Istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, într-un studiu de excepție din 2009, intitulat „Disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români și regii ungari în secolul al XIII-lea”, surprinde, pe baza documentelor și a unei analize științifice riguroase, originea sud-carpatică a cnezilor și voievozilor români din Țara Hațegului (Studia Varia in Honorem Professoris Ștefan Ștefănescu Octogenarii, editat de Cristian Luca și Ionel Cândea, Editura Academiei Române / Editura Istros, Muzeul Brăilei, București–Brăila, 2009).Studiul analizează conflictul dintre voievozii români și regalitatea ungară pentru controlul Țării Hațegului în secolul al XIII-lea, într-un context de reorganizare politică și administrativă a Transilvaniei de către Regatul Ungariei. Autorul evidențiază faptul că Țara Hațegului a fost inițial o entitate românească autonomă, legată organic de nordul Olteniei, pe axa Jiului, făcând parte din voievodatul condus de Litovoi. Un moment esențial este anul 1247, când diploma cavalerilor ioaniți atestă pentru prima dată, în mod explicit, legătura dintre Oltenia, Țara lui Litovoi și Țara Hațegului. Deși documentul nu scoate formal Hațegul de sub autoritatea voievodului român, el introduce un regim fiscal diferit, ceea ce marchează începutul procesului de desprindere a acestei regiuni de voievodatul lui Litovoi și de integrare treptată în structurile regale ungare.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, tensiunile se accentuează. În anul 1276 este menționat un „comite de Hațeg”, semn al tentativei regatului ungar de a organiza zona ca unitate administrativă proprie. Această ofensivă instituțională este urmată de conflictul militar din jurul anului 1279, când voievodul Litovoi, care refuzase plata veniturilor datorate regelui ungar pentru anumite teritorii, este învins și ucis de oastea regală. Autorul susține că, deși disputa documentară vizează formal teritorii de la sud de Carpați, miza reală a confruntării rămâne Țara Hațegului. După aceste evenimente, Hațegul este integrat treptat în Regatul Ungariei, trecând prin diferite forme administrative (terra, comitat, district), fără a-și pierde însă identitatea românească. Pe tot parcursul Evului Mediu, regiunea își păstrează structurile tradiționale: adunarea cnezilor, elitele de origine cnezială, instituții locale proprii, precum și o puternică tradiție culturală și onomastică românească. În concluzie, autorul arată că lupta pentru Țara Hațegului reflectă un fenomen mai larg: confruntarea dintre vechile formațiuni politice românești și expansiunea regatului ungar. Deși integrată, în cele din urmă, în Regatul Ungariei, Țara Hațegului a rămas profund legată de spațiul românesc extracarpatic, constituind un exemplu de continuitate politică, socială și culturală românească în Transilvania medievală.
Din acest studiu se poate releva originea Hunedoreștilor încă din secolul al XIII-lea, din nobilimea olteană de la sud de Munții Parâng. Astfel, originea românească a lui Iancu de Hunedoara este susținută de majoritatea istoricilor prin figura tatălui său, Voicu, un cneaz român ridicat la rang nobiliar de regele Sigismund de Luxemburg în anul 1409, ca răsplată pentru merite militare. Familia sa provenea din spațiul transilvănean, fiind integrată nobilimii românești locale, ceea ce confirmă apartenența etnică românească a lui Iancu. Deși Iancu de Hunedoara s-a născut în Transilvania, legăturile sale cu sudul Carpaților sunt evidente prin deținerea funcției de Ban de Severin între anii 1438–1441. Această demnitate militar-administrativă presupunea conducerea unor teritorii strategice din nordul Olteniei, consolidând astfel relațiile sale cu spațiul românesc extracarpatic.Cariera timpurie a lui Iancu s-a desfășurat în mediul curților nobiliare, unde a dobândit o educație militară solidă, remarcându-se prin calități strategice și abilități de conducere. Deși sursele medievale menționează și ipoteze legendare privind o posibilă descendență regală, inclusiv ideea că ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund, documentele istorice confirmă cu precădere originea sa românească și legătura cu cnezatele din zona Hunedoarei și Olteniei.
Iancu de Hunedoara se înscrie în rândul marilor personalități ale Evului Mediu românesc, provenind dintr-o familie românească ridicată prin merit militar, cu legături puternice atât în Transilvania, cât și în Oltenia. Același istoric, devenit între timp președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a publicat o carte de referință despre familia lui Iancu de Hunedoara. Lucrarea „Hunedoreștii – o familie europeană” (Editura Școala Ardeleană, 2020) reprezintă o contribuție majoră la istoriografia românească medievală, evidențiind rolul și misiunea nobilimii române din Transilvania aflată sub dominația regilor Ungariei. Scrisă cu rigoare documentară și fidelitate față de adevărul istoric, în tradiția marilor istorici precum Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu, cartea sintetizează și desăvârșește cercetările anterioare ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan privind originile nobilimii românești din Țara Hațegului și Hunedoara. Demersul istoriografic se fundamentează pe trei piloni esențiali: originea românească a familiei Hunedoreștilor, rolul european al cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și problematica românității medievale a regelui Matei Corvin.
În jurul acestor axe tematice, autorul reconstruiește istoria Țării Hațegului ca terra românească, cu o continuitate neîntreruptă din Antichitate până în Evul Mediu târziu, în pofida încadrării sale administrative în structurile regatului ungar. Un element central al analizei îl constituie legătura dintre nobilimea românească hațegană și marele voievodat al lui Litovoi, menționat în Diploma Ioaniților din 1247. „Țara Litua”, întinsă de-a lungul Jiului, cuprindea atât nordul Olteniei, cât și Hațegul și Hunedoara, formând o unitate politică românească transcarpatică. Tentativa regelui Bela al IV-lea de a fragmenta această unitate prin măsuri fiscale a declanșat rezistența nobilimii românești, culminând cu conflictul din anii 1279–1285, în care Litovoi este ucis, iar fratele său, Bărbat, este răscumpărat de nobilimea românească din Hațeg. Aceste evenimente explică rădăcinile sud-carpatice („oltenești”) ale nobilimii hunedorene și, implicit, ale familiei Hunedoreștilor.
Al doilea pilon al lucrării analizează supraviețuirea și afirmarea nobilimii românești din Hațeg și Hunedoara în secolul al XV-lea, într-un context politic tot mai restrictiv pentru români, excluși treptat din sistemul celor trei „universități” privilegiate ale Transilvaniei. Excepția Hațegului este explicată prin rolul militar crucial al nobilimii românești în lupta antiotomană, calitățile sale războinice determinând regii Ungariei să îi confirme privilegiile. Legăturile permanente cu Țara Românească și Oltenia, comunitatea de limbă, credință și origine, precum și politica de integrare favorizată după Conciliul de la Florența (1439) au facilitat ascensiunea lui Iancu de Hunedoara.
În contextul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara devine o figură centrală a apărării Europei creștine, iar victoria de la Belgrad (1456) întârzie expansiunea otomană spre centrul continentului. Cronicarii și umaniștii epocii recunosc originea sa „valahă”, interpretată pozitiv ca descendență din romanii imperiali, iar această perspectivă este extinsă și asupra fiului său, Matei Corvin. Cartea explică și românizarea numelor celor doi în tradiția românească de a autohtoniza numele eroilor (Iancu, din Ioan și Matei, provenit din numele sfântului Matia), precum și caracterul târziu și legendar al numelui „Corvin”. Cartea lui Ioan-Aurel Pop demonstrează, prin argumente documentare solide, continuitatea, forța și relevanța europeană a nobilimii românești din Hațeg și Hunedoara, integrând familia Hunedoreștilor în istoria politică și culturală a Europei medievale. În acest an dedicat oficial lui Iancu de Hunedoara, se impune sublinierea originilor marelui voievod și „atlet al creștinătății”, așa cum a fost numit de papa de la Roma, ca lider român cu rădăcini subcarpatice.
Ionuț Țene