Jurnalistul polonez specializat pe subiecte juridice și istorice, Tadeusz A. Olszański, recunoștea, într-un articol din 2010, că originea vlahilor gorali era românească și că aceștia veniseră din Munții Carpați și din sudul Dunării, undeva prin secolele XV-XVI. „Vlahii, sau aromânii, care locuiesc în anumite regiuni muntoase ale Peninsulei Balcanice, sunt rămășițe ale unui popor odinioară numeros, format din iliri și traci romanizați, care a constituit o entitate politică independentă la începutul Evului Mediu. Cu toate acestea, în timp, și-au pierdut clasele superioare și au fost reduși la grupuri montane marginale. Doar acei vlahi care s-au aflat la nord de Dunăre au putut renaște ca o entitate etnică și politică modernă (națiunea românească). Astăzi, ei numără probabil 200.000-300.000, în principal în Albania și Grecia, și numai în aceste țări au șansa de a deveni o minoritate națională «politică». Peste tot (cu excepția României), vlahii rămân la marginea vieții sociale moderne, deși nu mai practică pastoralismul transhumant tradițional, numit în mod greșit nomadism. Explozia naționalismului în Balcani, în anii 1990, a declanșat o tendință de renaștere în rândul unor comunități vlahe, dar, în același timp, le-a oferit noi provocări pe care aceste comunități arhaice și mici nu le vor depăși ușor. O dificultate suplimentară apare din faptul că toate țările în care trăiesc vlahii (cu excepția Greciei) se confruntă, în prezent, cu dificultăți enorme legate de transformarea postcomunistă.”
Jurnalistul polonez a publicat articolul de referință despre vlahi, de natură predominant istorică și geografică, în buletinul informativ al Asociației pentru Multiplicitatea Culturilor „ZaKO-RZENIEnie” (nr. 11, vara anului 2000), în care a realizat o radiografie a trecutului și a originii valahilor, percepuți de lumea științifică din secolul XIX ca aromâni. Autorul recunoaște transhumanța pastorală vlahă de pe culmile Munților Carpați, înspre Munții Tatra. Publicistul polonez, ca și colegii săi de breaslă, insistă pe ideea transhumanței românilor în Carpații Păduroși, nu pe cea a originarității lor, autohtone. Cum s-au așezat vlahii în Podhale, partea cea mai sudică a munților Carpați, spre Slovacia, este principala preocupare a istoricilor și jurnaliștilor polonezi pasionați de subiect. Iar ținutul Podhale, care înseamnă literal „sub pajiștile montane” sau „sub munți”, este o regiune istorică și etnografică situată în partea de sud a Poloniei, la poalele Munților Tatra, parte a Carpaților, în care locuiește și azi o puternică comunitate pastorală de valahi gorali sau vlași, cum li se spune românilor în partea slovacă. Podhale – cea mai sudică regiune a țării, mai cunoscută și sub numele de „Înălțimile Poloneze”, la frontiera cu zona vlahă din Slovacia – „vlașii” fiind varianta slovacă a denumirii vlahilor gorali. Și astăzi – consideră publiciștii polonezi – una dintre cele mai bune metode de a stârni tulburări într-un sat din Podhale sau Beskid este să le spui localnicilor că mulți dintre ei sunt vlahi și că strămoșii lor, până de curând, se ocupau, pe lângă păstorit, și cu magia. Această afirmație, deși evident exagerată, nu este însă departe de adevăr, conform surselor poloneze. Versantul sudic al Munților Tatra (partea slovacă a fost întotdeauna mai ospitalieră pentru coloniști, în opinia cercetătorilor polonezi). Mine primitive existau aici chiar și în epoca romană, în care lucrau localnicii. Versanții nordici, însă, datorită pădurilor impenetrabile care începeau chiar dincolo de Cracovia, au rezistat colonizării timp de sute de ani. În ciuda acestui fapt, oamenii au ajuns în Podhale înainte ca numele „Polonia” să fie măcar menționat documentar, în viziunea cercetătorilor polonezi. Acești ”licalnici” erau, în primul rând, vânători și culegători. Puțini dintre acești pionieri au îndrăznit să semene și să are în acest ținut natural neprimitor.
Jan Czepiel, cercetător al istoriei despre regiunea Podhale, afirma acum câțiva ani în presa poloneză că: „Trebuie să fi existat oameni aici înainte de 1234, întrucât privilegiul acordat lui Teodor Gryfita de către Henric cel Bărbos menționa deja unele nume. Acești coloniști erau probabil criminali care aleseseră zone muntoase inaccesibile pentru a se ascunde de justiție.” Totul s-ar fi schimbat în 1234. Podhale era atunci o posesiune medievală. Privilegiul acordat voievodului de Cracovia a permis colonizarea, dar nu cu ucigași fugari, ci cu fermieri harnici. În Podhale, singura zonă relativ potrivită pentru agricultură era Valea Dunajec, în apropiere de actualul Nowy Targ. Terenul aluvionar era destul de fertil pentru condițiile montane. Exista chiar și un mic lac în apropiere de actualul Ludźmierz. În jurul său se afla o pădure străveche, care se întindea de sub vârfurile Tatrei aproape până la Tyniec. Pe atunci, existau mai puțini molizi, ci era mai degrabă o pădure mixtă de brad și fag. Primii drumeți curajoși au călătorit spre Munții Tatra din Polonia Mică de-a lungul văii râului Raba, prin actuala Mszana Dolna, apoi peste Munții Gorce până în satele Niedźwiedź și Obidowa, înainte de a se alătura traseului actualului drum Zakopane din Klikuszowa. Desigur, niciunul dintre aceste sate nu exista la acea vreme. O mănăstire cisterciană a fost construită în aici. Călugării cistercieni au primit permisiunea de a căuta metale prețioase în Munții Tatra. La est, a fost înființată o așezare numită Stare Cło, care, ani mai târziu, avea să devină Nowy Targ. Mai la sud, în Szaflary, a fost construită o fortăreață. Noii coloniști au avut dificultăți: „ovăzul era mic”, iar niște „fii ai lui Belial” neidentificați au început să-i hărțuiască pe cistercieni prin jafuri. Timp de aproape un secol, Podhale a fost doar ”o mână de sate”, fiecare conținând o duzină de căsuțe. (Articolul a fost publicat în numărul din iulie 2016 al revistei lunare Historia Do Rzeczy, https://historia.dorzeczy.pl/sredniowiecze/57418/skad-sie-wzieli-gorale-na-podhalu.html).
Alături de locuitorii din Polonia Mică – personal cred că erau localnici valahi – germanii au fost aduși aici în masă – o situație nu diferită de cea din alte regiuni ale Poloniei din secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Aceștia au fost strămoșii multor familii conducătoare de sate din Podhale, iar prezența lor este evidențiată de nume precum Szlembark, Sromowce (Schram), Grywałd, Szaflary și Waksmund. Sociologul Kazimierz Dobrowolski a demonstrat că satele medievale din Podhale din acea vreme, bazate pe sistemul cu trei câmpuri, necesitau cooperare, așezări compacte, un sentiment de interacțiune socială, control social și o tendință mai mare spre certuri și dispute din cauza unor infracțiuni. Astfel, într-o zi, cândva la începutul secolului al XV-lea, fermierii din Podhale au văzut niște nou-veniți ciudați mânând turme de oi venind dinspre est. Erau neglijenți, cu tenul brunet, cu părul negru și înfășurați în piei de oaie. Purtau pantaloni ciudați, tăiați la tiv, iar hainele lor miroseau a miel și a brânză. Fermierii mai „experimentați” i-au recunoscut ca fiind aceiași aventurieri care atacaseră Stary Sącz, o localitate veche, în 1406. Erau numiți „vlahi” sau, în slovacă, „valasi” (valși). Acești oameni veniseră din Balcani și migraseră spre nord, prin pajiștile carpatine, timp de câteva sute de ani. De ce își părăsiseră pământurile de origine? Istoricii polonezi încă nu au căzut la un acord privind originea acestora. Interesant că localnicii, care nu erau polonezi și mai vechi menționați de hrisoave decât țara Polonia, au fost martorii venirii păstorilor valahi în zonă. Aici asistăm la o frântură de logică. Localnicii să fi fost deci un mixt vlaho-slav, de altfel menționat în cronicile evului mediu timpuriu?
Autorii lucrării „Păstoritul în Carpați – Tradiție și modernitate. Schițe” apărută acum câțiva ani în Polonia sub egida lui Jacek Kubiena exclud posibilitatea ca vlahii să fi fost împinși spre nord de turcii otomani. Aceștia, de fapt, le-au oferit păstorilor condiții de viață foarte favorabile, fiind ca un fel de ”companie” economică care hrănea cu oi întregul imperiu. Vlahii au fost forțați – consideră autorii – ca să migreze din cauza creșterii turmelor de oi și a incapacității de a le hrăni pe pajiștile balcanice. Întâlnirile localnicilor cu vlahii au fost complexe și dure. (https://www.gridw.pl/pl/baza-wiedzy/pasterstwo-w-karpatach-tradycja-a-wspolczesnosc-szkice) Cronicarul medieval Jan Długosz i-a descris ca fiind primitivi, brutali și predispuși la jaf. Aici întâlnim și ideea alterității, adică a străinului ”periculos”, mereu un invadator și ”tâlhar”. Păstorii nomazi nu recunoșteau nicio autoritate asupra lor și nu arătau respect pentru proprietatea privată, la fel ca fermierii care trăiau la baza Munților Tatra. Deși botezați (în rit ortodox), aveau obiceiuri mai relaxate. Îi disprețuiau pe fermieri ca pe niște oameni slabi și mici de statură, susținând că doar păstoritul era demn de un om. Cele mai mari tensiuni aveau loc primăvara și toamna, când vlahii își împingeau turmele din și spre pășunile montane din Tatra. Animalele devastau apoi câmpurile. Autoritățile, reprezentate în ținutul medieval Podhale de staroste, nu au putut rămâne indiferente. Împotriva vlahilor s-a folosit de autoritățile medievale o abordare bazată pe ”morcov și băț”. Adunările regionale au adoptat o taxă pentru combaterea tâlharilor vlahi, iar documentele regale au permis starostelui să desemneze zone în care vlahii puteau trăi. Păstorii urmau să se stabilească permanent în văi și să-și mâne oile pe traseele desemnate către pășunile montane. În Tatra, nu mai era posibil să trăiești exclusiv din păstorit – pășunile montane erau mai mici decât în Balcani, iernile erau mai aspre, iar populația creștea. Noua lege munteană a favorizat foarte mult păstorii – aceștia se bucurau de o lungă perioadă de libertate și își plăteau arenda în animale și brânză (aceasta din urmă ar fi neplăcută pentru orice fan modern al brânzei „oscypek” de păstori – era teribil de tare, afumată și sărată, suficientă cât să le ajungă toată iarna). Prețul vieții era reprezentat de condițiile dure în care trăiau păstorii – echipe întregi adesea mureau de frig în munți și de foame. Cele două comunități, odinioară ostile, au început rapid să se amestece – păstorii erau impresionați de prosperitatea lor agricolă, fermierii de ornamentația și veșmintele lor pastorale, libertate și vitejie. Până în secolul al XVI-lea, nomazii nu mai erau prezenți în Podhale, iar până în secolul al XVII-lea putem vorbi despre o fuziune a celor două comunități, amestec de vlahi cu localnicii (slavi sau urmașii vechilor triburi carpice). Localnicii au început să se ocupe de păstorit, în timp ce valahii au început să practice agricultura, adoptând simultan catolicismul și „limba poloneză”. E adevărat doar sub impunerea regeluli Poloniei, iar mai târziu a împăratului hasburg de la Praga. Cu toate acestea, în satele montane, caracterul de altădată dur al păstorilor era ținut minte: pedepsele pentru furt erau deci mult mai aspre.
Contribuția vlahilor la cultura zonelor muntoase este imensă și recunoscută azi de istoricii polonezi, cum ar fi spre exemplu: numele de familie (Galica, Baliga), îmbrăcămintea (centuri, pantaloni de păstor), mâncarea (bryndza), numele animalelor (șapcă), ustensilele (patyra sau butoiul pentru lapte fermentat), locurile (Groń, Magura, Koczora, Zawoja), vasele de lemn, ornamentele și o multitudine de superstiții. Acestea din urmă au coexistat perfect cu catolicismul, deși tradițiile legate de ortodoxie au persistat, uneori chiar până în prezent. Bisericile goralilor sunt azi împodobite cu numeroase icoane și ștergare în stil creștin-ortodox. De reținut este faptul că acele curele ale păstorilor, purtate și de tâlharii de drumuri, aveau cusute în ele un fragment din Evanghelie. Femeile, dorind să coasă cămăși pentru păstori, înțepau pe furiș stolele preoților cu ace. Această țesătură oferea o protecție mai bună împotriva frigului și a tuturor relelor care pândeau printre coaste, grohotiș și păduri. Existau și interpretări ”magice” ale obiectelor de uz casnic sau meșteșugăresc. Toporul trebuia înmuiat timp de trei zile în sevă scoasă dintr-un trunchi de mesteacăn la începutul primăverii. Cuțitul păstorului trebuia binecuvântat în prealabil, iar pe pășunile montane era cel mai bine să nu se bea dintr-un vas care nu fusese sculptat anterior cu capul unei pisici sau al unui câine. Acest animal este temut de broaște și, după cum se știe, sub aceste deghizări se ascundea o vrăjitoare. Deși catolici – cu reminiscențe ortodoxe – valahii gorali încă credeau în magie, sub influența unei culturi păgâne ancestrale. Pentru valahul goral cel mai bine este să nu rupi bețe atunci când mulgi oile – ar putea aduce nenorocire sub formă de membre rupte. Magia simpatetică descrisă în celebra ”Creangă de Aur” a lui James Frazer era o practică obișnuită. O rămășiță a ritualurilor valahe de astăzi sunt riturile legate de ”redyk”, adică scoaterea oilor la pășunat. Influența vlahilor a fost atât de puternică încât i-a împins pe unii dintre locuitorii munților spre sălbăticie, care au început să se ocupe de păstorit. (ibidem)
Părintele Jan Wielewicki – profesor polonez de teologie și morală din secolul XVI- a diagnosticat situația astfel: „Și-au petrecut întreaga viață păscând turme și făcând jafuri. Unii nu fuseseră niciodată la biserică și nu cunoșteau principiile elementare ale credinței.” Putem considera valahii gorali ai evului mediu târziu și perioadei baroce și moderne ca o comunitate distinctă în creștinismul din sudul Poloniei, care era o populație încă cu puternice trăsături de credință păgâne sau ortodocși nerecunocuți de ierarhia oficială.
Kazimierz Dobrowolski, un cercetător modern din Podhale, a estimat că între o cincime și o treime din numele de familie din acest ținut au rădăcini vlahe. Savantul polonez Kazimierz Dobrowolski s-a născut în anul 1894 la Nowy Sącz și a decedat la 26 martie 1987 la Cracovia. A fost un etnolog, antropolog și sociolog polonez de renume, profesor la Universitatea Jagiellonă, și membru al Academiei Poloneze de Științe, fiind autor a numeroase articole despre valahii gorali, susținând tema imigraționistă a goralilor din păstorii români din Carpați și sudul-Dunării. În a doua jumătate a secolului XX, cel mai mare număr de descendenți ai vlahilor se găsea ca și astăzi la granița cu Podhale – în Zawoja și Ochotnica. În timpul călătoriilor sale, Dobrowolski a observat că exista „o pigmentare mai închisă în satele tipic pastoral”. El a concluzionat: „În Podhale, și în special în Munții Tatra, frecvența tipurilor ”dinarice” (mauro/vlahi -Dalmația) și a hibrizilor ”dinaric-nordici” este izbitoare. Prin secole de adaptare la condiții dure de viață, care au favorizat o libertate mai mare decât în satele de iobagi de la câmpie, s-au format trăsături caracteristice ale poporului din Podhale: dragostea de libertate, sentimentul de stimă de sine, spiritul de luptă și spiritul antreprenorial.”
În acea epocă, era dificil să forțezi astfel de oameni să devină iobagi, considera istoricul. În 1564, un hrisov al districtului Nowy Targ, un domeniu regal, a confirmat posesia terenurilor și privilegiilor de către conducătorii satelor. Folosind acest document ca o armă, conducătorii satelor au putut rezista nobililor districtului. În această luptă, au fost susținuți de o multitudine de țărani săraci. Deși, în cele din urmă, țăranii au fost forțați să intre în iobăgie (la scară foarte mică la nivel național), aceștia au refuzat să permită confiscarea pământului. În loc să lupte împotriva locuitorilor din munți, conducătorii mai inteligenți, urmând sfatul regilor Waza, au fondat sate noi. Au așteptat momentul libertății și apoi au calculat profiturile din rentele țăranilor. O formă de protest a valahilor gorali împotriva iobăgiei, birurilor și controlului a fost haiducia. Epoca de aur a libertății relative în zonele muntoase pentru valahi a fost în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Păduri din ce în ce mai mari au fost tăiate, până când fermierii și păstorii din munți au ajuns definitiv la poalele Munților Tatra (Witów, Dzianisz). Locuitorii din munți primeau, în schimb, fâșii de pământ înguste, perpendicular pe drum, care se întindeau până la vârfurile sau bazinele hidrografice din apropiere. Fiecare practică agricultura individuală aici, ceea ce a influențat profund mentalitatea montană. Totodată, tâlhăria pe drumuri a devenit o trăsătură inerentă și caracteristică a culturii montane, atingând apogeul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Foarte mult tâlhăritul la valahii gorali seamănă cu haiducia românilor din Oltenia acelor vremuri. Istoricul clujean Lukács József afirmă că, în urmă cu câteva sute de ani, haiducii erau, de fapt, oameni care hăituiau cirezile de vite din Europa de Est spre orașele Europei Centrale. Când nu se ocupau cu comerțul cu vite, deveneau mercenari și își serveau propriile interese. În limba maghiară, termenul de haiduc înseamnă „hăitaș”. Viața grea de paznic de vite, plină de provocări, de la atacuri ale animalelor sălbatice și până la atacuri ale bandelor de tâlhari, a durificat acești hăitași și i-a deprins cu folosirea armelor. Haiducii erau prezenți atât în zona transilvană și maghiară, cât și în întreg spațiul balcanic, după opinia istoricilor români. Valahii gorali au preluat moștenirea haiducilor din Țările Române. (Cosmin Pătraşcu Zamfirache – https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cine-erau-cu-adevarat-haiducii-banditii-1866180.html)
Folclorista poloneză Urszula Janicka-Krzywda (1949 – 2015) descria jafurile la ”drumul mare” ca fiind un „act de inițiere, un factor care sporea și mai mult prestigiul social”. Aceasta considera că spiritul valah poate fi simțit și astăzi prin vechile bătălii pentru pășuni între echipe de păstori, cultul forței impus de condițiile dificile de viață, libertatea și independența. Cauzele haiduciei la valahii gorali erau multiple, printre acestea numărându-se abundența de ascunzători oferite de Munții Tatra și Beskid, sărăcia, slăbirea puterii guvernului Commonwealth-ului polono-lituanian și amestecul etnic din Podhale, care a dat naștere mentalității haiducești. Într-o zonă restrânsă, păstorii vlahi se ciocneau cu fermierii, maghiarii cu slavii și romii cu toți ceilalți. „A lua de la bogați și a da săracilor” este, desigur, un mit rural menit să justifice sărăcia și sentimentul de inferioritate al locuitorilor din munți. „Figura tâlharului de drumuri care atacă exclusiv de la bogați și nobili există doar în miturile populare”, afirma etnografa Janicka-Krzywda în scrierile sale. (https://etnoznawcy.pl/biogram/urszula-maria-janicka-krzywda/)
De altfel, filologul polonez Zdzisław Piasecki, în plină epocă comunistă, s-a ocupat de motivațiile de clasă sau antifeudale din spatele jafurilor la drumuri. În loc să vizeze nobilimea, tâlharii ”la drumul mare atacau” adesea fermieri și păstori bogați. În mod similar, rămâne neclar ce au făcut hangiii și negustorii care călătoreau pe drumuri țărănimii în secolul al XVII-lea. Gorali aveau același simț al haiduciei și setea de dreptate a haiducilor lui Iancu Jianu, Andrei Popa sau Pintea Viteazul. Tâlharii își împărțeau prada țărănimii, dar nu pentru a le ușura lupta împotriva opresiunii feudale, ci pentru a-i impresiona. Iarna, nimeni nu mergea la ferma tâlharilor, așa că, într-un fel, aceștia trebuiau să-și asigure nu doar un acoperiș deasupra capului, ci și tăcerea fermierului. Mitul tâlharului bun a apărut în secolul al XIX-lea, iar poeții și scriitorii din zonele joase au jucat un rol important în el, la fel ca în literatura română.
Haiducii jurau să fie prieteni și să se ajute reciproc, să aibă grijă de răniți și să fie corecți în împărțirea prăzii. Candidații pentru statutul de haiduc trebuiau să treacă prin teste speciale de rezistență fizică, precum lupta cu toporul, săriturile sau alte probe de capacitate fizică. Liderul bandei de haiduci era adesea respectat asemenea unui păstor între păstori, fiind lider, vindecător și, uneori, chiar ”preot”. Însă, oricine refuza să devină ”harnaș” (adică membru deplin al bandei) era exclus complet din grup. Ultimii haiduci din Podhale au dispărut în secolul al XIX-lea, odată cu evoluția socio-economică și cu apariția patriarhilor montani, precum cei promovați de școlile și personalitățile culturale ale vremii respective, precum Jan Witkiewicz sau Tytus Chałubiński. Ei au înlocuit figura valahului goral, ortodox și păstor, cu cea a patriotului catolic montan, implicat în educație, patriotism și cultură. Astfel, percepția despre valahii gorali s-a transformat, fiind înlocuită treptat cu imaginea unui om liber și viteaz, ce întruchipează spiritul munților. ( Historia Do Rzeczy, op. cit.)
Originea valahilor gorali, în consonanță cu ideile teziste ale istoriografiei poloneze, se împletește de fapt cu spiritul haiducesc specific muntenilor, moldovenilor și ardelenilor din secolul al XVII-lea și al XIX-lea. Această moștenire comună a păstoritului, haiduciei și spiritului de libertate continuă să fie parte integrantă a identității culturale ale ținutului Podhale – o adevărată țară a valahilor gorali – și a comunităților valahe din Munții Carpați, reflectând o istorie complexă și vie, plină de tradiții și valori păstrate de-a lungul timpului până în prezent.
Ionuț Țene