Când am intrat eu la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, numele arheologului Nicolae Vlassa, deși murise de șase ani, era o legendă vie în rândul lumii academice clujene. Noi, bobocii, vorbeam de Vlassa ca de un zeu al arheologiei. Descoperirea tăblițelor de la Tărtăria era sinonimă cu marile descoperiri astrale ale omenirii. La seminarii sau cursuri, numele marelui dispărut plutea tutelar. Vlassa a strălucit ca un astru pe firmamentul arheologiei românești. Nu a avut o operă foarte bogată, ci punctuală, de o strictă specializare și, mai ales, inedită prin importanța sa covârșitoare.
La 3 martie 1984 s‑a stins din viață Nicolae Vlassa. A fost o mare durere în Clujul academic. Vlasa era relativ tânăr, fiind născut în 20 noiembrie 1934 și era iubit de studenți și pasionații de istorie. A fost un savant a cărui operă a lăsat o amprentă durabilă asupra cercetării neoliticului și a istoriei Antichității în România. A fost un vizionar al culturii Cucuteni și rolul acesteia pentru localnici. Născut în Iernut, fiul lui Leonida și al Iuditei Vlassa, Nicolae Vlassa a urmat școala primară și gimnaziul în comuna natală, apoi Liceul „Al. Papiu Ilarian” din Târgu Mureș. Între 1953–1957 a studiat la Facultatea de Istorie‑Filosofie din Cluj, pe care a absolvit‑o cu calificativul „foarte bine”. În 1978 a obținut titlul de doctor în științe istorice.
Pasiunea pentru arheologie și‑a format‑o încă din liceu, participând la săpături la Cristești, Lechința pe Mureș, Morești și la alte situri. Ca student și după absolvire a coordonat și a fost responsabil pentru numeroase șantiere importante: Cipău‑Gară, Cipău‑Gîrla, Sărățel‑Bistrița, Gura Baciului, Tărtăria, Cheile Turzii, Bernadea, Coldău, Cheile Aiudului ș.a. A contribuit extensiv la colecții muzeale pe care le‑a donat muzeelor din Târgu Mureș, Târnăveni și Cluj. Vlassa a publicat peste 100 de studii în țară și străinătate, cu analize profunde asupra problemelor de cronologie și cultură ale neoliticului sud‑est european, asupra epocii bronzului și a civilizațiilor geto‑dacice și romane. A clarificat cronologiile regionale, a descifrat plăcuțe gnostice, a interpretat simboluri magice din epoca romană și a evidențiat conexiuni culturale esențiale pentru istoria timpurie a Europei de sud‑est. Recunoscut din tinerețe pe plan internațional, a participat la congrese și simpozioane majore — Praga (Congresul VII de Științe Preistorice și Protoistorice), Nice (1976), Nitra (cultura Lengyel), Lepenski‑Vir, Köln, Xanthi — și a inițiat/expus expoziții itinerante internaționale („Aurul Carpaților”, „Ilirii și dacii”). În România a fost impulsionatorul expoziției „Plastica neolitică și eneolitică din România” și a activat intens la dezvoltarea Muzeului de Istorie al Transilvaniei, unde și‑a desfășurat cea mai mare parte a activității profesionale. Vlassa a predat ca asistent și lector la facultate și la conservator, a făcut parte din colegii de redacție (Acta Musei Napocensis) și din consilii științifice (inclusiv membru al consiliului permanent al UISPP). Era apreciat pentru erudiție, memorie prodigioasă, capacitate bibliografică, talent lingvistic și generozitate spirituală.
În vara anului 1961, la Tărtăria (județul Alba), arheologul Nicolae Vlassa a scos la lumină, dintr‑un mormânt neolitic, la 0,5 m adâncime trei tăblițe de lut inscripționate care aveau să provoace una dintre cele mai persistente și controversate dezbateri din arheologia europeană. Departe de a fi simple fragmente, aceste tăblițe au reaprins discuții despre originea scrisului, complexitatea simbolismului neolitic și despre poziția culturilor carpato‑danubiene în istoria civilizațiilor. Tărtăria face parte din aria largă a culturii Vinča (cca. 5500–4500 î.Hr.), o tradiție neolitică remarcabilă pentru Europa sud‑est: așezări dense și mari, primele unelte de cupru, meșteșuguri dezvoltate și o vastă reprezentare a semnelor incizate pe ceramică, figurine și obiecte de lut. Semnele Vinča apar repetat pe mii de piese, sugerând un repertoriu stabil de simboluri folosit de‑a lungul secolelor. Cele trei tăblițe au fost recuperate în context funerar, alături de oseminte și alte odoare. Două dintre ele prezintă semne aranjate pe registre separate, delimitate de linii trasate atent — caracter care a determinat unii cercetători să le compare cu texte segmentate. Aceste două tăblițe au fost găurite astfel încât, posibil, puteau fi suprapuse; ipoteza rituală vorbește despre un obiect amuletar sau compus. A treia tăbliță conține simboluri de tip zoomorf, complicând și îmbogățind interpretările. Tăblițele fiind lucrate din lut ars, nu au putut fi datate direct prin radiocarbon; datarea s‑a făcut prin asociere cu scheletele și cu contextul arheologic al mormântului. Interpretările stratigrafice și analizele conexe au plasat ansamblul în jurul anilor 5300 î.Hr., ceea ce ar preceda cronologic primele scrieri mesopotamiene (≈3500–3300 î.Hr.). Această dată, dacă este corectă, pune semnele Vinča într‑o poziție problematică și provocatoare pentru modelele tradiționale privind nașterea scrisului.
Dezbaterea privind natura semnelor este polarizată. De la ipoteza „protoscrierii”: unii cercetători (Marija Gimbutas, David Whipps, Boris Perlov, Jovan Todorović și alții) susțin că repetitivitatea și organizarea semnelor indică un sistem grafic cu funcții comunicative complexe — un protosistem de scriere sau „veche scriere europeană”; la ipoteza simbolică/rituală se argumentează că semnele pot fi marcaje simbolice, logotipuri, indicii de proprietate, simboluri religioase sau semne de numerație; ele ar putea servi în contexte rituale sau funerare, nu neapărat ca reprezentare a limbajului vorbit. Mai există ipoteza contactelor culturale: s‑a sugerat, la un moment dat, că asemănările cu anumite semne din Mesopotamia ar fi rezultatul contactelor comerciale; însă decalajul cronologic și lipsa unor dovezi clare de transfer direct ridică serioase rezerve. Nu a lipsit nici ipoteza falsului sau a contaminării: în primele reacții au existat suspiciuni privind autenticitatea, dar majoritatea investigațiilor ulterioare au respins ideea unui fals deliberat. La momentul descoperirii, reacțiile din comunitatea științifică românească au fost adesea critice și reticente, Vlassa însuși a fost ținta unor denigrări, iar tăblițele au fost marginalizate în discursul arheologic local pentru o perioadă. După Revoluție, interesul a renăscut: cercetători români clujeni precum Gheorghe Lazarovici și Horea Ciugudean au reexaminat materialul și contextul, iar discuțiile interdisciplinare au devenit mai deschise, incluzând analize comparative, studii tipologice și revizuiri ale repertoriului semnelor Vinča.
Răspândirea semnelor similare în aria Vinča și apariția unor tăblițe asemănătoare în Balcani (ex. Gradeshnitsa) susțin ideea unui repertoriu coerent. Adversarii științifici susțin lipsa unor texte extinse, cu elemente redundante și repetabile, îngreunează demonstrarea caracterului lingvistic al semnelor. Contextul ritual/funerar al multor descoperiri sugerează funcții non‑administrative, spre deosebire de originile scrierii în Sumer (legate de contabilitate). Distanțele cronologice și culturale față de centrele caracterizate incontestabil ca generatoare de scris (Mesopotamia, Egipt) fac ipotezele de continuitate dificil de susținut fără probe suplimentare. Indiferent de concluzia finală, tăblițele de la Tărtăria sunt esențiale pentru înțelegerea practicilor simbolice neolitice în Europa sud‑est. Ele arată existența unui repertoriu grafic complex în societăți agricole avansate, care foloseau simboluri cu funcții variate — sociale, economice sau rituale. Problema majoră rămâne limitarea datelor: lipsa unor texte longitudinale, dificultățile de datare directă și necesitatea unor descoperiri conexe pentru a confirma ipoteze majore.
Tăblițele de la Tărtăria rămân o enigmă fascinantă și pot fi privite fie ca fragmente ale unui sistem simbolic sofisticat, fie — mai provocator — ca urme ale unei forme incipiente de grafică cu potențial lingvistic. Dezbaterea lor ilustrează cât de mult încă nu știm despre modalitățile în care comunitățile neolitice au folosit semnele pentru a structura sensul în viața socială și religioasă. Soluționarea definitivă a dilemei va depinde de noi descoperiri arheologice, de metode interdisciplinare riguroase și de o receptivitate științifică deschisă la revizuirea paradigmelor tradiționale privind originile scrisului. Să se fi născut scrisul pe actualul teritoriu al României deranjează.
Cu toate controversele, Nicolae Vlassa rămâne în memoria comunității științifice ca un cercetător strălucit, cu un aport decisiv la cronologia neoliticului și la muzeografie. Nicolae Vlassa a intrat în conștiința istoriografiei ca „părintele” tăblițelor de la Tărtăria, considerată de unii cea mai veche scriere din lume. Civilizația locală are o vechime antică, fiind considerată fondatoare pentru alte civilizații. Vlassa a continuat, de fapt, opera lituaniencei Marija Gimbutas. Pentru Vlassa, cultura Cucuteni era fundamentală și funciară, reprezentând una dintre bazele civilizației europene antice.
Ionuț Țene