Petre Țurlea a fost un istoric recunoscut și ”în top” imediat după 1990. Faptul că se învârtea în siajul politic patriotic al Vetrei Românești, al ASTRA și apoi al PUNR a făcut ca opera sa să fie promovată relativ devreme de presa apropiată mișcării — avant la lettre — a suveranismului de azi. Nu era un istoric la modă în cadrul Facultății de Istorie din Cluj, dar era popular la conferințele organizate de societatea civică patriotică și în siajul FSN/PUNR/PSD și PRM din Cluj-Napoca. L-am întâlnit întâmplător, fără să facem cunoștință, la aceste manifestări și conferințe istorico-sociale. Ca deputat PUNR, după 1997 l-a vizitat pe fostul primar Gheorghe Funar la primărie și a participat la întruniri culturale în sala de sticlă, dar nu prea mult, deoarece s-a produs ruptura între Gavra și primarul Clujului. Funar a trecut la PRM. Când i-a apărut cartea istoricului ”Studențimea română din Cluj 1944–1946” (2006), am descoperit că avem subiecte commune de studiu. Istoricul s-a inspirat și din prima mea carte, ”Manifestări studențești anticomuniste în 1946” (1997), iar eu l-am citat pe istoric când a apărut în 2006 pentru lucrarea mea de doctorat ”Clujul universitar în memoria colectivă 1944–1948” (2009). Ca stil de abordare a subiectelor istorice Petre Țurlea are afinități stilistice și metodologice cu Ioan Silviu Nistor și Ion Lăcătușu, aceeași respirație a unui patriotism temperat și în același timp ardent, bazat pe izvoare documentare solide.
Petre Ţurlea s-a născut pe 17 iunie 1947, la Filipeştii de Pădure, în jud. Prahova, deci este istoric matur și unul dintre cei mai importanţi istorici români contemporani, cunoscut pentru cercetările riguroase şi pentru ediţiile documentare dedicate unor personalităţi şi evenimente esenţiale ale istoriei moderne a României. Formarea sa academică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1965–1970) şi doctoratul obţinut la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1979) i-au oferit temelia metodologică pentru o carieră ştiinţifică ce se întinde pe peste patru decenii. Ca stil de abordare a temelor istorice și prin subiectele sale, istoricul este apropiat de istoriografia ardeleană, fiind adoptat de aceasta. Creaţia publicistică a lui Petre Ţurlea este vastă şi diversă: peste 160 de articole şi studii, 19 lucrări de autor şi mai multe ediţii îngrijite, însumând circa 6.680 de pagini în aproximativ 20 de volume. Din preocupările sale reies trei direcţii majore: monografii şi studii despre mari personalităţi ale istoriei române (în special Nicolae Iorga), analize ale regimurilor şi personalităţilor politice din prima jumătate a secolului XX (inclusiv studii despre Ion Antonescu şi monarhia română) şi cercetări asupra relaţiilor interetnice şi vieţii politice din Transilvania şi din perioada postbelică. Apropierea de Transilvania și istoria acestei provincii este evidentă la Petre Țurlea. Îl consider un istoric adoptat de Ardeal. Contribuţiile sale privind pe marele Nicolae Iorga sunt deosebit de semnificative: lucrări precum ”Nicolae Iorga în viaţa politică a României” (1991); ”Nicolae Iorga. O viaţă pentru Neamul Românesc” (2001); ”Nicolae Iorga între Dictatura Regală şi Dictatura Legionară” (2001); ”Nicolae Iorga la Vălenii de Munte” (2003); precum şi ediţiile îngrijite în seria ”Scrisori către Nicolae Iorga”, volumele III (1988), IV (1992), V (1996), VI, p. I (2002) şi p. II (2005); ”Nicolae Iorga. Prelegeri la Vălenii de Munte” (2008) şi, în colaborare cu istoricul clujean Stelian Mândruţ, ”Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj” (2005) i-au consolidat poziţia de specialist consacrat în istoriografia dedicată marelui savant. Pentru aceste ediţii, Ţurlea a fost distins cu Premiul Academiei Române în 2005, iar în 2006 i s-a acordat Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga” pentru ansamblul lucrărilor dedicate acestuia. În privinţa perioadei interbelice şi a celui de‑al Doilea Război Mondial, cercetările lui Ţurlea asupra lui Ion Antonescu şi asupra relaţiilor dintre putere şi societate au adus clarificări importante, tratând nu doar aspectele politice, ci şi percepţiile populaţiei şi raporturile instituţionale. Antonescu este abordat clasic în stilul istoriografic al anilor 2000. Volumul ”Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu” (2011) exemplifică, de asemenea,o abordarea echilibrată, bazată pe documente şi pe o analiză contextualizată a evenimentelor, fără excese ideologice sau teziste specifice azi ”cancel culture”.
Un alt domeniu în care Ţurlea şi‑a lăsat amprenta este studiul relaţiilor româno‑maghiare şi al problemelor legate de memoria evenimentelor violente din Transilvania. ”Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământul românesc” (1996), revăzută şi adăugită sub titlul ”Monumente ale unor criminali maghiari în România” (2004), ”Ip şi Trăsnea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească. Studiu şi documente” (1996); ”UDMR şi societatea românească” (2003) şi ”Transilvania de Nord-Est 1944-1952” (2005). Metodologic, Petre Ţurlea se remarcă prin rigoare documentară, spirit critic şi atenţie la editarea surselor. Ediţiile sale documentare şi studiile bazate pe arhive au devenit referinţe pentru cercetători şi pentru publicul academic, contribuind la clarificarea unor perioade complexe ale istoriei româneşti şi la oferirea unui cadru informativ solid pentru dezbateri istorice şi civice. Istoricul a avut curaj să cerceteze subiecte astăzi considerate controversate și evitate de istoricii conformiști, care nu le mai abordează de teama că-și pierd carierele și proiectele pecuniare în sistemul istoriografic românesc tot mai formal.
Petre Ţurlea a fost şi un politician activ ca deputat în legislaturile 1990–1992 (pe listele FSN), 1992–1996 (pe listele PDSR) şi 1996–2000 (pe listele PUNR). În legislatura 1990–1992, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Spaniei, Republica Elenă, Republica Polonă, Republica Italiană şi Republica Federală Germania. În legislatura 1996–2000, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Slovacă, Republica Bulgaria şi Republica Turcia. Moştenirea intelectuală a lui Petre Ţurlea constă nu doar în numărul lucrărilor publicate, ci şi în calitatea lor: lucrări bine documentate, ediţii critice şi abordări care pun în dialog sursa şi interpretarea cu un curaj de admirat de către novici. Prin această operă, Ţurlea rămâne un cronicar de încredere al unor epoci decisive pentru România, iar scrierile sale continuă să fie consultate de istorici, studenţi şi cititori interesaţi de înţelegerea trecutului naţional. Azi totuși istoricul, din păcate, este pus într-un con de umbra de către generația ”cancel culture” din istoriografia noastră.
În primele două volume din seria ”Ultimii doi regi” (2021), Petre Ţurlea propune o reevaluare critică a domniei lui Carol al II‑lea, urmărind demontarea aurei mitificatoare care, în opinia autorului, estompează faptele condamnabile ale perioadei. Volumul I (Carol al II‑lea şi camarila regală, 614 p.) analizează drumul spre tron, mecanismele camarilei şi influenţa relaţiilor clientelare asupra deciziilor publice, iar volumul II (Carol al II‑lea – Iuliu Maniu – Nicolae Iorga, 763 p.) pune în lumină relaţiile complexe şi rivalităţile dintre monarh şi două figuri politice şi intelectuale esenţiale. Ţurlea îşi bazează argumentaţia pe documente de arhivă — inclusiv materiale noi sau revalorificate — şi oferă un cadru contextual care evită concluziile preconcepute. Ambele volume conţin anexe foto‑documentare importante (aprox. 70 p. în vol. I; 40 p. în vol. II) care susţin demersul investigativ. Mesajul central al autorului este că, deşi domniile ultimilor regi au avut şi „lumini”, totuși predomină umbrele, iar idealizările nostalgice riscă să eludeze adevărul istoric. Cărţile nu pretind a fi definitive în opinia autorului, dar furnizează o sinteză documentată şi necesară pentru o judecată obiectivă asupra epocii şi pentru a preveni reîntoarceri nostalgice la forme de guvernare nedemocratice. Petre Țurlea este un istoric care continuă în subsidiar, dar cu nuanțe înnoitoare, școala istoriografică din anii 80 a lui Fătu, Spălățelu, Ardeleanu, Iscru și Mușat. Țurlea este un istoric construit pe lina națională a scrisului istoric, care se dorește comprehensiv, iar lucrările sale să poată penetra la marele public. Sunt cărți scrise ca o pedagogie istorică, de orientare clasică și tradițională în stilul patriotic al începuturilor ani90. Îl percep personal ca un istoric care refuză convenționalul în temele principale abordate în cărțile sale și un istoric cu specific istoriografic ardelean prin subiectele cercetate cu acribie și empatie, dar și cu curaj.
Ionuţ Ţene