Despre istoricul Marcel Știrban nu pot fi excesiv de obiectiv și analitic, deoarece mi-a fost profesor și m-a îndrumat pentru lucrarea de licență la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, pe tema „Manifestări anticomuniste la Cluj, în 1946”, lucrare pe care am publicat-o imediat după facultate la Editura Napoca Star. Am avut surpriza ca, la lansarea de la Casa de Culturii a Studenților, prezidată de prof. Victor Bercea, să vină inopinat și IPS Bartolomeu Anania, arhiepiscopul ortodox al Clujului, spre surprinderea mea și a tuturor celor prezenți. IPS Anania era, de fapt, personajul principal din cartea mea de debut istoriografic, ca lider al Societății „Petru Maior” din 1946 și organizator al grevei academice studențești împotriva comunismului din mai–iunie 1946.Pe vremea aceea, în 1995, încă lucrările de licență se redactau la mașina de scris clasică cu bandă de cerneală; nu existau nici măcar mașini electrice, lucru care îngreuna atât corectarea, cât și obținerea unui text curat. O lucrare de licență se scria întâi de mână, după fișe notate la bibliotecă și la arhive. După ce se rescria pe curat lucrarea, de circa 80 de pagini, aceasta se dădea la o dactilografă, care trebuia să fie foarte bună. O singură greșeală însemna reluarea dactilografierii paginii. Era o muncă de Sisif. Așa se făcea ”istoria” atunci: cu pixul și creionul în mână, apoi studiul era scris și rescris și dictat la dactilografă; astfel erai obligat să înveți pe de rost subiectul. Memoria tinerilor istorici era atunci mult mai antrenată față de cea a celor de acum, care sunt ajutați de calculatoare, fișiere pdf în biblioteci digitale și IA. Spun acestea ca să înțelegeți că, atunci, relația cu profesorul care-ți îndruma lucrarea de licență și apoi te sprijinea academic la susținerea examenului de licență era mult mai apropiată și interactivă decât cea de acum. Tehnologia și digitalizarea nu interveneau în comunicare ca acum prin email sau WhatsApp între student și profesor. Întâlnirile erau directe, de durată și aplicate metodologic, cu pixul în mână pe textul pe care îl prezentai profesorului. Astfel se năștea o relație frumoasă cu profesorul, așa cum am avut și eu cu profesorul Marcel Știrban, în numeroase zile, săptămâni și luni de colaborare.
Marcel Știrban era deja în vârstă când am urmat cursul său de istorie contemporană a României. Era un profesor blând și blajin și, la cursuri, prezenta subiectele cu moderație. Era un fanatic al diplomației și politicii lui Nicolae Titulescu, lucru pe care noi, studenții, îl ironizam câteodată; ilustru politician era perceput de noi drept plictisitor în acele zile fierbinți de tranziție după 1989. Profesorul evita discuțiile sau provocările politice, poate și pentru că, înainte de 1989, avusese o oarecare funcție pe linie de partid comunist în universitatea clujeană. Trebuie să recunosc că profesorul m-a simpatizat pentru interpretările mele asupra istoriei contemporane a României. La cursul domniei sale am avut zece pe linie, ca și la lucrarea de licență. Știrban era printre puținii profesori de atunci care aveau un curs tipărit xeroxat și care se găsea de cumpărat la magazinul universității. Așa că nu a trebuit să ne „rupem” mâna scriind după dictare. Știrban, Marcel, s-a născut în 1934, studiind Istoria la Cluj între anii 1952 – 1957 s-a specialziat pe istoria interbelică, dar în partea finală a vieții a devenit un promotor al studiilor istorice despre Biserica Română Unită cu Roma. De altfel, și la cursuri nu-și putea disimula simpatii față de cultul greco-catolic și de suferințele membrilor acestuia în perioada comunistă. Dintre cărțile istoricului clujean amintesc câteva: ”Din istoria Bisericii Române Unite: Biserică, școală, națiune: de la începuturile sale până la 1918” (2005); ”Din viaţa şi activitatea istoricului Augustin Bunea” (1857–1909) (Oameni şi vremuri), în ”Transilvania în modernitatea românească. De la mișcarea națională la autodeterminare și integrare. In honorem Gheorghe Iancu” (2015); ”Istoria contemporană a României” (2001); ”Din istoria Bisericii Române Unite: Biserică, şcoală, naţiune: biografii şi documente” (2008); ”Din istoria României” (12 volume, 2016–2018); ”Din viaţa universitară clujeană: profesorii noştri din anii studenţiei”, 1953–1957 (2013); ”Politica externă a României în perioada interbelică: consideraţii, trăsături, documente” (1993); ”Politica externă a României în secolul XX” (2006); ”Spiritualitatea greco-catolică: de la 1700 la 1918: conferinţe, comunicări, articole” (1992).
Țin bine minte că lucrarea domnului profesor ”Politica externă a României în perioada interbelică: consideraţii, trăsături, documente”, apărută în 1993, era „biblia” obligatorie la examen, carte în care Nicolae Titulescu era un personaj „fără pată” în politica noastră externă. O prezentare critică a unei trăsături a lui Titulescu la examen te putea costa nota de trecere. Așa că toți studenții din anul meu am devenit, fără voie, mari „titulescieni”. M-am mai întâlnit cu domnul profesor după vreo zece ani de la terminarea facultății, atunci când am lucrat la lucrarea mea de post-doctorat ”Biografii universitare clujene”. Spre surprinderea mea, m-am bucurat să aflu că profesorul trăiește și locuiește pe o stradă din cartierul clujean Bună-Ziua, pe o stradă neasfaltată. Am fost la dânsul cu bucurie și mare entuziasm. M-a așteptat, îmbătrânit, într-un fotoliu și a fost bucuros că mă vedea. M-a servit cu un ceai de tei și m-a întrebat de familie și ce mai scriu. Mi-a refuzat politicos cererea de a-i lua un interviu despre universitatea clujeană din anii ’80. Posibil ca funcția sa politică de dinainte de 1989 să-l fi reținut în a-mi oferi un interviu. M-am supărat pe moment pentru că depoziția dânsului era importantă. Dar viața merge înainte. Profesorul a mai scris și o carte frumoasă de amintiri despre vremea studenției sale, atunci când Constantin Daicoviciu era spiritul tutelar al universității, lăsându-ne descrieri romanțate despre acei ani grei dar interesanți ai comunsimului dur.
Istoricul Marcel Știrban a rămas în conștiința generației mele ca un istoric solid și pasionat pe teme de nișă privind istoria contemporană a României, cu o predispoziție către istoria greco-catolică și a politicii externe a lui Titulescu (mult prealăudată încă din vremea lui Ceaușescu), dar fără să iasă din canoanele unei istoriografii oficiale și comode în abordarea metodologică. Scrisul său istoric este limpede și fără înflorituri stilistice sau de limbaj. Figura sa blajină, de om în vârstă, cu părul alb, început de calviție, și vocea molcomă ne-a rămas tuturor întipărită în minte, dar opera sa istoriografică nu a fost una de mare sinteză sau demolatoare de mituri istoriografice ori de viziuni noi sau incomode pentru publicul larg. E un istoric care și-a făcut treaba de profesor.
Ionuț Țene