin expresia „dorm adânc, acestei lumi absent”. Aceasta reflectă o distanțare față de realitate, dar, paradoxal, se află într-o căutare profundă a adevărului și a valorilor eterne. Radu Gyr se personifică cu piramida, ca și construct ce prezervă eternitatea și un ”vehicul” spre îndumnezeire, ca factor sinergic și teandric. Vârful încremenit al piramidei personificate se ”nuntește” cu luna. Poezia este structurată și organizată ca un sonet, așa cum compuneau marii poeți ai lumii, de la Ronsard la Shakespeare. Această structură formală amplifică caracterul solemn al temei explorate, având și un caracter matematic de tip barbillian, poetul matematician Ioan Barbu fiind, de altfel, vărul prin alianță al lui Radu Gyr. Timpul și efemeritatea sunt răsturnate ierarhic prin efectul piramidei ca factor de înveșnicire prin îndumnezeire. Reflecțiile asupra infinitului și a timpului sunt prezente în imagini precum „vârfu-nfipt în infinit” și „sărbătoare de lespezi terne”. Aceasta sugerează o luptă cu trecerea timpului și inevitabilitatea morții, dar și o dorință de a transcende aceste limite prin legătura cutremurătoare cu divinitatea. Poetul face o mărturisire ca o incantație împotriva unei lumi rebarbative, care l-a răspuns ”eu dorm adânc, acestei lumi absent…”
Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent…
Poetul se distanțează de imunda lume trăită pentru a accepta transfigurarea prin ”podoabele eterne”. Aici poetul face o transgresare printr-o tenuitate acutizată. Imaginarul poetului este îmbogățit de metafore simbolice cu efect semantic izbăvitor. Gyr utilizează imagini puternice și elemente de natură cosmică pentru a sublinia conflictul dintre viață și moarte, între efemer și etern. Ele conferă o dimensiune vastă poemului, amplificând tristețea și gravitatea mesajului. Tonalitatea poeziei este sobră, iar intonația este marcată de o gravitate apăsătoare, reprezentând o reflexie profundă asupra misterelor existenței. Tonul solemn și uneori pesimist este contrabalansat de o speranță subtilă, sugerată de „podoabele eterne”, ce pot fi interpretate ca simboluri ale credinței și ale vieții după moarte. Doar prin lele ”piramida” trup are sens în ecuația mântuirii și răscumpărării.
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
„Piramidă” este, astfel, o poezie profundă ce se încadrează în tradiția liricii românești neo-moderne, aducând în prim-plan teme universale ce vizează condiția umană supusă alterității și alterării. Poezia conține o expresie formativă de tip abscons ce îmi duce gândul la poetul american Ezra Pound. Astfel, Radu Gyr reușește programatic să capteze esența melancoliei și a căutării nostalgice a sensului originar într-o lume plină de incertitudini, având ca fundal un simbol străvechi al eternității. Paralela sau contrarietatea dintre fizic și metafizic îi reușește poetului exprimând o metanoia ce destructurează forma limitativă a imanentului pentru a se elibera înspre transcendent. Prin acest poem, poetul nu doar că se descoperă pe sine, în fața morții ca timp ”încremenit” ci invită și cititorul într-o călătorie interioară superioară ce traversează vremurile și spiritualitatea umană dincolo de personificare ce plonjează în zeificare. E o călătorie spre Dumnezeu doar pentru inițiații care descoperă ”podoabele eterne”. Poezia este și un manifest al singularității în fața veșniciei. ”Incandescența” sarcofagului/trupului prefigurează lumina învierii. Poezia ”Piramidă” este o capodoperă lirică a literaturii române și testamentul literar al poetului ajuns la o apoteoză lirică de talie universală.
Ionuț Țene