Maurovlahii, menționați în sursele istorice și sub denumirile ”Morlaci”, ”Crni Vlasi” sau ”Vlahii Negri”, au fost o ramură distinctă a populației de origine neolatină (vlahă) din Peninsula Balcanică. Ei au locuit, în perioada medievală și în epoca modernă timpurie, în hinterlandul Dalmației (Dalmatinska Zagora), în Lika, în Gorski Kotar, precum și în regiunile Bosniei și Herțegovinei. Ei au fost secole întregi stăpânii Alpilor dinarici, așa cum susținea istoricul clujean Silviu Dragomir. Denumirea provine din greaca bizantină (Μαυρόβλαχοι – Mavrovlahoi) și a fost redată în documentele venețiene ca Morlachi. Dar ei, în propria lor limbă își spuneau simplu „Vlași”. Maurovlahii descind din populațiile autohtone romanizate (ilire și trace) ale Peninsulei Balcanice, la fel ca celelalte grupuri vlahe din zonă (aromânii, meglenoromânii, istroromânii și daco-românii). După prăbușirea Imperiului Roman și valurile migratoare slavice din secolele VI–VII, aceste comunități neolatine s-au retras în zone montane pentru a-și conserva modul de viață pastoral și tradițiile. Inițial vorbeau o limbă de origine latină vulgară, înrudită cu istro-româna și româna. Însă, trăind izolați printre populații slave majoritare, au trecut treptat printr-un proces de slavizare lingvistică. Ei au stat în secolele XIV-XV la întemeierea Principatului Zeta, condus de principi de origine valahă din familia Balșa. Până în secolul al XVIII-lea, când au fost descriși de cercetători precum Alberto Fortis și Ivan Lovrić, maurovlahii își pierduseră deja se pare limba romanică, vorbind un idiom slav (în special variante ale dialectului iocav/šćakav), deși își păstraseră cultura, portul, numele și organizarea socială specifice vlahilor. În secolul al XIX-lea, odată cu emergența mișcărilor naționale moderne din Balcani, maurovlahii s-au integrat în noile structuri de identitate în funcție de confesiune: cei catolici s-au identificat treptat cu națiunea croată, iar cei ortodocși s-au integrat în națiunea sârbă. În Croația contemporană, în limbajul colocvial de pe coastă, termenul derivat „Vlaj” (plural „Vlaji”) mai este folosit pentru a desemna locuitorii din zaleđe (hinterland).
Principalul mijloc de subzistență al maurovlahilor era păstoritul transhumant. Ei practicau migrațiile sezoniere ale turmelor, iernând pe coasta caldă a Adriaticii și urcând vara pe platourile montane ale Dinaridelor. Comunitățile se guvernau adesea după obiceiurile și normele cunoscute sub numele de „Legea Vlahilor” (jus valachicum), binecunoscutul drept cutumiar românesc care le asigura autonomie locală, organizare în cete sau clanuri conduse de cnezi sau judecători aleși și obligații militare colective în locul taxelor agricole stricte impuse de feudalitate. Aceste particularități instituționale și culturale i-au deosebit pe maurovlahi de populațiile urbane și agricole din regiunile de coastă. În secolul XVIII, maurovlahii au intrat în atenția și dezbaterea savanților epocii baroce. Operele lui Alberto Fortis (Viaggio in Dalmazia, 1774) și Ivan Lovrić (Osservazioni, 1776) definesc ”morlacismul” prin dialectica dintre privirea exterioară, idealizată, a lui Fortis și replica internă, realistă, a lui Lovrić asupra moro‑vlahilor. Fortis interpretează stilul de viață pastoral și condiția femeii prin prisma „nobilului sălbatic” rousseauist. Lovrić, în schimb, contextualizează aceste realități ca adaptări necesare la un mediu militarizat de graniță. Ambii autori sunt esențiali pentru înțelegerea culturii orale, a structurilor sociale arhaice și a dreptului cutumiar din hinterlandul dalmat.
Alberto Fortis (1741–1803) a scris o carte de călătorii incitantă, ”Viaggio in Dalmazia”, în 1774. Fortis a fost un naturalist, scriitor, cartograf și abate venețian de marcă al secolului al XVIII-lea. Era un promotor fervent al Iluminismului, devenit celebru pentru călătoriile sale de explorare și scrierile științifice și etnografice care au contribuit la modernizarea cunoștințelor europene despre Balcani și Peninsula Italică. Abatele Alberto Fortis a vizitat Dalmația venețiană în repetate rânduri între 1771 și 1773. Deși scopul său principal era geologic și naturalist, i‑a consacrat o secțiune extinsă morlacilor (De’ Costumi de’ Morlacchi), introducând această comunitate în circuitul cultural european. Fortis notează că oamenii se autodenumeau „Vlassi” (Vlahi). Termenul „Morlacchi” îl consideră o corupere venețiană a formațiunii bizantine Moro‑Vlachi (Crni Vlasi). Observând că morlacii vorbesc o limbă slavă, Fortis respinge ipoteza unei înrudiri directe cu latinii și îi vede mai degrabă ca pe urmașii triburilor ilire, asimilate lingvistic. El susține ideea mitului „nobilului sălbatic”. Influențat de Rousseau, Fortis îi idealizează pe morlaci, lăudând ospitalitatea, loialitatea, inocența morală și puritatea familială. Cea mai mare influență culturală a lui Fortis a fost publicarea baladei „Hasanaginica” (Canzone dolente della nobile sposa d’Asan Aga), prezentată drept baladă morlacă. Tragedia descrisă în baladă se desfășoară în regiunea Imotski (aflată la granița muntoasă dintre Dalmația venețiană și Bosnia otomană), o zonă populată masiv de comunități de morlaci/valahi. Din cauza islamizării unei părți a populației în timpul ocupației otomane, personajele poartă nume de rezonanță turcească (Hasan Aga, Begul Pintorović), dar păstrează codul de onoare și obiceiurile autohtone morlace. Traducerile și comentariile ulterioare ale Goethe, Herder sau Walter Scott au stimulat interesul romantic european pentru folclorul balcanic.(https://uplopen.com/chapters/e/10.1515/9783110640069-011)
Pe de altă parte, un alt intelectual al vremii, Ivan Lovrić (cca. 1754–1777), a scris și publicat un jurnal de călătorii, ”Osservazioni sopra diversi pezzi del Viaggio in Dalmazia”, în 1776. Ivan Lovrić (cunoscut cu numele italian Giovanni Lovrich), originar din Sinj și student la medicină, publică la Veneția o replică tăioasă la Fortis. Scriind din perspectiva „insiderului”, Lovrić își propune să corecteze greșelile și tonul condescendent ale abatelui padovan. Morlacii erau percepuți ca „barbari”, dar totuși nu inferiori. Lovrić respinge idila rousseauistă, argumentând că asprimea comportamentului morlacilor izvorăște din sărăcia extremă, exploatarea venețiană și starea permanentă de război cu Imperiul Otoman. Lovrić nu neagă munca grea a femeilor, dar o pune în contextul diviziunii funcționale a muncii într‑o societate pastorală în care bărbații asigurau paza turmelor și apararea. Scriitorul confirmă abilitățile empirice ale morlacilor — meșteșug, înțelegerea vremii, calcul rapid — în ciuda lipsei alfabetizării. El recunoaște originea latină a mauro-vlahilor. Lovrić acceptă faptul că termenul „maurovlah” (sau morlac) derivă din fuziunea cuvintelor care indică o ramură a vlahilor. El confirmă că, la origine, aceștia sunt descendenții populațiilor autohtone romanizate (latine) din Balcani. (https://www.academia.edu/1361933/Ivan_Lovri%C4%87_The_customs_of_the_Morlachs_Ivan_Lovri%C4%87_obi%C4%8Daji_Morlaka)
Lovrić introduce capitolul „Viața lui Stanislav Sočivica” în lucrarea sa pentru a ilustra codul etic morlac, dreptul cutumiar și dinamica socială dintre autoritățile venețiene, austriece și otomane. Stanislav Sočivica, născut pe la 1715), a fost unul dintre cei mai faimoși haiduci (hajduci) din Balcani în secolul al XVIII-lea. Povestea vieții sale a devenit un simbol european al rezistenței anti-otomane și al spiritului rebel al valahilor (morlacilor) din regiune. Sočivica apare ca lider de haiduci, exponent al rezistenței armate împotriva abuzurilor, dar și ca personaj complex, navigând între prietenii și trădări. Albert Fortis propunea o perspectivă etnografică romanticizantă — vlahi ca supraviețuitori autentici, păstrători de poezie epică acompaniată de celebrul instrument local gusle din lemn de arțar. El respingea a originii latine dar și a imaginii patriarhale și a ospitalității absolute. Pe de altă parte, Lovrić susținea o perspectivă realistă și contextualizantă — morlacii ca produs al frontierelor militare, cu practici judiciare (krvna osveta), o etică a comunității și o organizare socială dictată de supraviețuire și mai ales origine latină, romană. (https://hrcak.srce.hr/file/68110)
La sfârșitul secolului XVIII, populația denumită „Morlaci” sau „Mauro‑Vlahi” din Dalmația centrală era, din punct de vedere lingvistic, deja slavizată. Totuși, comunitatea păstrase un mod de viață pastoral‑transhumant, o organizare tribal‑militară și un set distinct de cutume juridice (jus valachicum), care o diferențiau de populația urbană de pe coasta Adriaticii. Fortis și Lovrić rămân texte fundamentale pentru studiul morlacismului, ca populație valahă de origine latină. În secolul XVIII maurovlahii erau deja o minoritate etnologică mixtă etnic, într-o mare slavizată, dar care și-a păstrat identitatea și tradiția pastorală multiseculară. Maurovlahii sunt frații noștri român de la sudul Dunării.
Ionuț Țene