Numele de ”Principatul Pindului” este folosit în literatura istorică pentru a se referi la încercarea de a se crea un stat autonom, sub protecția Italiei și cu sprijinul României la sfârșitul Primului Război Mondial, în iulie și august 1917, de către vlahii din Samarina și alte sate, în scurta perioadă de ocupație italiană a regiunii Gjirokastra și a zonelor din Epir. Odată cu retragerea imediată a italienilor, au apărut trupele grecești – fără a opune nicio rezistență – și de atunci nu s-a mai menționat nicio activitate similară până în 1941-1942, când teritoriile grecești au fost ocupate de Italia și Germania în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Alcibiade Diamandi, un vlah din Samarina, a devenit extrem de activ. Italienii și bulgarii l-au numit conducător al acestui stat și i-au atribuit titluri pompoase de Prințul Alcibiade I și Duce de Macedonia. Alcibiade Diamandi, un personaj charismatic, cutreiera teritoriile vlahilor, încercând să îi câștige populația vlahă de partea noului stat. Era mereu însoțit de soldați italieni, deoarece vlahii mențineau totuși o atitudine ostilă sau neutră, în ciuda promisiunilor sale că depozitele de cereale din România urmau să furnizeze prețiosul aliment „doar” vlahilor – chiar și în timpul foametei. (Emanuel Ineoan – https://independenta-pindului.ro)
Alcibiade Diamandi provenea dintr-o familie bogată de negustori vlahi din Samarina, un centru cu puternice tradiții istorice vlahe. După absolvirea Liceului Siatista, care astăzi face parte din municipiul Voio, a urmat liceul la Salonic (Saruna) și apoi în România pentru a-și continua studiile. Încă din anii 1860, odată cu activitatea lui Apostol Mărgărit – inspector școlar pentru vlahi, România a încercat să asimileze vlahii din teritoriile Imperiului Otoman, din Epir și Macedonia. Regele Carol I a sprijinit promovarea limbii vlahe în Balcani (care are multe elemente comune cu limba română, conform și istoricilor greci), cu sprijinul Austro-Ungariei, a reușit să considere vlahii un „popor” separat, obținând permisiunea, la 22 mai 1905, de la sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, de a avea propriile biserici și școli. România condusă de Regele Carol I a finanțat apoi construcția și funcționarea multor școli în regiunea extinsă a Macedoniei și Epirului. Aceste școli au continuat să funcționeze chiar și când unele dintre teritoriile Macedoniei și Traciei au trecut în teritoriul grecesc în 1912, iar finanțarea lor de către România a continuat în 1913 cu acordul prim-ministrului Eleftherios Venizelos. Diamandi a studiat într-o astfel de școli de limbă română, în cadrul cărora s-a depus un efort coordonat pentru a crea o conștiință românească în rândul vlahilor. Absolvenții acestor școli, dornici să continue studiile, au mers la instituții de învățământ din România, unde au primit burse de stat. În 1917, primarii și cetățenii unor sate vlahi din Pind, odată cu sosirea armatei italiene, au trimis scrisori prin care solicitau protecția Italiei și a României, în efortul de a înființa un stat/canton vlah independent, denumit „Principatul Pindului”. Tânărul Diamandi a fost unul dintre co-semnatarii unor astfel de scrisori și a fost ulterior trimis la Ioannina pentru a primi un răspuns de la consulatele italian și român. Odată cu retragerea imediată a italienilor, răspunsul a fost negativ, iar planul a fost abandonat. În 1926, Diamandi a devenit consul al României la Saranda. La scurt timp după aceea, în 1930, s-a întors în Grecia ca reprezentant al caselor comerciale românești și, în special, al petrolului românesc. A plecat cu puțin timp înainte de începutul războiului din 1940, doar pentru a se întoarce în primăvara anului 1941, odată cu începutul ocupației italiene a Epirului. În timpul dictaturii lui Metaxas, charismaticul Diamandi a dezvoltat relații de prietenie cu ministrul Securității Publice, Konstantinos Maniadakis.
Tratatul de la Lausanne din 24 iulie 1923 a definit cu precizie granițele Greciei, însă România nu a abandonat ideea unui protectorat în sudul Balcanilor, în centrul Greciei continentale. Astfel, în perioada interbelică, România a continuat să cultive acest plan, asigurând mijloacele financiare necesare și promovând influența culturală în rândul cuțo-vlahilor care locuiau în Grecia, prin intermediul școlilor românești, a burselor pentru studii în România și a ajutorului financiar în general. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Grecia era obligată să evite să ofere pretexte și să își păstreze neutralitatea. Abia după atacul italian, a fost în măsură să se mobilizeze și să adopte măsuri stricte, dintr-o perspectivă națională. În timpul ocupației Greciei, țara a fost împărțită în primăvara lui 1941 între germani, italieni și bulgari. Forțelor italiene li s-a acordat 70% din teritoriul grec. Mai exact, zonele ocupate de italieni erau: o parte din Macedonia de Vest, Epirul, Tesalia, Grecia Centrală, Peloponezul, Cicladele, Sporadele, Samos, Ikaria, o parte din Creta de Est și Insulele Ionice. Grecii au luat măsuri aspre împotriva apropiaților lui Diamandi (care dispăruse încă din ajunul războiului), el însuși a fost arestat și internat în lagărul de la Corint, care a fost transformat într-un lagăr de concentrare. Această măsură s-a dovedit eficientă inițial, demonstrând clar că oamenii lui Diamandi au fost ghizii italieni în timpul avansului militar, până la liniile de apărare grecești. După ce Italia și Germania au preluat Grecia, Diamandi a fost numit liderul principatului cu titlurile de „Prinț Alcibiade I” și „Duce al Macedoniei”. El a desemnat orașul Metsovo (Aminciu în vlahă) drept capitală și Trikala drept sediu al adunării naționale. A chemat frații vlahi să se alăture armatei, dar eforturile sale de înrolare nu au avut prea mare succes. În 1942, organizația VMRO (un partid organizație naționalistă macedoneană) i-a oferit tronul Macedoniei, însă nu există dovezi clare dacă l-a acceptat. Ultimul său succesor a fost denumit Duce al Macedoniei. Influențat de mareșalul Ion Antonescu, entuziastul Diamandi s-a autoproclamat doar „conducător suprem”. A doua persoană în conducerea statului a fost Nicolae Matuși, avocat cunoscut în Larissa. Această entitate, numită emblematic „Principatul Pindului”, s-a extins pe o suprafață vastă, având granițe de la Fthiotida la Ioannina și de acolo până la granițele greco-bulgare. După căderea Greciei în mâinile Germaniei în primăvara anului 1941 și împărțirea țării între puterile Axei, Diamandi și-a exprimat speranța de a crea un stat care să includă întreaga Grecie de nord-vest. A avut întâlniri cu prim-ministrul Georgios Tsolakoglou, care a refuzat propunerile sale, precum și numirea tuturor prefecților și primarilor împreună cu Diamandi, funcționarea exclusivă a școlilor vlahilor (române) în aceste zone etc. Tsolakoglou, prin memorandumuri către autoritățile germane, a încercat să respingă planurile separatiste ale lui Diamandi și italienilor și l-a numit pe Th. Sarantis, fost ofițer al Școlii Evelpidon, în funcția de prefect al Trikalai pentru a gestiona situația. De remarcat că premierul Georgios Tsolakoglou a avut origini vlahe și după război a fost condamnat la moarte de către justiția greacă. I s-a comutat pedeapsa în 1948 în închisoare pe viață și moare în prizonierat. În perioada ocupației a încercat un echilibru al puterii și nu a sprijinit independența Principatului Pindului. În 1941, Diamandi a fondat la Larissa, cu sprijinul generalului Rutzero Bonomi, comandantul diviziei italiene „Forli”, organizația Legiunea Română. În ciuda promisiunilor de beneficii materiale și a amenințărilor, foarte puțini vlahi s-au înrolat: din cei circa 140.000 de vlahi din Tesalia (25% din populație din zona respectivă în 1940), nu au fost înrolați mai mult de 1.000 de oameni, înarmați sau neînarmați. Această organizație a fost activă și a dus o campanie împotriva mișcării de rezistență a vremii.
La începutul lunii iunie 1942, Diamandi a fost chemat de urgență la București, de unde nu s-a mai întors. Autoritățile române bănuiau că Diamandi își îndrepta toate eforturile spre Italia și nu spre acestea, motiv pentru care au îndepărtat fiecare funcție din structurile lor anterior docile. Ion Antonescu nu a sprijinit existența Principatului Pindului din motive obiective, pentru a nu strica relațiile cu poporul grec și posibil cu englezii. După sfârșitul războiului, Alcibiade Diamandi a fost judecat în lipsă la Tribunalele Penale Speciale și condamnat la moarte de două ori de Curtea de Apel Larissa (deciziile nr. 35/1946 și 314/1947) și de două ori de Curtea de Apel Ioannina (deciziile nr. 9/1948 și 10/1948). Între timp, după ce comuniștii au preluat puterea în România, a fost arestat în 1948 și a murit câteva luni mai târziu, pe 9 iulie 1948, în timp ce se afla în mâinile Securității. (Surse: tovima.gr – trikala-city.blogspot.gr – Wikipedia – vlachs.blogspot.ch/) În același timp, organizațiile de rezistență grecești, precum EAM și Filiki Etaireia, condusă de G. Averof-Tositsa, au continuat să combată acțiunea separatiștilor vlahi, începând cu iluminarea populației vorbitoare de limbă vlahă și continuând cu confruntări cu vlahii separatiști. La Trikala, comandantul Jandarmeriei, maiorul Christos Kourtis, a incendiat un depozit de materiale destinate separatiștilor, iar de la mijlocul anului 1942 până în iarna anilor 1942-1943, Aris Velouchiotis a trimis o secțiune specială a ELAS în Tesalia, condusă de căpitanul Nakos Belis, cu misiunea de a anihila Legiunea Română, brațul înarmat al principatului Pindului. În zona Chassia, în Koutsoufliani, o secție a Cartierului General al ELAS, condusă de Nikos Zaralis, l-a executat pe liderul local al legionarilor, Vazouras, ceea ce a dus la dizolvarea completă a Legiunii Române în acea zonă. „ELAS” era acronimul pentru Armata Populară de Eliberare a Greciei (Greek People’s Liberation Army), principalul grup de rezistență din Grecia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, alte grupuri ELAS au procedat la executarea ostentativă a unor lideri de grupări separatiste, panicându-i pe ceilalți, astfel încât până în 1943 nu mai existau grupări legionare românești în Grecia, cu excepția orașelor Elassona și Larissa.
Între timp pe 2 septembrie 1943, Italia a semnat un armistițiu formal cu Aliații, care a fost anunțat pe 8 septembrie, iar Divizia 24 Infanterie „Pinerolo” s-a predat Aliaților, de fapt fiind prizonieră combatanților ELAS. Germanii au încercat să pună mâna pe prizonierii italieni, iar aceștia au fugit în munți, mulți dintre ei murind de foame și boli. Astfel, în acest context românii din Grecia au încercat să restabilească echilibrul perturbat după 1943. Consulul român la Salonic, Popescu, a urmat o politică pacificatoare și pro-elenică, adică linia care fusese menținută cu mare succes pe tot parcursul perioadei interbelice. Ordinele guvernului român au fost categorice: să se ofere toată simpatia și asistența posibile și să se evite stârnirea oricărei probleme care ar putea crea nemulțumire în opinia publică greacă. Biserica românească a dat aceeași linie – fapt pe care episcopul grec Damaskinos îl cunoștea. Singura măsură care amintea de grija discretă a „mamei” România a fost asigurarea cu alimente și distribuirea acestora în principal prin școlile românilor. Guvernul colaborationist grec a fost foarte criticat pentru că a permis importul de alimente și creșterea ulterioară a numărului de elevi din aceste școli. Linia adoptată reprezentantul României, ministrul Manoiu, când a vizitat Salonicul în iulie 1943 este foarte caracteristică. Maniou a recomandat ca românii să nu se alăture nici EAM, nici organizațiilor dizidente. Micul grup de cuțo-vlahi vorbitori de limbă română a menținut într-adevăr o poziție loială de atunci încolo. Au propus chiar și desființarea școlilor minorităților la sfârșitul războiului. Este evident că nu aveau niciun motiv să-și pună în pericol relațiile cu o țară care le respecta drepturile și le permitea să se integreze fără probleme în mulțimea colegilor lor vorbitori de limbă greacă. (Divani Lena – https://vlahoi.net/istories-gegonota/to-thnisigenes-prigkipato-tis-pindou).
În orașul Larissa, în noiembrie 1944, liderii vlahilor reîntorși din prizonieratul italian, membri ELAS, se fotografiază victorioși în studioul foto local. Fotografia comemorativă realizată imediat după întoarcerea lor dintr-un lagăr de concentrare din Italia este emblematică. Ei erau primiți cu entuziasm de localnici deoarece conduseseră rezistența națională în masă ”a elenismului vorbitor de vlahă împotriva Legiunii Române” și contra Principatului Pindului, un stat românesc în nordul Greciei. Aceștia sunt ”vorbitorii de vlahă” în viziunea naționalistă a istoriografiei grecești: Nikolaos I. Raptis, Evangelos Averof-Tositsa, Stergios Konstantinou și comandantul Charilaos Tzimas. (Savvas Kalenderidis – https://geopolitico.gr/2019/10/blog-post_912-2-3/). Arată fizionomic ca niște oameni implicați și hotărâți, chiar dacă se observă o ușoară oboseală în privire, ce o poți citi ca lipsă de speranță pentru poporul vlah. Unul dintre ”marii susținători ai comunității cu conștiință grecească între cuțo-vlahii”, medicul Nikolaos Raptis, care în timpul ocupației a condus reacția împotriva planurilor lui Diamandi, a readus după război problema minorității vlahe în discuție în Parlament în iulie 1946. El a cerut guvernului grec să solicite guvernului italian să declare clar că nu va mai susține vreodată ideea unei minorități italiene în Grecia. Niciun cuvânt despre România. Problema a fost închisă și îngropată se pare definitiv, iar vlahii nu au avut parte nici măcar de statutul legal și european de minoritate națională din 1946 până astăzi, chiar dacă Grecia este membră a U.E. În final, putem considera căderea Principatului Pindului că aceasta nu s-a datorat doar retragerii sprijinului din partea Italiei și a României antonesciene, precum și indiferenței germane față de acest obiectiv, ci și faptului că populația vlahă a fost circumspectă față de proiectul statal, iar partidul partizanilor vlahi pro-greci a câștigat lupta cu reprezentanții militari și instituționali ai separatiștilor. Era mai comod să te declari grec vorbitor de limbă aromână decât vlah ce vorbește româna. Un stat românesc în inima Greciei a fost perceput chiar și de către vlahi ca o proiecție periculoasă pentru comunitate, în ciuda sprijinului inițial al României și, mai ales, al Italiei lui Mussolini.
Ionuț Țene