Ovidiu Ghitta este un istoric din valul generațional de după 1990, deși a fost asistent/preparator dinainte de 1989 și colaborator la ”Napoca Universitară”, publicația studențească a UASCR. Istoricul s-a născut pe 30 noiembrie 1962 fiind apreciat de lumea academcă ca un istoric român cu activitate științifică și de cercetare aprofundată în istoria religioasă, culturală și confesională a spaţiului transilvănean şi central-european. Profesor universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca, decan din 2008, Ghitta și‑a construit cu o migală de bijutier o carieră academică solidă, bazată pe cercetări de arhivă, producție științifică consistentă și implicare instituțională în promovarea studiilor istorice. Mi-a fost asistent la cursul de istoria medievală în anul al II-lea. A absolvit facultatea de istorie ca șef de promoție în vremea când la Ștefan Pascu numai cei mai buni puteau fi șefi de promoție. Sincer toți studenții l-am simpatizat pe domnul asistent pentru felul său franc și prietenos de a-și susține tezele la seminar. Vorbea aplicat și cu răbdare și știa să zâmbească când un coleg student era prea vocal în susținerea unei idei sau teze despre subiectul abordat. Stilul să prietenos și deschis l-a ajutat în cariera universitară, ajungând mai târziu decanul facultății spre surprinderea unora. Nu a epatat niciodată la cursuri cu cunoștințele sale academice. Preda sigur pe el și fluent fără înflorituri retorice. Ca medievist îl compar cu un alt istoric clujean Ioan Drăgan.
Absolvent al Facultății de Istorie‑Filozofie a UBB (1981–1985), Ovidiu Ghitta a început cariera didactică ca profesor la nivel preuniversitar, apoi ca asistent, lector și conferențiar la aceeași facultate. A obținut titlul de doctor în istorie în 2001, cu o teză privind catolicismul și românii din dieceza de Mukačevo – ”Catolicismul şi românii din dieceza de Mukačevo” (sfîrşitul sec. XVII-începutul sec. XIX), conducător ştiinţific fiind prof. dr. Pompiliu Teodor. Lucrarea a fost distinsă cu „summa cum laude”. În 2015 a fost abilitat în domeniul istoriei și, ulterior, promovat profesor universitar. Ghitta este recunoscut în special pentru cercetările asupra Bisericii greco‑catolice române, a proceselor de unire confesională, a identităților religioase și a practicilor religioase în Transilvania în epoca modernă. Domeniile sale includ, de asemenea, istoria culturală și paleografia româno‑chirilică. Activitatea sa se caracterizează prin explorarea documentelor arhivistice din diverse centre europene — Roma, Viena, Budapesta, Pisa, Paris, precum și arhive regionale din Ucraina — ceea ce i‑a permis să redea nuanțat relațiile dintre Biserică, stat și comunitățile locale în secolele XVIII‑XIX. Istoricul nu a scris mult, ba chiar puțin dar cărțile și studiile sale sunt foarte condensate și specialziate pe subiecte de nișă. Acest stil metodologic l-a făcut remarcat de confrați. Ovidiu Ghitta nu este un istoric de sinteză, ci analitic, speecializat pe o temă dată. Lista de publicații a lui Ghitta cuprinde monografii, volume coordonate, ediții critice, studii în volume colective și articole de specialitate. Printre lucrările importante se numără ”Nașterea unei biserici. Biserica greco‑catolică din Sătmar în primul ei secol de existență, 1667–1761” (2001) și ”Pânea pruncilor” (The Infants’ Bread, 2015), o cercetare filologică și istorică a unui catehism post-tridentin în Transilvania. A coordonat și a contribuit la numeroase volume despre etnie, religie și identitate în Europa Centrală și de Est, consolidând punțile între cercetarea națională și dezbaterile internaționale. Sunt de menționat și volumele în care autorul a fost co-autor. Se observă o proprensiune către istoria greco-catolicismului din Ardeal. Amintesc lucările: ”Istoria Transilvaniei (coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András), vol. II (de la 1541 până la 1711), (2005); ”Iuliu Hossu – Trei portrete / Iuliu Hossu – Three Portraits, (coautor alături de Ruxandra Cesereanu şi Gelu Hossu, 2019). Dintre volumele coordonate merită menționate: ”Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe (în colaborare cu Maria Crăciun, 1995); ”Church and Society in Central and Eastern Europe (în colaborare cu Maria Crăciun, 1998); ”Confessional Identity in East-Central Europe (în colaborare cu Maria Crăciun şi Graeme Murdock, 2002); ”Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor (în colaborare cu Nicolae Bocşan şi Doru Radosav, 2003); ”Istoria culturii, cultura istoriei. Omagiu Profesorului Doru Radosav (în colaborare cu Ionuţ Costea, Valentin Orga şi Iulia Pop, 2010); Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai”, (2012).
Cea mai puternică și aplicată dimensiune a cercetării lui Ghitta este munca de arhivă. Studii realizate în arhivele papale și ale Congregației pentru Propaganda Fide, arhivele imperiale de la Viena, arhivele universitare și naționale din Budapesta și Pisa sau colecțiile locale din Transilvania i‑au permis să reconstruiască procese decizionale, comunicări oficiale și practici confesionale la nivel local. Astfel a devenit un istoric analitic de succes. Această abordare documentară atentă pune în evidență nu doar marile teme instituționale, ci și dinamica comunităților rurale, a clerului și a mentalităților religioase. Pe lângă activitatea de cercetare, Ghitta a jucat roluri instituționale importante: decan al Facultății de Istorie și Filosofie a UBB, director al Institutului de Studii Central‑Europene, editor coordonator al revistei Studia UBB. Historia și membru al comisiilor academice naționale. Este un istoric răsfățat al succeselor și tiflurilor academice. Prin aceste poziții a influențat atât educația universitară, cât și politica editorială în istoriografie, promovând standarde critice și colaborări internaționale. Ghitta a fost director sau partener în proiecte naționale și internaționale finanțate, abordând teme precum identitățile confesionale în mediul rural transilvănean, orașele ca spațiu al alterității confesionale sau predarea istoriei Europei Centrale. Prin aceste proiecte a facilitat cercetări colective și formarea de noi cercetători în domeniu. Prin cercetările sale, Ovidiu Ghitta a contribuit semnificativ la înțelegerea modului în care identitățile religioase s‑au construit și negociat în Transilvania pre-modernă. Lucrările sale oferă o imagine complexă, documentată, a interacțiunilor dintre instituțiile ecleziastice, autoritățile politice și comunitățile locale, arătând cum religia a modelat viața socială, culturală și politică. Prin activitatea editorială și managerială, el a sprijinit consolidarea cercetării istorice la nivel local și transnațional.
Ovidiu Ghitta, în lucrarea sa fundamentală ”Nașterea unei biserici. Biserica greco‑catolică din Sătmar în primul ei secol de existență” (1667–1761), apărută la Presa Universitară Clujeană, (2001) surprinde un aspect local a renașterii confesionale românești într-o regiune maghiarizată. Lucrarea este structurată pe trei capitole mari (Unirea; În umbra episcopatului latin; Criza Unirii). Autorul investighează originile și evoluția Bisericii greco‑catolice din Sătmar, evidențiind premisele întemeierii, organizarea instituțională, reformele clerului și dificultățile confesionale în legătură cu mișcarea de resurecție ortodoxă a lui Sofronie. Cartea este extrem de bine documentată și scrisă într-un stil foarte accesibil și clar cititorului. Rezultatele administrative și de reformă sunt descrise ca modeste în raport cu intențiile inițiale, însă Biserica a dobândit, până la sfârșitul perioadei, trăsături distinctive și reziliență într-un spațiu al alterității. Rolul unei identități românești născute odată cu biserica este concluzia subsidiară a cărții lui Ghitta. Pe specializarea de nișă remarc o influență a isotricului Emmanuel Le Roy Ladurie din Școala Analelor. Aceeași atenție la detaliu subiectului local cu referințe regionale sau naționale mai largi.
Într-un interviu oferit presei culturale (prouniversitaria.ro) Ovidiu Ghitta își developează viziunea sa tehnică și strict metodologică într-o manieră analitică privind istorigrafia ca factor de coeziune și interacțiune multiculturală.”Legată în mod direct de activitatea didactică, cercetarea reprezintă o dimensiune esenţială a muncii noastre. Ea generează nu doar cunoaştere, ci şi satisfacţii profesionale şi prestigiu individual şi instituţional. Desfăşurarea optimă a acestei activităţi presupune asigurarea unui cadru organizatoric şi atragerea de resurse capabile să individualizeze şi să susţină direcţii de cercetare şi colective/echipe de cadre didactice şi studenţi/doctoranzi. E de menţionat existenţa în cadrul facultăţii a unei reţele de institute/centre de cercetare, care indică marile arii tematice pe care le aprofundăm prin investigaţiile noastre…” Avem la istoric o concepție productivă colectivă și instituțională asupra istoriografiei. Interferențele inter-instituționale fiind absolut fundamentale pentru dezvoltarea scrisului istoric doumentat. Viziunea sa este pliată pe noua abordare tehnică și metodologică intra-comunitară a istoriografiei europene, în care individualitatea contează mai puțin în cercetarea istorică, punându-se astfel rolul primordial de cercetare colectivă și inter-instituțională, ca un parteneriat între universitate/academie/institute de cercetare/arhive. În studenție am avut o relație afabilă cu tânărul asistent. Poate am simțit și o ușoară simpatie. Știam de la prietenul meu, poetul Horia Muntenuș că tânărul asistent publicase înainte de 1989 în ”Napoca Universitară” și frecventa cenacluri literare unde se fermenta viitorul val al liricii clujene post-decembriste. Asistentul avusese și ceva funcție de conducere pe la UASCR, firesc pentru un șef de promoție al epocii. În 2012 l-am abordat cu entuziasm, știindu-i proprensiunea pentru generația mea literară ca să-mi ofere un interviu pentru lucrarea de post-doctorat ”Biografii Universitare Clujene, 1959 – 1989”. Din păcate m-a refuzat. Nu a dorit oare în plină ascensiune universiatră să-și amintească de trecutul universitar al ceaușismului din anii `80?
Consider că istoriografia văzută ca un efort colectiv este de fapt concluzia care ne-o lasă istoricul Ovidiu Ghitta. Istoricul rămâne o voce importantă în studiile istorice legate de confesionalism și cultură din Europa Centrală. Abordarea sa, axată pe surse arhivistice și pe conectarea cercetării locale cu rețele internaționale, oferă instrumente esențiale pentru înțelegerea complexă a trecutului confesional al regiunii și pentru interpretările sale în contextul istoriografiei contemporane. Ovidiu Ghitta este un istoric viguros care a punctat gradual subiecte și teme ”nișate” ale unui post-mediavalism românesc din Ardeal.
Ionuț Țene