Panonia valahă – un ținut al transhumanței legat de statele româno-slave din Transilvania secolului IX!

Numeroși românii cunosc și apreciază lacul Balaton din Ungaria pentru frumoasele stațiuni de relaxare și odihnă de pe mal, precum și pentru plajele cu nisip fin. Este cel mai mare lac cu apă dulce din Europa Centrală și o zonă turisitcă frecventată de turiști din întreaga lume. Lacul cu apă dulce este alimentat de râul Zala, care oferă cel mai mare flux de apă lacului, în timp ce Sió (canalizat) reprezintă singura gură de scurgere. Regiunea deluroasă de pe țărmul nordic este cunoscută atât pentru caracterul său istoric, cât și mai ales ca o importantă regiune viticolă, în timp ce malul sudic, plat, este recunoscut pentru stațiunile sale. Panonii înrudiți cu dacii lui Burebista apreciau vinul de calitate. Cercetătorii care au cercetat toponimia lacului Balaton au ajuns la concluzia că, în limba maghiară numele este Balaton, în germană Plattensee, în latină Lacus Pelso, în croată Blatno jezero și în slovacă Blatenské jazere. Așa cum susțin istoricii, toponimul maghiar Balaton este la origine un toponim slav: Blatno sau Blato, care înseamnă mlaștină, întrucât slavii s-au așezat aici cu multe secole înaintea maghiarilor, prin secolele VI și VII. Înainte de a sosi slavii în Panonia, aici a existat o populație iliro-traco-geto-daco-romană, care a primit elementele romanizării prin înființarea provinciei romane Panonia în secolul I. De altfel, panonii erau înrudiți etno-cultural cu geto-dacii și prin romanizare au devenit același popor cu locuitorii autohtoni din Transilvania. Ei sunt amintiți ca o populație de ”ausoni”, cu o limbă latinofonă specifică și originală, de pe vremea cronicarului nizantino-roman Priscus Panites, aflat în secolul V în vizită la curtea regelui Attila, care se proclama și ”regele Daciei”. Grecul ”roman” Priscus Panites – ambasador bizantin la curtea lui Attila în 448 – vorbește în trei rânduri despre limba ausonilor. La început, spune că la huni trăiau neamuri eterogene și că fiecare se mulțumea cu limba lui barbară, fie că era a hunilor, a goților sau a ausonilor, aceasta din urmă utilizată de cei amestecați cu romanii. (Ioan-Aurel Pop, Limba ca mărturie a existenței străromânilor, Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 -565 -, 2 martie 2017). Cronicile bizantine ale secolelor V-VIII îi menționează pe slavi sub numele de sclavini, derivat din cuvântul proto-slav slověninъ, plural slověně, din care derivă la rândul lui și actualul nume, slavi; termenul proto-slav Slověninъ derivă la rândul lui din termenul slovo, care înseamnă cuvânt. Acești slavi au intrat treptat în zonele locuite de valahi din Panonia și Transilvania. Ei au și dat denumirile politice ale elitei conducătoare, de cnezi, voievozi sau jupani (županŭ). Erau triburi care s-au înfiltrat în rîndurile populației majoritare autohtone, adică a populației localnicilor daco-romani, care era deja formată ca popor distinct și vorbitor a unei limbi latinofone. Vlahi era termenul prin care această populație autohtonă, ce a trecut prin cucerirea romană, era desemnată de cronicile germane și slave. Cuvântul pare a fi de origine germanică dar sunt și opinii că ar fi originar din Imperiul Roman de Răsărit, unde apare pentru prima dată denumirea Blachernae utilizată începând cu secolul al VI-lea. În limbile germanice e vorba de forma „Walha” cu care vechii germani își denumeau vecinii celtici, probabil derivat din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (în scrierile lui Iulius Cezar), iar de greci ca „Ouólkai” (Strabon și Ptolemeu). Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh. Originea numelui tribului pare să fie aceeași cu nemțescul „volk” sau englezescul „folk”. În Transilvania, sașii îi numeau în trecut pe români: „Blochen” sau „Blechen”. (sg. „Bloch” sau „Bloche” sau „Bleche”). Cum celții (galii) au fost romanizați, cuvântul și-a schimbat înțelesul în acela de „popor romanic”, așa cum este el păstrat azi în numele valon în Belgia. Acest cuvânt, care desemna popoarele romanice, a fost împrumutat de la goții germanici (ca walhs) de către slavi. Autohtonii cu origini daco-romane din Dacia și Panonia erau numiți deci valahi, vlahi, blachi, volohi, bolochi, vlași iar slavii din Cehia le spuneau Valašski. Interesea0t este faptul că lacul Balaton este numit în croată și slovacă cu aceeași denumire, doar printr-o ușoară pronunție diferă: croată Blatno jezero și în slovacă Blatenské jazere. ”Jezero” în croată înseamnă râu, iar în slovacă cuvântul ”jazere” înseamnă același lucru. Este clar că venirea maghiarilor între secolele IX și X în Panonia a spart unitatea lingvistică slavă și nu numai slavă, ci și a autohtonilor valahi. Cuvintele ”Blatno” în croată și ”Blatenské” în slovacă înseamnă în aceste limbi moderne ”noroi” sau ”noroios”. Deci ”Blatno jezero” sau ”Blatenské jazere” s-ar traduce azi ca ”râul noroios”. Dar nimeni dintre lingviștii moderni nu s-au gândit la o altă interpretare a toponimului sau hidronimului, analizând cuvântul slav ”Blatno” sau ”Blatenské” ca un etnonim reprezentând denumirea slavo-germană a valahilor ca blachernae, blachi, blochi, blakumeni sau vlaske. Prin flexiune lingvistică aceste etnonime ale valahilor prin fenomenul rotacismului, flexiunilor și transformărilor fonetice slavii au numit acest uriaș lac de apă dulce după numele locuitorilor autohtoni, care își trăgeau originile încă din vremea iliro-celților și geto-dacilor din vremea regelului dac Burebista care a stăpânit Panonia și a inclus regiunea în regatul lui la mijlocul secolului I înainte de Hristos. Slavii care au venit mai târziu în Panonia au descoperit o populație autohtonă originară traco-geto-daco-romană care era numită cu etnonimele valah, vlahi, blachi, blochi sau vlasi. În acest context etno-lingviatic complex, cele două cuvinte ”Blatno jezero” sau ”Blatenské jazere” s-ar traduce prin ”râul valahilor” sau ”apa valahilor”. Lacul și împrejurimile acestuia cu dealuri rodnice pentru cultivarea viței de vie, dar și cu pășuni bogate era perfect pentru vlahii cu cirezile lor de oi, capre și vite, dar și cunoscători și producători de vin.

Cronica lui Nestor, intitulată „Povestirea anilor din trecut, cum s-a format țara rusească, cine a domnit mai întâi la Kiev și unde a început Rusia” (din manuscrisul călugărului Laurențiu, 1377) scrie despre populația proto-română din Panonia, cu deja cunoscuta denumirea de valahi. Cronica vremurilor trecute (în limba slavă veche: Повѣсть времяньныхъ лѣтъ) este o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă în anul 1113 în Kiev. Autorul cronicii avea informații recente despre valahii din Balcani sau Panonia. „Mulți ani în urmă, slavii se stabiliră la Dunăre, unde este acum țara ungurilor și a bulgarilor. De aici, slavii se răspândiră pe pământ și și-au primit nume după țările unde s-au așezat. Astfel veniră și se așezară unii pe malurile Moravei și se numiră Moravi, alții se numiră cehi. Și de asemeni se numără printre slavi: croații cei albi și sârbii și carintienii. Iar când volochii atacară pe slavii de la Dunăre și se stabiliră între ei și-i asupriră, acești slavi plecară și se stabiliră pe Vistula și se numiră leși.” Slavii s-au așezat în Panonia în secolele VII-VIII, fiind apoi alungați prin război de acești valahi, numiți ”volohi” de autor. Valahii au fost suficient de puternici din punct de vedere militar încât i-a alungat pe slavi către râul Vistula. Putem, trage concluzia de aici, că populația ”rumânească” din Panonia era autohtonă și destul de bine organizată administrativ și militar încât să-i alunge pe migratorii slavi de pământurile lor. Cronicarul continuă cu informații interesante despre geopolitica valahilor din acest areal. „În anul 6406 (898). Ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care și astăzi se numește Ugor Koie și au ajuns la Nipru și-și întinseră corturile, căci erau nomazi, cum sunt polovcii. Venind din Răsărit ei mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit ungurești și începură să se lupte cu volochii și cu slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliți mai înainte slavii, iar volochii supuseseră țara slavilor. În urmă însă ungurii goniră pe volochi și luară în stăpânire această țară și se așezară cu slavii împreună pe care și-i supuseră și de atunci țara se cheamă Ungaria.” Cronica dovedește existența unei populații locale de vlahi bine organizată și puternică care s-a impus în fața slavilor înaintea venirii triburilor maghiare conduse de Arpad în Panonia la sfârșitul secolului IX. Simon de Keza, unul dintre cei mai impotanți cronicari maghiari ai secolului al XIII-lea, apreciat la curtea regelui Ladislau al IV-lea scria în lucrarea Chronicum Hungaricum următoarele: „Orașele din Pannonia, Pamfilia, Macedonia, Dalmația și Frigia care fuseseră pustiite prin jafurile și asediile Hunilor, părăsindu-și solul natal, trecură, cu îngăduința lui Attila în Apulia, pe Marea Adriatică, Blackii (vlahii), care fuseseră păstorii și colonii lor, rămânând de bună voie în Pannonia.” Cronicarul maghiar arată clar că la venirea triburilor maghiare în Panonia a trebuit să se izbească de locuitorii autohtoni valahi: „Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla (în Rusia de astăzi – n.m.), până în vremea lui Arpad (secolul IX-X). Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale Hunilor (alți cronicari maghiari ne spun că secuii nu sunt nici huni, nici unguri, dar lui Keza i-a plăcut această idee așa că nu o mai comentez – n.m.) care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia (în Rusia de astăzi – n.n.) și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci vecini cu Blackii (românii), au avut aceeasi soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor.” Ce putem deduce de aici: că valahii erau locuitorii cei mai numeroși și autohtoni în Panonia la venirea regelui Arpad. Istoricul Ioan-Aurel Pop subliniază într-un articol existența valahilor din Panonia: ”Anonymus părea – mai ales pentru necunoscători – că face o distincţie între Blachi/ Blacci şi pastores Romanorum („păstorii romanilor”) care locuiau în Pannonia ([…] terram habitarent Sclavi, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum […]), confuzia era uşor de făcut. Notarul regelui Bela spune astfel că Pannonia, la venirea ungurilor (circa 900), era locuită de „slavi, bulgari şi români, adică păstorii romanilor”. Deoarece ac poate să fie şi conjuncţie copulativă şi să se traducă prin „şi”, unii cronicari de după acel P. dictus magister (aşa se numeşte pe sine Anonymus), lipsiţi de erudiţie şi de cunoştinţe istorice suficiente, au văzut în această enumerare patru etnii distincte: slavi, bulgari, blachi şi păstori ai romanilor. Blachii devin Bracci, iar „păstorii romanilor” nu puteau să fie – în logica acestor copişti, interpolatori – decât valahii, cunoscuţi încă din Evul Mediu drept „păstori” (=păstrători, moştenitori) ai romanilor.” (Ioan Aurel Pop, Ucrainenii, românii şi maghiarii pe la anii 900, cu reverberaţii în anii 2000, Revista Contemporanul, iunie 2022).Toate aceste cronici vorbesc despre o populație masivă de valahi în Panonia la venirea ungurilor numită ”pastores Romanorum” sau ”pascua Romanorum”. Ei trăiau în mici regate, voievodate sau ducate. Se vorbea despre acei ”et fugatis romanis” în Panonia încă din vremea lui Attila. O idee mai veche a istoricului Nicolae Drăganu este aceea că la venirea ungurilor în Panonia, această fostă provincie a imperiului roman puternic romanizată era sub controlul acestei populații autohtone cu origini daco-romane. Turmele ”păstorilor romani” pășteau în jurul lacului Balaton. Această transhumanță pe dealurile și pe pășunilor cu iarbă bogată din jurul Balatonului a fost o realitate istorică. (vezi Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933). Istoricul Nicolae Drăganu a redactat o hartă cu toponimiile și localitățile valahe din Panonia și Balaton la 1934. În secolele XIII și XV asistăm la o frecvență foarte mare de denumiri valahe, având etnonimul vlah sau olah. (ibidem) În acest areal istoric comprehensiv, invazia triburilor maghiare în Panonia locuită de o populație româno-slavă trebuie privită într-o altă paradigmă istorică. Interesant este faptul că cronicarii de la curțile regilor maghiari medievali nu vorbesc de cnezi, voievozi și duci valahi în Panonia, ci numai de o populație de ”păstori ai romanilor” distinctă. Această populație nu ar fi reușit să-i înfrângă pe slavi dacă nu ar fi fost organizați în formațiuni prestatale românești în secolul IX, fapt ce mă duce la gândul că valahii din Panonia erau locuitori agricultori și păstori care aparțienau de ducatele, voievodatele și cnezatele româno-slave din Transilvania secolului IX. Astfel, se poat explica insistența lui Arpad de a zdrobi imediat aceste formațiuni statale românești din arcul intra-carpatic, deși regalitatea maghiară mult mai târziu, în secolelel XI și XIII, s-au impus administrativ peste autohtonii din Transilvania. Din cronica notarului anonim aflăm că regele Arpad a trimis pe nobilii săi Usubuu și Veluc care au mers cale de câteva zile trecând râul Tisa ca să ajungă la capitala lui Menumorut în Byharia, fapt ce atestă că regatul româno-slav a acestui duce se întindea până la Tisa adânc în Câmpia Panoniei. Voievodatul lui Menumorut își extindea frontierele în câmpia panonică până deparrte de Tisa înainte să vină triburile maghiare din nordul pontic. De altfel transhumanța ”păstorilor romanilor” ajungea pe malurile lacului Balaton, unde sunt toponime cu origini românești. (Adrian Standavid, cnezate și voievodate românești (Adrian Standavid, Cnezate și voievodate românești, Ed. Tipomur, Târgu-Mureș, 2014, p. 22 24). Un istoric maghiar Lorand Tamás luând ideea unui alt cercetător magiar, Ambrosiu Pleidell, considera că acești ”blachi” din Panonia sunt de fapt rămășițele unei populații romanizate înrudite cu populații latinofone din Noricum sau Raeția, aflate în zona montană a Alpilor. Ele nu ar fi fost din același neam cu valahii din Transilvania, lucru neadevărat din punct de vedere istoric. Este vorba despre aceeași populație valahă autohtonă de origine traco-daco-romană. Scrierea unui călugăr franciscan în serviciul lui regelui Carol de Valois considera pe ”blachii” din Panonia înrudiți cu cei din Macedonia. Vlahii au fost alungați de venirea triburilor maghiare din Panonia. Cronciile maghiare și franceze spun răspicat acest adevăr istoric. ”Păstorii romanilor datorită pământului roditor și plin de verdeață, trăiau odinioară în ungaria, unde se aflau pășunile romanilor”. Valahii au fost alungați de venirea maghiarilor. Posibil ca o parte dintre aceștia să fi mers în ardeal. (Gh. I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 201). Arpad și urmașii lui au dorit să înfrângă voievozii și cnezii romnâno-slavi din Ardeal pentru ca să poată să-și asigure propria stăpânire din Panonia și subjugarea vlahilor din jurul lacului Balaton, care depindeau politic, economic și militar de voievozii din Transilvania, posibil chiar de Gelu ”quidam balchus”. Astfel se explică faptul că valahii de la Balaton nu sunt pomeniți cu conducătorii lor, cnezi sau voievozi, pentru că depindeau prin sistemul de vasalitate de ”ducii” româno-slavi din Ardeal. Gelu ”quidam blachus”, adică conducător (dominium tenebat) al românilor și slavilor (blasij et sclaui) este amintit ca duce de către Gesta Hugarorum, cronica lui Anonymus de la curtea regelui maghiar Bela al III -lea (1173-1196). Cronica maghiară amintește clar că la venirea triburilor conduse de regele Arpad în Transilvania la sfârșitul secolului IX, pe malul Someșului dincolo de Meseș exista un ducat sau voievodat condus de liderul român Gelu ”quidam blachus”. Fiind un conducător al românilor și slavilor, posibil ca Gelu să se fi autointitulat voievod, nu ”duce” după modelul latin, iar din punct de vedere religios era subordonat bisericii bizantine de la Constantinopol. Cronica descrie cu vervă lupta viteazului Gelu Românul contra triburilor maghiare, mult mai numeroase și mai bine înarmate. Gesta Hungarorum povestește pe scurt, cucerirea voievodatului lui Gelu de către unguri: ”Tuhutum, tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea ‘țării de dincolo de păduri’ unde stăpânea un blac, anume Gelou… Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși ostașii ducelui Gelou și mulți dintre ei uciși, iar mai mulți fură prinși”.

Voievodatul lui Gelu este confirmarea istorică că la sfârșitul secolului IX românii erau constituiți ca popor distinct și organizați în formațiuni statale suverane, iar etnogeneza era încheiată. Mai mult, existența unei formațiuni statale conduse de Gelu ”quidam blachus” subliniază că românii din Ardeal erau bine organizați, superior, în state pre-feudale elaborate, care s-au opus năvălitorilor străini cu arma în mână. La acest voievod intracarpatic îi putem aminti și alătura pe Glad și Monumerut, cu capitala la Biharia. Unii istorici susțin că granițele voievodatelor lui Menumorut și Glad se întindeau până la Tisa sau dincolo de acest fluviu. (Gabriel Gheorghe, Valah, Fundația Gândirea, 2012, p. 14). În acest context politico-militar, regele Arpad avea nevoie prin Tuhutum de o victorie asupra ducatelor româno-slave din Ardeal pentru ca să poată stăpâni Panonia locuită de valahii ”păstori ai romanilor”. Obiective militaro-strategice i-a obligat pe conducătorii maghiari la cumpăna secolelor IX și X să intreprindă acțiuni militare în ”țara de dincolo de păduri”. Arpad nu putea înființa o țară nouă în Panonia, locuită de o populație de valahi, care practica păstoritul și prin tranhumnța deal-vale, câmpie-munte era legată de zona montană din Transilvania unde stăpâneau voievozii și cnezii Gelu ”quidam balchus”, Glad și Menumorut.Unii istorici români contemporani consideră că nu s-a făcut corect traducerea din Gesta Hungarorum scrisă de notarul anonim. Și de fapt cronciarul din secolul XII vorbește de două entități românești în Panonia la venirea triburilor maghiare în secolul IX.. se referă textul la ”blachi” și ”pastores romanorum”, nu cum a tradus Gr. Popa-Lisseanu din latină: ”…românii (valahii) adică păstorii romanilor”. Inclusiv istoricii slovaci, ca Mucska susțin din 2009 că este vorba de ”valahi” și ”păstorii romanilor”, adică două denumiri a aceluiași etnonim, dar cu valențe sociale diferite. ”Blachii” erau cei care locuiau în cetăți și târguri, iar ”pastores romanorum”, valahii care practicau agricultura și transhumanța adică populația rurală. Deci avem în Panonia de sud-est o populație românească cu două funcții sociale: urbană și agricolă, fapt ce atestă numărul lor mare din punct de vedere demografic și că trăiau într-o societate așezată pe criterii și funcții sociale. Deci ”blachii” din cronici sunt românii din Panonia, care erau identificați în zona rurală ca ”păstorii romanilor”, deoarece prin transhumanță se deplasau din Transilvania sau Balcani până în zona lacului Balaton. Panonia a fost un ținut al etnogenezei valahe, foarte bine stratificat social în secolul IX. (Sorin Paliga, Florin Curta, Slavii în perioada migrațiilor, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2023, p. 166-179). În Carpații Transilvaniei, prin fenomenul transhumanței, deplasarea sezonieră a turmelor, valahii se adăposteau vara, iar iarna și mai ales primăvara și toamna, prin fenomenul de roire – care putea dura ani de zile – se ajungea și pe pe câmpiile largi și bogate în iarbă și pește ale Panoniei și lacului Balaton. Identificăm o altă perspectivă istorică asupra etnogenezei românilor, care s-a desfășurat pe un areal geografic mult mai extins, inclusiv în Panonia. Este o linie de cercetare nouă pe care istoricii o pot explora pentru a aduce noi dovezi despre legăturile dintre voievodatele românești din Transilvania și valahii din Panonia.

Ionuț Țene

Ultimele articole

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Newsletter

Citește și

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a...

”Câinii războiului” global au tras în reprezentantul păcii și democrației: Donald Trump

Tentativa de asasinat asupra candidatului republican Donald Trump plutea...

Părintele Dumitru Bălașa – neînfrântul anticomunist, care nu s-a lepădat de Hristos

Părintele Dumitru Bălașa a fost un preot jertfelnic și...

Vladimir Creţulescu, reconstruiește o etnogeneză în ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction d’une identité nationale”

Recent am citit o carte cu adevărat excepțională, scrisă de Vladimir Crețulescu și intitulată sugestiv ”Les origines du discours identitaire Aroumian-Roumain (1770-1878): la construction...

Alexandru Petria – spărgătorul de tipare lirice

Poetul bistrițean Alexandru Petria ne-a oferit o nouă surpriză editorială. Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, ca ceva firesc într-o lume dezinteresată de...

Clujeanul Nicolae Trifoiu – martorul lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, din temnița comunistă

Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a începutul anilor `90. El a fost prieten cu un alt mărturisitor din temnițele comuniste –...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.