Am descoperit recent o poezie extrem de frumoasă scrisă de poetul închisorilor comuniste Radu Gyr. Poezia surprinde întreaga suferință a soldaților Armatei Române din timpul celui de-al doilea război mondial de pe ambele fronturi, de răsărit și apus într-o cheie metafizică. Poetul a compus o geografie lirică care surprinde eroismul ostașilor români ajunși în cruciada anticomunistă până aproape de Groznîi în Cecenia și apoi reîntoarcerea armelor cu eliberarea Ardealului și lupta dincolo de Debrețin, până în Munții Tatra. Poezia „De la Prut până la Don” de Radu Gyr a fost concepută, cel mai probabil, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, între anii 1942 și 1945, când poetul a fost scos din închisoarea antonesciană și pus să lupte pe frontul de est împotriva bolșevismului pentru reabilitare, datorită crezului politic legionar. Imaginile poetice sunt strâns legate de experiența sa directă de pe front, unde, din 1942, a fost trimis într-un batalion de reabilitare și a fost rănit. Datarea textului exactă, însă poate fi aproximată pe baza tematicii și a contextului istoric evocat, în anul 1945. Versurile urmăresc simbolic drumul Armatei Române pe Frontul de Est, de la Prut spre Crimeea și până la Don, începând cu anii 1941–1942. În același timp, poezia amintește și de campania militară desfășurată pe frontul de vest, după întoarcerea armelor, prin locuri dragi românilor precum Clujul, Debreținul și Munții Tatra, în anii 1944–1945. Astfel, textul concentrează simbolic experiența dramatică a soldatului român, surprins între sacrificiu, idealul patriotic și trauma războiului.
Poezia poate fi inclusă în ciclul creațiilor pe care Radu Gyr le-a compus în timpul detenției politice, adesea fără hârtie și creion. Forma finală a poeziei a fost șlefuită și transmisă prin viu grai colegilor de celulă, în închisorile comuniste, mai ales la Penitenciarul Aiud. În condițiile în care deținuților le era interzis să scrie, memorarea și transmiterea orală au devenit singurele modalități prin care creația putea fi păstrată. Versurile au circulat astfel din memorie în memorie, devenind parte a unei adevărate literaturi clandestine a detenției. Deci poezia s-a scris în 1945 și a fost șlefuită în anii lungi și grei de detenție comunistă în stil sovietic. Însă, poezia lui Gyr a fost tipărită oficial abia după Revoluția din 1989, în perioada 1992–1994, prin grija fiicei autorului. „De la Prut până la Don” rămâne, prin urmare, nu doar un poem cu tematică de război, ci mai ales un document al memoriei, al rezistenței spirituale și al supraviețuirii prin cultură în fața totalitarismului roșu. Poezia are o tonalitate gravă, elegiacă și solemnă și poate poate fi considerată o meditație lirică asupra jertfei. Eul liric nu se exprimă în mod explicit prin verbe la persoana întâi, însă este prezent prin sensibilitatea cu care contemplă peisajul și prin întrebările adresate destinului în finalul poeziei. Este o poezie de un dramatism teluric. Structura poeziei este echilibrată, fiind alcătuită din trei catrene cu rimă îmbrățișată. Primele două strofe au o construcție paralelă și predominant descriptivă, în timp ce ultima strofă are caracter concluziv și meditativ. Ritmul susținut de repetiții și de succesiunea numelor geografice conferă textului un ton solemn, apropiat de o invocație sau de un cântec de pomenire ortodox. Versurile scurte și imaginile concentrate sporesc expresivitatea poeziei ca o priceasnă sau un imn religios.
De la titlul poeziei „De la Prut până la Don” se fixează încă de la început dimensiunea comprehensivă a universului poetic. Cele două râuri devin repere ale unei geografii concrete, dar și ale unei geografii afective, încărcate de semnificații istorice românești. Formula „de la” sugerează un traseu, o întindere spațial-temporală și, în același timp, o cuprindere simbolică a unui spațiu vast și totuși cucerit prin forța sacrificiului pentru libertate. Pe parcursul poeziei lecturate, acest spațiu se lărgește prin enumerarea locurilor eliberate de către soldații români: Crimeea, Mureșul, Tatra, Clujul și Debreținul. Numele geografice nu au doar rolul de a localiza acțiunea poetică, ci sugerează amploarea suferinței și caracterul colectiv al jertfei spiritualizate. Prima strofă introduce cititorului motivul central al poeziei, adică viața care renaște deasupra morții sau, paradoxal, prin moarte. Avem de a face se fapt cu o geografie națională care se extinde peste ținuturile eliberate de molima totalitarismului:
„De la Prut până la Don,
prin Crimeea, mai-nainte,
tânăr grâu peste morminte,
ierburi mari peste beton.”
Imaginea „tânărului grâu” care crește „peste morminte” concentrează întreaga semnificație a textului și are o componentă trasncendentă, aproape liturgică. Din grâu se face pânea de pe altare ce se transformă în sângele și trupul hristic. În același timp, grâul este, în mod tradițional, simbol al fertilității, al belșugului și al regenerării. În acest context însă, el dobândește și o valoare tragică, deoarece crește dintr-un pământ care ascunde și ”dospește” trupurile celor morți pentru cei vii. Viața nouă nu poate fi separată de sacrificiul care a făcut-o posibilă. Natura se regenerează, dar această regenerare poartă amprenta durerii și eternului. Morții devin astfel ”pâinea” cu care ne hrănim trupește și sufletește. Versul „ierburi mari peste beton” construiește un contrast puternic între natură și elementul artificial, rece și distrus al civilizației. Betonul sugerează fortificații, construcții ruinate, de fapt urmele războiului. Iarba, prin forța ei de a acoperi și transforma totul, devine simbolul timpului care trece, dar și al verdelui etern care regenerează țara și neamul. ”Grâul tânăr” sunt soldații români jertfiți pentru idealul național. Totuși, acoperirea urmelor nu înseamnă și ștergerea memoriei. Sub iarbă și sub grâu continuă să existe trecutul, să dospească eschatologic spre mântuire. Betonul e acaparat de gâul și verde ierbii, personificate prin soldații tineri sacrificați pentru libertate și eliberare.
A doua strofă reia structura primei, fapt care conferă poeziei o unitate și un ritm interior:
„De la Mureș pân-la Tatra,
de la Cluj la Debrețin,
șesuri mari de grâu senin,
ierburi peste toată piatra.”
Repetiția formulei „De la” creează impresia unei desfășurări neîntrerupte a spațiului. Versurile par să cuprindă întregi regiuni, transformând geografia într-o hartă a suferinței și a memoriei. „Șesurile mari de grâu senin” sugerează un peisaj luminos, calm și fertil. Epitetul „senin” accentuează frumusețea naturii, dar intră într-un contrast implicit cu realitatea mormintelor și a războiului. De fapt, prin reîntoarcerea armelor Armatei Române se eliberează ținutul românesc, care înseninează cupola senină a cerului, sub care luptă ostașul, ce are un țel de eliberare națională. Pe pământul patriei și moartea poate fi ”senină”, ca o legătură semantică cu trecutul. Poetul realizează un contrast liric dintre frumusețea lumii care nu anulează tragedia umană, ci o face mai tulburătoare. Cu cât peisajul este mai luminos și mai roditor, cu atât devine mai evidentă drama ascunsă sub el. „Ierburi peste toată piatra” sugerează atât puterea regeneratoare a naturii, cât și puterea timpului de a acoperi urmele trecutului prin sacrificul omului.
Ultima strofă schimbă perspectiva discursului poetic. Dacă primele două strofe descriu un teritoriu vast și un peisaj dominat de ”grâu și iarbă”, strofa finală concentrează meditația asupra simbolurilor centrale:
„Arde rodul proaspăt, pline,
patru zări împărătești.
Grâule din cine crești?
Iarbă, cine plânge-n tine?”
Imaginea „rodului proaspăt” care „arde” exprimă intensitatea vitală a naturii dar și legătura taincică cu focul credinței. E o aluzie simbolică la ”rugul aprins”. Verbul „a arde” poate sugera căldura soarelui, strălucirea holdelor și forța vieții, dar și o neliniște metafizică ascunsă. Rodul nu este prezentat ca o simplă abundență, ci ca o energie puternică, dureroasă, născută dintr-un pământ al jertfei, spre o transcendență mântuitoare spre ”zări împărătești”. Deci, sintagma „patru zări împărătești” amplifică dimensiunea spațiului și sugerează un univers larg, aproape infinit, dominat de lumina dumnezeiască. Adjectivul „împărătești” conferă peisajului o măreție solemnă din transcendența divină. Natura devine parte a divinului, ca și soldații jertfiți.
„Grâule din cine crești?” este o interogație retorică ce exprimă neliniștea eului liric și o sublimare a teluricului ce se transformă în transcendent. Întrebarea nu solicită un răspuns concret, ci aduce în prim-plan conștiința faptului că grâul crește peste morminte, hrănindu-se din sângele și trupul soldaților jertfiți. Recolta simbolică se hrănește simbolic din trupurile celor căzuți. Cea de-a doua întrebare, „Iarbă, cine plânge-n tine?”, personifică iarba și o transformă într-un spațiu al memoriei. Ea nu mai este doar vegetație, ci păstrătoare a durerii. Plânsul celor dispăruți pare să fi pătruns în pământ și să fi fost absorbit de rădăcini. Astfel, iarba devine un simbol al memoriei tăcute, al suferinței care nu se vede, dar continuă să existe și să reînvie preajma. Repetițiile și enumerațiile geografice susțin amploarea viziunii lirice. Personificarea ierbii și a grâului și interogațiile retorice din final intensifică dimensiunea meditativă a textului. Un rol important îl are și antiteza. Poezia opune în mod constant elemente precum viața și moartea, grâul și mormântul, iarba și piatra, rodul și plânsul, seninătatea peisajului și gravitatea istoriei. Viața prezentă este legată de jertfa trecutului, iar frumusețea naturii devine astfel o formă de supraviețuire a memoriei. „De la Prut până la Don” reprezintă o poezie despre continuitatea vieții, prin trecut, prezent și viitor, dar și despre imposibilitatea de a separa rodnicia pământului de jertfa celor care au murit pentru libertate. Grâul și iarba devin astfel simboluri ale unei naturi care renaște, acoperă urmele distrugerii și păstrează, în profunzimea ei, memoria trecutului. Prin întinderea geografică evocată, prin imaginile simple și puternice și prin întrebările tulburătoare din final, poezia transformă peisajul într-un monument simbolic și etern al celor dispăruți. Natura nu uită, iar sub fiecare holdă și sub fiecare fir de iarbă se poate ascunde povestea sacrificiului pentru o renaștere metanoică. Prin această poezie de un lirism teluric și metafizic, Radu Gyr se dovedește a fi unul dintre marii noștri poeți naționali, alături de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. Poezia se încheie într-o retorică interioară gravă și înălțătoare: ”Grâule din cine crești?/Iarbă, cine plânge-n tine?” Trecutul eroilor trece prin sacrificiu mai departe prin noi spre marea judecată.
Ionuț Țene