Deocamdată și-a pierdut doar o „pană”… Și nu un vârf de gheară, chiar dacă ucrainienii au reușit, în plin necaz cu alții, să smulgă din pământul lor monumentul unguresc celebrând ce-i „1000 de ani de prezență maghiară în Bazinul Carpatic”… Și sunt de admirat pentru că au alungat fățiș această hidoșenie pretins călăuzitoare către fantoșa Ungariei mari… Nu au invocat nimic… Nu au căutat scuze, pretexte… Nu au regizat nimic pentru a nu supăra care cumva Budapesta… Nu s-au ascuns nici măcar în spatele unei rachete ruse ce ar fi putut cădea „întâmplător” în ceafa „turului” unguresc… Iar asta înseamnă să ai mândrie națională și, mai ales, demnitatea de a o afișa public chiar și când vremurile îți sunt atât de potrivnice… Căci, așa te dovedești Patriot! Și Naționalist! Nu demontând simbolurile, nu doar „ale etnicilor români”, ci unele românești, „de vatră”, și de drept ridicate, de exemplu, în Cernăuți, ci pe acelea ale unui ocupant străin în cultura și istoria ta…
Și da!… Poate că totul a fost posibil pentru că a irumpt spre îndreptarea lucrurilor într-un moment dramatic al țării… Și care, măcar în părți de istorie, poate să le devină izvor de clipe astrale… Pentru că, neîndoielnic, ucrainienii au și ei trădătorii și veneticii lor de neam și țară, deghizați în „patrioți”, „naționaliști” ori simplii concetățeni agitatori… Au și ei cozi de topor și uscături prin administrații… Căci, altfel cum să fi reușit Ungaria să le ridice acel monument în vestul țării, în Transcarpatia, în Munkács (Munceag)?!… Pe o glie a unei istoriei nedrepte în acțiuni și consecințe, și nu neapărat într-o brazdă de drept strămoșească a Ucrainei de astăzi?!… Și unde, nu „pasărea turul”, închipuită drept șoim mitologic (!) „al destinului unguresc” trebuia să-și așeze cuib pe post de monument, ci o dreaptă reverență istorică pentru întâia biserică ortodoxă înălțată aici, la 1661, de domnitorul Constantin Șerban…
Dar iată că, fie și ca nedrepți continuatori ai vetrelor puse de alții, ucrainieni de astăzi s-au trezit… Și au început a smulge penele hidoasei orătănii vânturate de ungurimea din bazinul Carpatic drept fantoșă cu pene „ocrotitoare”… Când, mai degrabă, vorbim de izbiturile unui cioc lovind pământurile și cuiburile altora pentru a scoate la iveală, punct cu punct, un „tur” hașurând harta unui imperiu pierdut în ridicolul istoriei… Iar ucrainienii au început, așa cum se cade când vrei să te eliberezi, nu doar de dușmanul fățiș, ci și de cei strecurați, plantați în brazdele de țară drept alte semințe ale lui Simon Telekes, menite „a încolți mai târziu”, au început, dară, prin înlăturarea unui simbol pretins monumental pentru a nu se pierde în detalii și a nu le da ungurilor timp să acționeze… Iar Budapesta poate că va mai vocifera o vreme… Că i-a ajutat pe ucrainieni, că le-a dat o bucată de pâine refugiaților… Dar o va face tot mai stins…
Noi însă, cei ce ne-am arătat atât de solidari cu Ucraina, unde suntem acum?!… Ce facem?… De ce nu le urmăm exemplul?… Căci, la câte mizerabile simboluri străine nouă am strâns în trei decenii de nepăsare, de umilință și complicitate, oricâte am îndepărta de azi înainte, tot nu ne-ar ajunge întreg restul lor război să le înlăturăm pe toate…
Și este momentul în care ar trebui să împlinim și noi ceva măreț sub mărunta carapace sub care ne-am pitit în ultimele trei decenii… Să începem a îndepărta, nu doar plăcuțe ori biete busturi iredentiste, ci, înainte de toate chiar!, masivele lucrări puse pe rost de rosturi al unui altfel de viitor tocmit nouă de trădători și feluriți venetici… Și nu ar trebui să mai așteptăm nici măcar un ceas! Pentru că, izgoniți din Ucraina, ungurii se vor îndrepta cu „simbolurile” lor, pe care le vor plantate ca repere din registrul de falsuri pentru viitor, în zonele noastre de graniță cu Ucraina… Pentru că, așa lucrează ei… Unde nu pot lăsa o urmă hidoasă, o fac zeci sau sute de kilometri mai încolo, pentru a menține conturul fantoșelor pe care le tot desenează în mințile lor bolnave de anevrismul inexistenței milenare…
„Pasărea” înlăturată de ucrainieni în Munceag (Munkács) se leapădă astăzi de falsa impresie de uliu ori șoim „mitologic” (mai degrabă, la cat de rapace s-au dovedit ungurii, de cuc furăcios), lăsând în urmă un pământ eliberat măcar pe dimensiune unei aripi smulse… Dar a „căzut” doar un tur din simbolistica închipuind Ungaria „milenară”, rămânând însă alte șase „păsări”… În șase colțuri ce ar trebui degrabă retezate…
Cezar Adonis Mihalache – Națiunea