Istoricul clujean Lucian Nastasă-Kovács s-a specializat în anii ’90 în istoria universităților românești de la începutul secolului XX și din perioada interbelică, precum și în critica istoriografiei românești, abordând cu acuratețe și rigoare complexitatea succesului academic și istoriografic. Adesea, aceste aspecte depindeau de conotațiile politice, interesele socio-culturale de grup, dar și de idiosincraziile personale, la care se adăugau nepotismul flagrant. Istoricul clujean se regăsește în pleiada generației de istorici clujeni contemporani de seamă din Transilvania, alături de Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Vasile Pușcaș, Ioan Drăgan, Ovidiu Pecican, Virgil Țârău, Valentin Orga, Sorin Mitu sau Doru Radosav. Recent, istoricul Lucian Nastasă-Kovács a scris aproximativ 750 de pagini despre matematicianul Dan Barbilian, cunoscut mai ales sub semnătura sa de poet, Ion Barbu. Cartea, intitulată „Dan Barbilian/Ion Barbu: O recompunere a contrastelor”, evidențiază caracterul formativ al lucrării, în stilul unui roman realist german de tip „bildungsroman”. Lucrarea este rodul unei munci științifice elaborate, care surprinde în cele 750 de pagini atât biografia complexă a poetului-matematician, cât și contextul general al afirmării acestuia în lumea științei și a lirismului. Istoricul îl inseează pe marele poet interbelic în mijlocul contrastelor și controverselor specifice epocii.
Istoricul de la Cluj-Napoca subliniază că volumul său, care utilizează un număr mare de dosare de la Securitate și de la CNSAS, nu este o biografie clasică. Este mai degrabă un portret exhaustiv, care recompune contrastele, așa cum indică subtitlul volumului. Autorul câteodată face exces de amănunte pentru a surprinde plenar caracterul și viața poetului, dar și specificul timpului, acel zeitgeist. Dan Barbilian, cunoscut ca poet sub pseudonimul Ion Barbu din 1919, a fost inițial cunoscut ca „Popescu” la cenaclul „Sburătorul”, nume acceptat rapid de criticul Eugen Lovinescu. Numele de familie Barbu provine de la bunicul său patern, un antreprenor cunoscut, iar pentru studiile tatălui său, Constantin, numele a fost schimbat în Barbilian pentru a evita confuziile dintr-un seminar aglomerat de elevi. Deci, Ion Barbu a fost pseudonimul lui Dan Barbilian, care s-a născut pe 19 martie 1895, la Câmpulung, dintr-o familie bună. Era fiul judecătorului Constantin Barbilian (al cărui nume de familie, inițial „Barbu”, a devenit ulterior Barbilian) și al Smarandei, născută Șoiculescu, fiică de procuror. Tatăl său a devenit președinte de Tribunal în provincia Teleormană. A avut o copilărie plină de peregrinări, dar în final „casa părintească” a fost la țară, care era „răcoroasă” în timpul verii, un loc propice pentru scrisul poetului și lecturile matematicianului în verile fierbinți. Dan Barbilian este considerat de critica literară ca unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea, implicat în mișcarea avangardistă românească, dar și un adept al gândirismului. Tinerețea sa a fost marcată, însă, atât de eșecuri școlare în țară și în străinătate, unde nu a reușit să-și finalizeze studiile doctorale în Germania din cauza alcoolului, a drogurilor și a numeroaselor aventuri cu femei. Talentul matematic s-a manifestat încă din timpul liceului, elevul Barbilian publicând remarcabile contribuții în revista „Gazeta Matematică”. În tot acest timp, Dan Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 a studiat matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte din cauza serviciului militar în timpul Primului Război Mondial. I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921-1924, și-a continuat studiile la Universitatea din Göttingen, unde a audiat cursurile lui David Hilbert și a urmat studii la universitățile din Tübingen și Berlin. La Universitatea din Göttingen a cercetat teoria numerelor cu Edmund Landau, timp de doi ani. I-a avut printre prieteni pe matematicienii Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin, Wilhelm Blaschke. Cariera sa în matematică a evoluat cu întârziere, iar istoricul clujean surprinde meandrele personale legate de droguri, alcool și femei, care l-au împiedicat să devină profesor universitar la timpul potrivit. Poetul, abia târziu, și-a susținut teza de doctorat în 1929, sub îndrumarea lui Gh. Țițeica (teza „Reprezentări canonice ale adunării funcțiilor hipereliptice”). Tot marele matematician l-a introdus în învățământul universitar bucureștean. Intrarea în învățământul universitar i-a deschis porțile participării la conferințe internaționale de matematică, precum cele de la Hamburg (1936), Göttingen (1936), Viena (1938), Oslo (1936) și Praga (1934). Gheorghe Țițeica l-a reorientat spre Wilhelm Blaschke. În cartea biografică a soției sale, aceasta descrie situația economică extrem de dificilă din Germania anilor ’20 ai secolului XX, dar și greutățile cauzate de un Dan Barbilian supus plăcerilor și concupiscenței.
În anul 1919, Dan Barbilian a început colaborarea la revista literară „Sburătorul”, adoptând, la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul literar al cenaclului, numele bunicului său, Ion Barbu, ca pseudonim. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care îl va lega una dintre cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare. Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecând într-o excursie la Giurgiu, în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Vianu că va scrie un volum de poezii, argumentând că spiritul artistic se află pretutindeni. În urma acestui „pariu”, Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă un orizont de cunoaștere și imaginație. Poetul afirma la un moment dat că „pentru mine poezia nu este nimic altceva decât o prelungire a geometriei… Rămânând poet nu am părăsit niciodată divinul domeniu al geometriei”. Istoricul clujean ne introduce în lumea literară românească complicată și exaltată din anii 1920, o lume în care colportările, invidiile și conflictele legate de „ego-urile” literaților români erau la ordinea zilei. Dan Barbilian a fost un caracter dificil și „spaima” lui Eugen Lovinescu și a confraților, din cauza izbucnirilor sale nervoase din cadrul cenaclului și de la întâlnirile cotidiene. De altfel, poetul a fost internat de câteva ori la „nebuni”. Lumea îl evita pentru starea sa conflictuală, isterică și nevrotică. Odată cu intrarea în învățământul superior în anul 1929 și apoi după 1932, devenind conferențiar, Dan Barbilian s-a mai liniștit din punct de vedere moral și nu a mai publicat volume de poezie. Cu volumele de versuri „După melci” și „Joc secund”, vena lirică a lui Ion Barbu a secat. Este posibil ca poetul, cuprins de importanța funcției sociale și didactice de profesor universitar, să nu mai fi pus prea mare preț pe poezie. Viața de universitar în România interbelică îi oferea un statut solid și important în societatea românească. Critica literară l-a considerat prea ermetic pe poet, care era acuzat că folosește matematica în poezie pentru că nu ar fi avut talent liric și că își ascunde astfel expresia poetică și ideile. În perioada dictaturii regale (1938-1940), Ion Barbu, după ce este „chemat” să fie profesor universitar, premierul Armand Călinescu blochează avansările în grad universitar prin decizia sa de a anula numirile pe post cu cumul, astfel, Ion Barbu rămâne doar conferențiar. Astfel se explică, din punctul de vedere al lui Lucian Nastasă-Kovács, și derapajul legionar al poetului dintre septembrie 1940 și ianuarie 1941. Poetul era furios pe Armand Călinescu și pe Carol al II-lea deoarece îi blocaseră cariera universitară. Sigur că și vărul său, poetul Radu Gyr, a contribuit la orientarea poetului pro-legionară în acele luni, deși până în 1940, paradoxal, Ion Barbu nu și-a manifestat nicio implicare politică. Exaltarea sa legionară, alimentată de o supărare de moment, din cauza blocării avansării sale universitare, a făcut din Ion Barbu, pentru câteva luni, un „poet legionar”.
Compromisul său „legionar” pentru câteva luni va fi și de natură literară, nu doar politică. El a făcut loc în opera sa temelor legionare, a legitimat și „barbilianizat” ideile legionare, în poeme precum „Tindă” (1940), „Marșuri Ariene” sau „Poezia verde”, unele publicate în „Falanga” și comentate cu fervoare și admirație în revistele de extremă dreaptă. „Oda din 1940″ este închinată lui Hitler, în care Hitler este glorificat, prin intermediul Căpitanului, la confluența nazismului cu spiritualitatea ancestrală a poporului român: „Iar cea mai pură creștere dintre toate,/ El, începutul, cel ce ne este tot:/ Prea sfântul Căpitan, cuprinde poate, în strat adânc și osemântul got.// Deci, slavă, mântuire, Führer, ție!/ – Legiunea trage verdele-i covor,/ Să treci, în mers, de altă Alexandrie,/ La Darius și împăratul Por.” Textul este mult sub nivelul poeziei anterioare a lui Barbu și se îndepărtează complet de tradiția sa stilistică și mai ales de valorificarea „utopiei balcanice” din ultimul ciclu al „Jocului secund”, care fusese o referință clasicizată. Nastasă-Kovács, prin apelul la surse arhivistice, clarifică nu doar viața privată a poetului, ci și implicarea, sau cel puțin tangența sa la mișcările ideologice extremiste. Această abordare riguroasă permite înțelegerea nuanțată a mecanismelor prin care un intelectual de anvergură poate fi atras sau poate conlucra, chiar și efemer, cu ideologii totalitare. Ion Barbu nu-și poate depăși ermetismul liric și, de altfel, pastișele după vărul său Radu Gyr nu i-au adus decât probleme după 1944.
Menționarea poemelor cu tematică legionară ridică întrebări fundamentale despre relația dintre artă și ideologie, dintre geniu și moralitatea istorică. Lucian Nastasă-Kovács nu eludează aceste aspecte inconfortabile, ci le integrează în tabloul complet al personalității barbiliene, analizând modul în care „autoritatea culturală” a marelui poet se „răsfrângea și asupra eticii.” Această incursiune în zona „de umbră” a creației lui Barbu este crucială. Ea demonstrează cum chiar și concepții estetice înalte, precum „utopia balcanică” din „Joc secund”, care celebra o sinteză clasicizată, puteau fi deturnate sau interpretate în cheie ideologică. Ion Barbu transfigura „România legionară” într-un Isarlâk balcanic și paradoxal. Critica literară postbelică și contemporană s-a confruntat cu dilema concilierii valorii estetice intrinseci a operei majore barbiene cu aceste episoade de turbulență morală. Lucrarea lui Nastasă-Kovács oferă instrumentele necesare pentru a naviga prin această complexitate, nu pentru a scuza, ci pentru a înțelege contextul și mecanismele prin care intelectualii epocii erau atrași sau cedau în fața curentelor politice virulente. Istoricul clujean analizează derapajul liric legionar al lui Dan Barbilian cu o ușoară condescendență, dar și cu o fină ironie, poetul devenind, după 1947, membru al partidului comunist, pentru a-și salva astfel cariera universitară, dar fiind exclus apoi din PMR pentru că și-a asumat succintul trecut legionar.
Lucian Nastasă-Kovács se impune pe câmpul rodnic al istoriografiei noastre cu o analiză aprofundată a complexității figurii lui Dan Barbilian/Ion Barbu, ce nu se limitează la o simplă detaliere biografică și bibliografică, ci propune o stratificare a înțelegerii contrastelor care îl definesc, printr-o rigoare ce îmbină cercetarea istorică și științifică cu finețea interpretării estetice a operei sale. Cartea lui Nastasă-Kovács se așează, așadar, sub semnul unei „recompuneri a contrastelor”, reflectând esența însăși a protagonistului său. Această educație intelectuală profundă a poetului nu rămâne însă cantonată în sfera rece a numerelor și axiomelor. Ea transcende, într-o metamorfoză culturală aproape mistică, în creația poetică a lui Ion Barbu. Afirmația sa emblematică, „Pentru mine poezia nu este nimic altceva decât o prelungire a geometriei… Rămânând poet nu am părăsit niciodată divinul domeniu al geometriei” este cheia de boltă a întregii sale arhitecturi spirituale. Astfel, poezia barbiliană, mai cu seamă în ciclul „Joc secund”, nu se hrănește din emoție directă sau din anecdotică existențială, ci din inteligența formelor, din simetria sonoră și lexicală, din hermetismul ce o transformă într-o ecuație estetică. Versul devine o formulă abstractă, o reprezentare simbolică a unei realități interioare, inaccesibile prin limbajul comun. Această translație a rigorii matematice în spațiul poetic conferă operei sale o singularitate absolută în literatura română, situându-l în avangarda modernismului prin îndepărtarea de sentimentalism și prin edificarea unei lumi autonome a limbajului, unde cuvântul capătă valoare de semn pur, aproape hieratic și de o claritate astrală. Lucian Nastasă-Kovács, prin investigația sa amplă, ne invită să urmărim nu doar coexistența, ci și interpenetrarea acestor două mari vocații, demonstrând că ele nu sunt rupturi, ci fațete ale aceluiași spirit excepțional. Ion Barbu a fost un om al cristalizării numerelor, dar și un scormonitor prin aromele fetide sau înmiresmate ale levantului cultural. A fost o personalitate ambivalentă care i-a permis o creație poetică de anvergură și originală. Ion Barbu se aseamănă în preluarea nectarului liric din „florile de mucegai”, cu confratele Tudor Arghezi, cu care a avut o polemică semantică. Poetul moare de cancer la ficat în 1961, fiind internat la spitalul cu denumire de revoluționar comunist, fost agent al Siguranței, „Vasile Roaită”, confirmând de altfel „balcanismul” de Isarlâk al regimurilor politice de la noi.
Demersul istoricului clujean depășește, prin rigoarea și valorificarea inedită a dosarelor de la Securitate și CNSAS, un simplu exercițiu biografic. Munca de ”salahor” intelectual pentru preluarea și interpretarea documentelor, dar și metodologia de abordare a subiectului de un modernism occidental îl clasează pe istoricul clujean în rândul vocilor istoriografiei europene. Istoricul reconstruiește astfel un portret multidimensional, care nu evită să expună „nestatornicia, duplicitatea, impulsivitatea” sau „idiosincraziile personale” ale lui Barbilian. Aceste aspecte, adesea omise sau atenuate în biografiile clasice, sunt reintegrate de istoricul clujean într-o narațiune complexă, transformând figura lui Barbu dintr-un monolit cultural într-un personaj uman, profund marcat de contradicțiile epocii și ale propriei sale naturi. Cartea devine, în acest sens – o narațiune de formare –, nu doar a personajului barbilian, ci și a cititorului, pe care îl invită să înțeleagă procesele complexe prin care un geniu se construiește și, uneori, se compromite. În cele din urmă, cartea lui Lucian Nastasă-Kovács despre Dan Barbilian/Ion Barbu este o meditație asupra naturii geniului, a tensiunilor dintre vocații, a dilemelor etice și politice ale intelectualului în vremuri tulburi. Prin rigoarea sa documentară și prin luciditatea analizei, istoricul clujean nu doar aduce în prim-plan o figură centrală a culturii române, ci și contribuie la o înțelegere mai profundă a istoriei intelectuale a României, cu toate splendorile și contradicțiile inerente acesteia. E interesant și cum autorul contabilizează originile evreiești ale personalităților cu care a intrat în contact Ion Barbu pe parcursul vieții. Poetul a influențat ulterior, de asemenea, prin stilul liric inconfundabil o pleiadă de poeți neomoderniști în frunte cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Monumentala lucrare ne provoacă să privim moștenirea culturală nu ca pe o operă canonică, ci ca pe o țesătură complexă de idei, destine și decizii, obligându-ne să confruntăm și aspectele mai puțin plăcute ale marilor creatori, în vederea unei înțelegeri mai complete și autentice a umanității lor. Autorul a extins biografia pentru a surprinde contextul istoric introducând micro-biografii și informații, unele, poate, colaterale subiectului, cu credința că cititorul va înțelege mai bine epoca și anturajul marelui poet. La o viitoare ediție i-aș sugera autorului – deși îi înțeleg metodica de tip pozitivist – o sintetizare a acestor „marginalia” informaționale, conexe subiectului biografic, care încarcă prea mult opera istoriografică. Depășirea standardelor metodologice al pozitivismului clasic german în ziua de azi a simbiozei și sinergiei informației documentare. Salut această abordare științifică a istoricului clujean, care nu se teme de nuanțe și de aspectele inconfortabile, ce conferă lucrării o valoare perenă, atât pentru istoricii literari și matematicieni, cât și pentru oricine este interesat de resorturile profunde ale creației și ale destinului individual în contextul amplu și opresiv al istoriei. Lapona Enighel este o victimă efemerității unei epoci complexe și controversate.
Ionuț Țene