Poezia românească este tot mai prolifică în ultimii ani, deși impresia generală indusă de media este că românii nu mai sunt interesați de poezie, iar poeții nu mai scriu poezie de calitate. Împotriva acestei impresii generale total false aș aduce un argument indubitabil prin apariția recentă a noului volum de versuri ”Rezemat de noapte” al poetului clujean Marius Țion, volum tipărit la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință din inima Ardealului. Poetul clujean este descris de prefațatorul volumului, reputatul critic și istoric literar Mircea Popa, ca un ”poet al profunzimilor sufletești”, care este ”în acest moment al înfloririi latente a poeziei sale, o vădită maturitate”. Poetul Marius Țion a ajuns la o maturitate poetică firească prin esențializarea limbajului poetic și eliminarea balastului epic, ceea ce face din poeziile sale adevărate bijuterii lirice, fapt ce l-a inspirat pe poetul Ion Cristofor să declare la lansarea cărții că poetul știe când să ”pună tăcere între cuvinte”. Îl cunosc de peste 25 de ani pe poetul Marius Țion și i-am urmărit atent parcursul liric evolutiv și comprehensiv. Față de generația sa, poetul Marius Țion încă de la debut, cu volumul ”La poarta umilinței”, a fost un liric consacrat și discret. Față de colegii săi de generație, inclusiv față de subsemnatul, a compus poezie lirică, cu o muzicalitate ritmică autentică într-un limbaj înnoitor. În timp ce generația post-decembristă încă mai cocheta cu neo-avangarda, inter-textualismul și chiar cu post-modernismul în versuri ”frânte” de orice logică interioară, poetul Marius Țion a propus o poezie lirică de o tainică luminozitate a cuvântului poetic. Deci recentul volum publicat ”Rezemat de noapte” este o continuare stilistică a volumelor tipărite inițial, dar și o formatare indubitabilă a registrului poetic legat de diurn/nocturn ce continuă, nu ca o geografie estetică, ci ca o localizare a propriului parcurs temporal legat de stările sufletești, dacă ne referim la ”Dimineața salvată (2008) și ”Prin lanurile înserării” (2023). Poetul se reinventează stilistic prin raportarea diferită a stărilor interioare și intime față de un timp temporal care devine prin difuzia poeziei o manifestare atemporală. Poetul realizează un construct liric raportat la geografia diurnă a înțelegerii sinelui.
Poetul Marius Țion, ajuns la vârsta deplinei maturități și înfloriri lirice, știe foarte bine că stilistic tot balastul epic care îngreunează zborul poeziei spre o recunoaștere lirică originală trebuie eludat. Poeziile din ”Rezemat de noapte” sunt esențializări lirice armonioase, care elimină orice rămășiță de discurs epic. Poetul a ajuns la vârsta autenticității în care știe că poezia este emoție lirică asumată și transfigurată. Poeziile sunt lirice și frumoase. Ating cu grație mai mult inima cititorului și nu rațiunea acestuia. Versurile ritmate și mlădioase se încolăcesc în jurul inimii cititorului și bat în concordanță cu cordul. Poezia este purificată de proza lumii, pentru a deveni emoția care mișcă universul și pe noi toți. Poetul reușește să înlăture futilul din opera poetică și să redea poeziei strălucirea și frumusețea de altă dată. El reușește să realizeze, prin emoția lirică, consonanța dintre inimi. Starea de grație a poeziei este ceea ce rămâne în urma lecturării versurilor lui Marius Țion. Poeziile sunt relativ scurte și dezbărate de inutilitatea explicațiilor, dar și a metaforelor genitivale, pentru a putea fi vehicule sublimate spre sufletul poetic al fiecăruia. La Marius Țion persistă Eul poetic personal care devine universal și asumat prin creația lirică. Poetul a compus un adevărat manifest al lirismului contemporan, o formă de protest lexicală împotriva oricărei rămășițe de fir epic din lirica noastră. Marius Țion a așezat lucrurile pe măsura lor: poezia la lirism, iar epicul la proză. Cele două genuri nu se întrepătrund, iar al treilea gen în acest caz nu există. ”Rezemat de noapte” este și un volum de confesiuni lirice, de autentice dialoguri dintre poet și noapte, care este personificată ca un partener a unei ”moșiri” socratice. Poetul, ca o stare de veghe, vorbește cu noaptea. De fapt cu crepusculul unui timp care pare că nu mai are răbdare cu el și cu oamenii. Aceste dialoguri nocturne sunt conversații cu interiorul invadat de transcendență. Poemele lui Marius Țion sunt adevărate ”șoapte lirice”, pe care le dăruiește sinelui general. Până la urmă poetul stă de vorbă cu noaptea ca personaj histrionic, după ce ”ucide bufnițele”, care aduc gălăgia imanentului în transcendentul personal: ”Noaptea e o temniță/pentru voi oamenii/mi-a șoptit cu grație/bufnița dolofană/ce-și făcuse cuibul/în podul casei vecinului”. Volumul de versuri este o interiorizare platoniciană în care noaptea din personaj se transformă în alter ego, iar dialogul capătă o conotație intimă de interogație. Poetul realizează că singurul lucru care contează este de fapt poezia, iar noaptea este veghea interioară: ”S-a rostogolit/peste mine tăcerea/piatră grea/desprinsă/de pe culmile nopții/și singura desfătare/mi-a rămas/poezia…” (Singura desfătare). Noaptea este în realitatea transfigurată și personificată o transcendență a poeziei, adevărata și unica regină a poetului.
Natura și elementele sale se personifică în privirea poetului, care le privește și urmărește confesiv cu uimire într-o singurătate asumată și stranie în același timp: ”Era decembrie/stăteam întins/pe marginea viselor/și iarna ațipise/la picioarele mele/de pe umerii cerului/luna ne privea/nedumerită/prin vitraliile subțiri/ale înserării…” (Pe marginea viselor). Tocmai această personificare a nopții și elementelor naturii oglindite în sufletul liric al poetului oferă cu generozitate poezia lui Marius Țion – o respirație confesivă, interiorizare acută ce transformă, paradoxal, poezia sa în poveste și într-o adevărată confesiune transformativă ce înnobilează preajma. Deși dezbărat de epic, acesta îl urmărește în interiorizările ”augustinian” ale confesiunii ca o exemplificare lirică. Poezia lui Marius Țion e o înălțare spre o împărtășanie lirică de tip nou. Poetul este reflexiv și înduioșător în anamneze lirice ale unei copilării pierdute, dar nu uitate: ”Ca un om/ de zăpadă/tata mă ține/la piept/chicotind/în spatele meu…” (Culisele iernii). Poezia este o reflexie ”miltoniană” a unui ”paradis pierdut”, aici fiind cheia unui clasicism liric adus în modernitate de către poet. Această disjuncție trecut/prezent, zi/noapte și eu/tu este de fapt facultativă pentru că în poezia lui Marius Țion devine o interferență a propriului eu interogativ cu propriul sine. Noaptea este o forma mentis a înțelegeri și acceptării lucrurilor într-o interiorizare lirică alcalină. Noaptea de la parte a zilei devine pretext interogativ al eului liric și apoi referință poetică. ”Noapte/înainte să apari tu/lumea încetinește…” (Oglindire). Cu acest nou volum de versuri, poetul Marius Țion întră în galeria poeților maturi și de referință ai istoriei literare contemporane din țara noastră. Poeziile aduc un plus de originalitate și originar, ce pun o marcă lirică personalizată, recognoscibilă de cititori și critica literară. Putem vorbi azi de o poezie marca Marius Țion. Această ascensiune de identificare și esențializare lirică cuprinde pe lângă talent și multă lectură și sute de ore de muncă. Originalitatea poetului s-a născut în combustia unui laborator creativ originar. Acum Marius Țion este poetul care a înțeles că crepuscularul se apropie, iar ceea ce este important este valoarea care transcende imediatul. E vremea să culeagă roadele unei creații frumoase și autentice prin recunoașterea celor ce au înțeles transfigurat mesajului său liric. Pentru că poetul știe că ”dincolo de cer/există o lume fără de timp/unde clipele plutesc/printre razele unui soare/încremenit…” (Dincolo de cer). Pe lângă dedublarea nopții ca ”arlechin care dansează salsa cu poetul”, Marius Țion redevine melancolic în fața provocării trecerii. E o resemnare interioară ce încarcă emoția în așteptarea unei judecăți dincolo de valorile imediatului: ”După o vreme/viața devine/un mal îngust/scăldat de ape/blânde…” (Resemnare). Trebuie să remarc sugestivele ilustrații ale Laurei Poantă care însoțesc cu o viziune artistică creaționistă în manieră clasică de alb și negru în stil Jules Verne, între zi și noapte, propunându-și astfel să continue reveria iremediabilă a poemelor lui Marius Țion. Sunt adevărate și concise poeme în creion pe marginea celor scrise cu cerneală. Îl consider pe poetul clujean un Trakl al nocturnelor mioritice. Poetul Marius Țion, prin recentul volum de versuri, ne-a adus și tradus noaptea inefabilă, ca o stare de veghe și grație într-un paradis al poeziei și poeților, în care intră doar cei aleși de zeul poeților.
Ionuț Țene