Etnogeneza poporului român s-a încheiat în secolul VII. O perspectivă!

Întotdeauna în istoriografie, logica are partea sa consistentă din adevărul științific, în interpretarea documentelor și izvoarelor istorice. De-a lungul vremurilor istoricii români au căzut în mare parte de acord, că procesul de finalizare a etnogenezei limbii și a poporului român s-a încheiat spre finalul secolului IX, conform analizei cronicilor bizantine, literaturii germanice și, mai ales, a cronicii notarului regelui maghiar Bella al III-lea (Gesta Ungarorum), care vorbeau printre altele de ”dux Gelu quidam blachus” în zona județului Cluj de azi. În general, în secolele X și XI cronicile și literatura bizantină sau germanică (inclusiv Cântecul Nibelungilor) menționează pe vlahi sau valahi în arealul deja cunoscut și conturat de istoriografia noastră: carpato-danubiano-pontic. Documentele se referă pentru secolul IX la formațiuni statale românești, numite generic cnezate și voievodate, adevărate ”romanii” din Balcani până în Munții Tatra, ceea ce se poate concluziona că procesul de osmoză dintre populațiile geto-dacice cu romanii era încheiat mult mai devreme, încă înainte de constituirea acestor formațiuni statale confirmate de cronici și chiar înainte de venirea populațiilor slave în migrația lor masivă în arealul Europei de est. Dacă acest proces al etnogenezei românești nu ar fi fost încheiat la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, slavii ar fi absorbit populația daco-romană dintre Dunăre – Tisa și Nistru, așa cum s-a întâmplat cu populațiile balcanice de origine traco-ilirice sau turanică ”volgară” (bulgară) la sud și vest de Dunăre, odată cu migrația masivă a slavilor. Faptul că în acele teritorii controlate de imperiul bizantin de la sud și vest de Dunăre nu s-a încheiat simbioza etnogenetică dintre traci, iliri, populații latinofone și turanice, triburile slave au asimilat aceste popoare și s-au impus formând ”națiunile” medievale slave și cunoscutele state slave: țaratele bulgare și sârbești. În nordul Dunării procesul de etnogeneză daco-romană, dar și de latinizare a zonei, a continuat până la 602, când bizantinii s-au retras de la Dunăre, formându-se astfel poporul proto-român. Subliniez că titulatura de bizantini este o invenție târzie a istoriografiei, acest imperiu s-a considerat întoteauna Imperiul Roman și populația se autonumea ”romei”, adică romani, iar până în secolul VI și VII armata și administrația imperială a folosit limba latină. Deci procesul de romanizare a continuat și după retragerea aureliană din 271 – 275 d. H, pentru că Imperiul Roman, cu capitala la Constantinopol, a administrat politic, economic, militar cu pauze Dobrogea și sudul Munteniei – Banatului până în anul 602. Menționez că împăratul Constantin cel Mare a construit un pod gigant peste Dumăre la Celei-Corabia la peste 30 de ani de la retragerea aureliană. Evident că acel pod era construit spre regiuni romanizate din fosta Dacia: Muntenia și sudul Banatului, care erau controlate clar de romani, altfel nu se putea construi un pod peste un teritoriu pe care romanii nu l-ar fi stăpânit. Este în logica istoriei dar și a descoperirilor arheologilor care atestă o intensă viață daco-romană materială și spirituală în arealul fostei provincii Dacia în secolele de control bizantin a zonei geografice unde s-a format etnogeneza poporului român. În ultimii ani s-au descoperit de către arheologi numerose așezări daco-romane din perioada etnogenezei de la Dunăre până în Maramureșul istoric sau pe Nistru, ceea ce atestă arheologic, că acest spațiu nu a rămas ”gol”, cum afirmă unii istorici maghiari, fapt de o absurditate istorică. Niciodată un teritoriu bogat în pământuri arabile, pășuni, păduri, minerale și ape curate nu a rămas ”terra deserta” în istorie. De fapt, avem și prima atestare la sfârșitul secolului VI a unei propoziții în proto-română din cronicile bizantine. Theofilact din Simocatta (570 – 640) povestește în „Istoriile” sale că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna, torna (fratre!) (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalți soldați au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă și au început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii cât și avarii sunt cuprinși de panică, fiecare armată fugind în direcții opuse.

După două secole, în lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Confesorul (752 – 817) relatează aceeași poveste într-un mod puțin diferit. Anume, soldatul văzuse povara catârului căzând și rostește „în limba părintească” – torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut). Deci, Teofan Confesorul este cel care a menţionat pentru prima dată în cronica sa incidentul care a condus la apariţia primelor cuvinte atestate ca aparţinând limbii române. (Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Volumul II. De la anul 300 până la anul 1000, Bucureşti, 1970.) Istoricul literar George Călinescu este primul care abordează problema acestor cuvinte ca fiind rostite „în limba părintească”, în lucrarea „Istoria literaturii române” (1941): “Ceea ce jurământul de la Strasbourg (842) este pentru limba franceză şi carta capuană (960) pentru cea italiană au crezut unii că pot înfăţişa pentru limba română cuvintele torna torna, fratre.” Menționez că, istoricul Gheorghe Brătianu în cunoscuta sa arte interbelică ”O enigmă și un miracol istoric: poporul român” crede că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul roman, aşa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice şi dunărene. Ele aparţin probabil unuia şi celui mai însemnat din substraturile peste care limba s-a clădit”. Consider în urma analizei logice a documetelor că, dacă nu s-ar fi încheiat procesul de etnogeneză – formarea poporului român și a limbii române la începutul secolului VII – populația daco-romană carpato-danubiano-pontică ar fi fost fără identitate și s-ar fi topit în marea slavă, la fel ca traco-ilirii sau ”volgarii” (bulgarii turanici) sud-dunăreni. Desigur vorbim de o etnogeneză a poporului și limbii române ca prototip -străromâni, pentru că o limbă și un popor își dezvoltă lingvistic, cultural și etnic în timp propria identitate. Este evident că la începutul secolului VII, românii erau constituiți ca popor cu o identitate definită în spațiul în care trăiește azi națiunea română extinsă în cele două state românești. Istoricul Constantin C. Petolescu (membru corespondent al Academiei Române) a publicat în 2019 o carte interesantă ”Formarea poporului român și a limbii române” (Editura Enciclopedică) în care subliniază extinderea romanizării Daciei, prin Imperiul Bizantin, până în secolul VI. Imperiul roman a controlat arealul nord-pontic până la începutul secolului VII, ceea ce a contribuit la finalizarea romanizării populației autohtone geto-dace. Istoricul susține că retragerea aureliană din 271-275 a fost o imensă ”propagandă” a statului roman, care a insistat pe retragerea nu numai a armatei și administrației, dar și a populației latinofone, pentru ca Roma să justifice că a avut grijă de cetățenii romani care nu au fost lăsați părăsiți în provincia Dacia, în calea invadatorilor. În realitate dovezile arheologice atestă o populație mixtă daco-romană, care a continuat să trăiască masiv în localități rurale, în ”villa rustica” și chiar în castrele și între zidurile fostelor orașe romane din Dacia. Arheologic nu se confirmă o dispariție a populației autohtone daco-romane, ci dimpotrivă, din Dacia s-a retras doar armata și administrația, nu și populația, cu atât mai mult cu cât Imperiul Roman cu capitala la Cosntantinopol a controlat linia Dunării, Dobrogea, Muntenia și o parte din Banat, până în anul 602. Există și o dovadă istorică că deja, în secolul VI, autohtonii daco-romani vorbeau deja o altă limbă decât latina, adică proto-româna, explicându-se, astfel, și dovedind existența propoziției deja celebre: ”torna, torna fratre” de la 587. Istoricul roman Priscus Panites ne relatează, la anul 448, despre o ambasadă imperială la curtea regelui hun Attila (după Getica lui Jordanes), care avea capitala regală în zona vestică a Transilvaniei în conexiune cu câmpia panonică. În drum spre curtea hunică istoricul se întâlnește cu o populație autohtonă, din zona Banatului, foști cetățeni romani, care și-au schimbat limba și nu se mai puteau înțelegeu bine în latina literară cu trimișii imperiali. Este evident că acești autohtoni erau daco-romani, care deja ”îngurgitaseră” simbioza lingvistă dintre limbile dacă și latină, vorbind firesc o limbă nouă, latinofonă, și cu care greu se mai puteau înțelege cu trimișii Imperiului roman la curtea regelui hun Attila.

Un alt istoric roman Mauricius, care continuă aceleași idei ale lui Priscus Panites, vorbește de refugiați autohtoni de la nord de Dunăre care, ”deși foști cetățeni romani”, acum vorbeau un grai greu de înțeles pentru vorbitorii de latină literară ai imperiului roman cu capitala la Constantinopol. Acești transfugi, care ”aveau tragere de inimă pentru dușmanii” imperiulu,i erau evident reprezentanții unui nou popor provenit din simbioza daco-romană din fosta provincie Dacia Romană. În secolele V și VI se forma un popor nou cu o limbă nouă: poporul român și limba română. Contactul cu slavii nu le-a alterat stră-românilor identitatea deja formată, chiar dacă istoricii și lingvisticii români, în frunte cu Sextil Pușcariu și PP Panaitescu, consideră că circa 14 la sută din cuvintele limbii române au origini slave. Istoricii români au considerat etnogeneza încheiată abia în secolul IX după ce s-a asimilat contactul cu slavii. Teoria mi se pare eronată, deorece migrația slavilor a fost doar un ”adstrat”, nu a contribuit la formarea limbii și poporului român, care era deja constituit la începutul secolului VII. Slavii numeau pe romani ”volohi”, fapt ce confirmă că poporul roman se formase deja când au venit slavii (anții și sclavinii). Daco-romanii au rezistat mareei slave din secolul VII pentru că procesul de formare etnogenetică ca popor se încheiase. Adstratul slav din limba și structura socială a românilor era doar ce înseamnă termenul: un suprastrat lingvistic repede asimilat de autohtoni. Stăpânul absolut al românilor era domnul, denumire din latinescul ”dominus”. Voievodul, cuvânt de origine slavă, era comandantul militar. Pentru români, Domnul era cel mai puternic stăpân – șeful sau liderul – cu care se identificau. Osmoza daco-romanilor cu migratorii gepizi goți, slavi sau avari a continuat fără să altereze substanța identitară a poporului nostru, care trăia în păduri, la munte și pe văile apelor. Doar am preluat anumite hidronime, toponime sau titluri de structuri sociale de la slavi: boieri din slavul boliari, ducele devine voievod sau cneaz, iar „căpcăunul” ce sperie azi copiii ce citesc povești, provine din numele conducătorului sau a liderului fioros avar ”kagan” din secolul VII. Putem afirma că etnogeneza formării poporului român s-a încheiat la începutul secolului VII, românii fiind, astfel, primul popor neolatin, cu trunchi etnic geto-dac, a cărui proces identitar s-a încheiat chiar înaintea formării popoarelor francez, italian sau spaniol. Aceste popoare originare neolatine s-au format, conform documentelor, cu propriul etnonim – diferite de fosta populație romană, latinofonă – la începutul secolul IX. Etnogeneza românilor trebuie rescrisă în urma noilor dovezi arheologice și a interpretării documenterlor epocii prefeudale și medievale. În secolul VII, românii, care se numeau pe ei însăși ”rumâni” în evul mediu, trăiau deja în comunități rurale, practicând agricultura și păstoritul, fiind organizați în mici formațiuni statale – cu cetăți din valuri de pământ și întărite palisade – care odată cu contactul cu slavii au fost denumite cnezate și voievodate. Așa cum atestă lingvistica, o parte din elitele ”rumânilor” agricultori și păstori în contact cu slavii au primit denumiri de ranguri politico-sociale de factrură slavă. Dar așa cum era firesc ”elitele” slave sau slavizate s-au contopit cu timpul în populația majoritară românească, pentru că procesul de identitate etnogenetică a românilor era încheiat înaintea năvălitorilor slavi, maghiari sau cumani. Procesul de formare a poporului și limbii române s-a încheiat structural în secolul VII.

Ionuț Țene

Ultimele articole

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Newsletter

Citește și

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Părintele Dumitru Bălașa – neînfrântul anticomunist, care nu s-a lepădat de Hristos

Părintele Dumitru Bălașa a fost un preot jertfelnic și...

Vladimir Creţulescu, reconstruiește o etnogeneză în ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction d’une identité nationale”

Recent am citit o carte cu adevărat excepțională, scrisă de Vladimir Crețulescu și intitulată sugestiv ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction...

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză editorială. Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, ca ceva firesc într-o lume dezinteresată de...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a începutul anilor `90. El a fost prieten cu un alt mărturisitor din temnițele comuniste –...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.