Maramureșul istoric a fost, în istorie, un întreg etno‑politic și geopolitic, o provincie istorică unitară locuită de români și condusă de cnezi și voievozi români. Familiile voievodale maramureșene, dar mai ales familia Dragoș-Sas aveau moșii dincolo de Tisa, iar mănăstirea Peri, azi în Ucraina era centrul spiritualității ortodoxiei românești în secolul XIV. Centrul stăpânirii lui Dragoș, întemeietorul Moldovei, a fost satul Bedeu (în ucraineană Bedevlia, astăzi în regiunea Transcarpatia din Ucraina). Ca urmare, trebuie să vedem Maramureștul ca un întreg unitar. De aceea la 1918, când a venit ceasul dreptății pentru români, maramureșenii din nordul Tisei au dorit unirea cu România. Participarea Maramureșului istoric de dincolo de Tisa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și parcursul diplomatic dintre 1918–1920 reprezintă una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei românești. Deși Rezoluția de la Alba Iulia a consacrat unirea întregului Maramureș cu România, negocierile de pace de după Primul Război Mondial au dus, în cele din urmă, la divizarea regiunii. Odată cu prăbușirea Imperiului Austro‑Ungar, românii din Maramureș s‑au mobilizat rapid pentru a‑și decide singuri soarta. Sub egida Consiliului Național Român Central de la Arad au fost înființate consilii locale și gărzi naționale menite să asigure ordinea. La 22 noiembrie 1918, la Sighet, s‑a constituit Sfatul Național Român al Maramureșului, care a hotărât, în unanimitate, trimiterea unei delegații la Alba Iulia cu mandat de a cere unirea necondiționată cu Regatul României. În toate circumscripțiile electorale (Sighet, Iza‑Vișeu, Șugatag, Mara) au fost aleși delegați care au primit credențiale scrise, conferindu‑le drept de vot deplin în Adunarea Națională.
Delegația maramureșeană a avut o prezență marcantă și profund simbolică la 1 decembrie 1918. Conform martorilor, ea a deschis defilarea delegațiilor pe Câmpul lui Horea și a depus printre primele credențiale în Sala Unirii. Maramureșenii au adus cel mai mare drapel tricolor și cel mai înalt stindard al adunării, stârnind entuziasmul sutelor de mii de participanți. Printre reprezentanții importanți s‑au numărat preotul greco‑catolic Artemiu Anderco (viitor descoperitor al Codicelui de la Ieud) și plugarul Vasile Pleș pentru cercul Iza‑Vișeu, precum și Mihail Dan (originar din Apșa de Mijloc) și preotul Vasile Chindriș pentru cercul Sighet — vocile românilor din satele de dincolo de Tisa. Un punct esențial în mandatul delegaților nord‑tiseni a fost apărarea integrității teritoriale a Maramureșului istoric. Locuitorii satelor de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Țaraș, Coștiui sau Teceu) au solicitat ferm ca frontiera noului stat român să nu se oprească la Tisa. Argumentul central a fost că Maramureșul constituie o unitate economică, geografică și etnică indivizibilă, iar lăsarea malului drept în afara granițelor României ar fi însemnat izolarea și abandonarea unor comunități românești autohtone. Rezoluția din 1 decembrie proclama, la primul punct, „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”, incluzând de jure întregul Maramureș istoric. (Dr. Ilie Gherheş, Maramureş: delegaţii, cu credenţional, la Marea Adunare Natională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Acta Musei Maramorosiensis, XIII, 2017, pp. 201-203)
Doresc să reamintesc două personalități ale Maramureșului istoric de dincolo și dincoace de Tisa care s‑au implicat în unirea întregii provincii istorice cu România Mare. Un exemplu de român patriot a fost Mihail Dan (din Apșa de Mijloc – azi Seredne Vodiane în Ucraina). Mihail Dan a fost un lider local din Apșa de Mijloc, ales delegat în cercul electoral Sighet, reprezentând comunitățile românești de pe malul drept al Tisei. A fost vocea celor care solicitau integrarea întregului Maramureș în granițele României. Mihai Dan s‑a născut la 17 octombrie 1884 în Apșa de Mijloc, comitatul Maramureș, într‑o familie de mijlocași (tată din neamul lui Gheorghe al Cârsnicului, mama preoteasă). A intrat la școală la 6 ani, studiind în limbile română și maghiară. El a absolvit clasa a VI‑a „în limba ungurească” la 16 ani. Rămas orfan de tată în 1904, a fost încorporat în armată în 1906. S‑a căsătorit în 1907 cu Ileana, fiica lui Gheorghe notarășul. Mobilizat la începutul Primului Război Mondial (1 august 1914), a luptat pe fronturile din Serbia și Italia până în toamna anului 1918, când a rămas invalid. A fost avansat la caporal și decorat cu Medalia de argint, clasa a II‑a. A participat ca delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), fiind trimis de comunitățile din jurul Tisei. Referindu‑se la participarea la Alba Iulia, Mihai Dan relata cu entuziasm: „În 27 noiembrie am luat parte la o adunare în Slatina, organizată de intelectualii din Sighet: din Apșa de Mijloc – 20 de oameni, din Apșa de Jos – 20 de oameni, din Slatina – 10 oameni și din Biserica Albă – 10 oameni. Ni s‑a spus că în 1 decembrie 1918 va fi marea adunare de la Alba Iulia, unde se vor aduna delegați din tot Ardealul și din toate colțurile în care sunt români și ne vom uni cu România; de aceea să trimitem și noi, aceste patru sate de peste Tisa, câte 2 delegați. Am fost ales eu și Filip Mihai din Apșa de Jos (…) Apoi, în 1919, au venit românii la noi și au rămas doi ani. În 1921 au venit cehii, în 1938 am fost sub Ucraina, în 1939 au venit iar ungurii, iar în octombrie 1944 au venit rușii.” După trasarea frontierei din 1920, Dan a continuat să militeze pentru drepturile economice și naționale ale românilor rămași dincolo de graniță, activitate care l‑a expus riscurilor politice și sociale. Conform relatărilor locale, a fost asasinat în anl 1968 (cînd Ceaușescu s-a opus lui Brejnev) în circumstanțe suspecte lângă Teceu, fapt care a intrat în memoria comunității ca simbol al suferinței și rezistenței românilor din dreapta Tisei. (Mihai, Dan – Istoria ce am petrecut în crâncenul război (ed. Ediție îngrijită de Viorel Ciubotă și Ion M. Botoș. Editura Muzeului Sătmărean, 2008).
O altă personalitate a unirii întregului Maramureș cu Țara‑Mamă România a fost Vasile Chindriș, preot din cercul Sighet. Probabil a fost unul dintre strămoșii vicepreședintelui Societății Civice Patriotice „Avram Iancu”, regretatul Gheorghe Chindriș din Ieud după anul 2000. Vasile Chindriș a fost unul dintre reprezentanții clerului în susținerea mandatului delegaților nord‑tiseni. Ca lider religios, a combinat rolul pastoral cu cel de reprezentant al intereselor naționale ale enoriașilor din satele de pe malul drept al Tisei. Implicarea sa în Adunarea de la Alba Iulia și în viața comunității a avut un puternic caracter simbolic: clerul local a constituit un pilon al păstrării limbii, culturii și organizării naționale în fața schimbărilor de stăpânire. Vasile Chindriș s-a născut pe 15 decembrie 1881, la Ieud și a decedat pe 6 ianuarie 1947, la Sighetu Marmației. A fost un jurist strălucit și om politic remarcabil din Maramureș. Provenea de jos dintr-o familie de țărani. A urmat școli confesionale, precum Liceul Piarist din Sighet (ca bursier) și Academia de Drept din Oradea, completându-și studiile printr-o specializare de doi ani la Universitatea din Berlin, unde a fost vicepreședinte al asociației studenților români. A colaborat cu Vasile Pârvan și a condus ziarul ”Sfatul” ce a apărut la Sighet, între anii 1919–1920. Ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, a reprezentat Garda Națională Română din Maramureș și a participat la decizia de unire a Transilvaniei cu România. Ulterior a fost senator în Parlamentul României și jurist-consult al județului Maramureș. Moare izolat de comuniști în 1947. (Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan (2003). Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Altip. p. 235.)
Vreau să sublineiz că Vasile Chindriș a fost ales în noiembrie 1918 ca delegat pentru Alba-Iulia într-o euforie fără precedent. Mărturia o avem de la Ilie Lazăr, viitorul lider PNȚ, care ca maramureșean sublocotenent al armatei austro-ungare își amintea: ”Când, la propunerea lui V. Filipciuc, l-am ridicat pe masă și l-am proclamat pe dr. Vasile Chindriș președinte al Sfatului Național, lumea nu mai contenea din aplauze și cântece naționale. După această alegere și manifestare entuziastă, se apropie de Vasile Chindriș marele român Alexandru Anderco Cuza, proprietar în Borșa, și, în entuziasmul mulțimii, îi predă acestuia un plic în care, după cum numai câțiva știau, erau bancnote în valoare de 100.000 de coroane, pentru cheltuielile legate de organizarea românească a județului istoric Maramureș. (Țin a menționa aici că Alexandru Anderco Cuza, fiul fostului preot Anderco, s-a născut în anul 1859, când a fost proclamat Alexandru Cuza domnitor, împrejurare care l-a determinat pe tatăl său să-l boteze cu numele Cuza.) După terminarea cuvântărilor și alegerea celor 34 de delegați pentru adunarea care urma să aibă loc la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, patru dintre aceștia au primit credenționalele (procura) trimise de la Arad, având dreptul de a intra în sala Unirii. Eu am deschis o mare horă…” (https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/memorii-amintiri-de-la-marea-unire-iii-un-barbat-care-nu-se-teme-de-nimeni-4904741).
Trebuie să menționez că perioada decembrie 1918–iunie 1920 a fost caracterizată de mare instabilitate geopolitică. În 1919, pentru a contracara incursiunile bolșevice maghiare și bandele înarmate ucrainene, armata română a trecut temporar la nord de Tisa, restabilind în multe zone ordinea și controlând practic întregul Maramureș istoric până aproape de granița cu Galiția. Această ocupație/eliberare a alimentat speranța unirii totale. A existat, ca reacție la ocupația bolșevică în 1919, o fulgurantă ”republică autonomă românească” la Iza, care s-a rupt de statul lui Bela Kun, care controla manu militari o parte din Maramureș și refuza aplicarea deciziei de la Alba-Iulia. Deși trupele române au revenit în întregul Maramureș isotric după căderea republici sovietice ungare și eliminarea bandelor ucrainene, totuși, la Conferința de Pace de la Paris, comisiile teritoriale — influențate și de considerente de infrastructură promovate, între alții, de geograful francez Emmanuel de Martonne — au aplicat „principiul viabilității infrastructurii”. Conform acestor evaluări, traseul feroviar strategic prin Teceu și Sighet trebuia atribuit Cehoslovaciei pentru a asigura legătura feroviară a acesteia cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. În pofida protestelor delegației române și a memoriilor românilor de pe malul drept, Maramureșul a fost definitiv divizat la 4 iunie 1920 prin Tratatul de la Trianon, Tisa devenind frontieră internațională. Românii de dincolo de Tisa au rămas uitați în altă țară, deși au votat pentru unirea cu țara mamă, România. Divizarea a lăsat astfel o „hartă ciuntită”, astfel aproximativ o treime din Maramureșul istoric (partea nordică, de pe malul drept al Tisei, cu zeci de sate cu populație românească) a fost atribuită Cehoslovaciei (Subcarpatia Rusă). Restul, cu centrul la Sighet, a rămas în România. Liderii românilor rămași dincolo de graniță au suferit persecuții după 1945. După Al Doilea Război Mondial, Subcarpatia a fost anexată de Uniunea Sovietică (1945) și inclusă în RSS Ucraineană. Un exemplu simbolic este asasinarea, în condiții suspecte lângă Teceu, a delegatului Mihail Dan, care continuase să apere interesele comunității sale. Astăzi, teritoriul se află în Regiunea Transcarpatică a Ucrainei, unde comunitatea românească își păstrează, în ciuda izolării istorice și presiunii politice de la Kiev, limba și tradițiile.
Participarea activă a maramureșenilor la Marea Adunare de la Alba Iulia și eforturile lor diplomatice ulterioare a ilustrat atât hotărârea populației locale pentru unire, cât și limitele deciziilor geopolitice impuse de marile puteri după război. Deși Rezoluția din 1918 consfințea unirea întregului Maramureș istoric, rațiuni strategice, geopolitice și de infrastructură au condus la trasarea unei granițe care a fracturat istoric această regiune. Guvernul de la București nu a insistat la conferința de pace ca întregul Maramureș să se unească cu România, conform voinței localnicilor. Maramureșul istoric nu trebuia să fie tăiat în două de un hotar nedrept hotărât de marile puteri în defavoarea dorinței delegaților maramureșeni prezenți la Alba -Iulia pe 1 decembrie 1918. Din păcate, azi elementul românesc de la nordul Tisei este tot mai diluat prin legi ucrainene împotriva școlilor și bisericilor românești.
Ionuț Țene