Mircea Dinescu nu a fost un poet-disident spontan, ci mai ales o figură pregătită și plasată în centrul evenimentelor Revoluției din decembrie 1989. Era des prezent la ambasadele occidentale. Reprezentanții diplomați îi aduceau mâncare acasă, iar vizitele la Moscova, de unde era originară familia soției sale, erau și ele destul de frecvente. Dinescu avea contacte și susținere diplomatică occidentală și făcea vizite în capitala URSS, iar informații-cheie legate de fuga cuplului Ceaușescu i-ar fi fost aduse de ambasadorul Olandei la București, Coen Stork. Implicarea lui Dinescu în clipa crucială — apariția la Televiziune pe 22 decembrie 1989 pentru a anunța fuga dictatorului — pare mai degrabă rezultatul unei pregătiri psihologice prealabile, demonstrată atât de comportamentul său în zilele revoluției, cât și de critica virulentă la adresa regimului din anii anteriori. În mod special, activitatea sa anti-ceaușistă s-a intensificat în 1989, beneficiind de simpatie și sprijin din partea unor diplomați occidentali, ceea ce sugerează o legătură între poziția publică a poetului și contextul internațional. În 1989, volumul de referință publicat de Mircea Dinescu în exil (la Amsterdam) a fost „Moartea citește ziarul”, un manifest explicit împotriva dictaturii ceaușiste, nu neapărat anticomunist. E o disjuncție care trebuie subliniată pentru a înțelege subtilitățile conspiratorilor „grupării moscovite” în frunte cu Iliescu, Măgureanu, Roman sau Stănculescu, care au pus mâna pe putere pe 22 decembrie 1989.
După evenimentele din 1989, Dinescu a manifestat reținere în a comenta implicarea sa, preferând deseori presa străină, unde a fost întrebat dacă se consideră erou și unde a susținut că prezența la Televiziune ar fi fost întâmplătoare. Într-un interviu din septembrie 2009 pentru cotidianul austriac ”Die Presse”, Dinescu a spus că la începutul revoluției se afla arestat la domiciliu ca urmare a unui interviu acordat revistei ”Libération”, ceea ce complică imaginea unei acțiuni planificate versus uneia întâmplătoare. Mai mult ca sigur, personajele-cheie ale Revoluției nu au ajuns în prim-plan pur și simplu prin hazard, colaborând cu grupul Iliescu–Brucan. Poate astfel se explică nostalgia subliminală a poetului, disident anti-ceaușist, nu neapărat anticomunist în varianta marxistă, prin poezia „O beție cu Marx”, scrisă după 1990. „O beție cu Marx” este o poezie ce pare satirică, publicată în volumul omonim din 1996, la Editura Seara. Opera folosește ironia și un limbaj tăios pentru a surprinde degringolada socială, economică și politică a României postcomuniste, ironizând atât nostalgia socialistă, cât și confuzia noilor curente ideologice sau capitaliste. Poezia folosește metafore puternice pentru a ilustra haosul tranziției. Autorul satirizează ideologia socialistă, prevăzând o „reeducare” a lui Marx, și critică starea de confuzie din societatea românească, unde produsele au devenit simboluri ale unui capitalism neînțeles, iar intelectualii se luptă cu fantomele trecutului marxist. Poemul analizează tranziția României și ironizează capitalismul sălbatic intrat în țară după căderea regimului. Pare o nostalgie iliescistă după ”socialismul cu gață umană” gorbaciovist. În versuri apar elemente precum „noii filosofi” care dezbat comunismul și „părul punkiștilor”, realități sociale vizibile în România abia după deschiderea granițelor.
”Bătrîne Marx, tu pe aceste meleaguri
vei fi degrabă bărbierit și trimis la reeducare.
Până și faptul că vacile estice
care au păscut pe lângă linia ferată
se cred vagoane de locomotivă și nu mai dau lapte,
ți se pune tot ție în cârcă.
Bine-ar fi să cadă orașul pe mâna negustorilor,
să nu mai pută piața atât a retorică,
să vină berarii, pastramagii, lăptarii
cu dialectica orzului fermentat
și a brânzei închegate.”
Mircea Dinescu demitizează ideologia și expune discrepanța dintre retorică și realitatea cotidiană. Titlul însuși, alăturând numele lui Marx și starea de beție, sugerează devierea de la reverența teoretică: ideile mari sunt tratate aici ca substanțe volatile, supuse fermentației și transformării improvizate. Textul dezvoltă trei direcții tematice principale. Prima este deconstrucția mitului ideologic: Marx, figură emblematică a gândirii politice, devine caricaturial — „bărbierit și trimis la reeducare” — un reper incapabil să se potrivească realităților locale. A doua direcție este satira socială: Dinescu ironizează demagogia, impostura „noilor filosofi” și traducerea revoltei în gesturi banale de acomodare politică (aluzia la transformarea unor figuri protestatare celebre din 1968 în administrație, exemplificată prin „Con Bendit” condensat într-un „primar cumsecade”). A treia este apelul la autenticitate economică și culturală: preferința pentru negustori, berari, pastramagii și lăptari care „au dialectica orzului fermentat”, adică pentru viața concretă și meșteșuguri care oferă o etică a produsului, înlocuind retorica sterilă a pieței. Limbajul poemului e marcat de alăturări surprinzătoare, imagini parodice și metafore dinamice: vacile „se cred vagoane de locomotivă”, „sepia verde din părul punkilor”, „drojdie… alambic” — toate acestea construiesc un imaginar al fermentației sociale. Termeni economici și populari sunt puși în contrast cu terminologia filozofică („dialectica”, „polemizează”), accentuând disonanța între discurs și fapt. Imaginea fermentației — drojdie, orz, alambic — devine leitmotiv, aceasta sugerează procese invizibile, bruște și transformatoare, care produc atât eliberare, cât și absurd. Nostalgia după un Marx neînțeles de contemporani este evidentă.
”Deocamdată țăranul ar cam ieși la cosit,
sepia verde din părul punkilor,
deocamdată, bănând că ești mort,
noii filosofi se îmbată cu ideea că polemizează cu tine.
N-au nas să simtă cum colcăie drojdia
ce umflă societatea
și pune în funcțiune alambicul
prin care răzvrătitul Con Bendit
s-a condensat într-un primar cumsecade.”
Tonul poeziei e ironic, uneori burlesc, dar nu lipsit de melancolie și autoironie. Vocea poetică se recunoaște „un om banal” care visează o „boală ciudată de stomac” ce face intoxicația posibilă chiar și cu o bucățică de pâine. Să fie o aluzie la creștinism? Finalul, „la Berlin ceasurile au început să meargă anapoda”, rămâne ambiguu — e semn de destabilizare, de schimbare temporală sau, poate, ironie asupra faptului că ordinea convențională nu mai funcționează. Ordinea marxistă, desigur? Estetica poemului constă în combinarea umorului cu critica socială. Dinescu folosește registrul colocvial și imagistica satirică pentru a evidenția transformarea ideologiei în spectacol sau marfă și pentru a pleda, subtil, pentru autenticitate. „O beție cu Marx” rămâne astfel o reflecție lucidă asupra tranzițiilor sociale. Nostalgia față de ”ideile mari” (marxiste) care pot fi atât demitizate, cât și absorbite sau banalizate, iar viața cotidiană — negustorii, meșteșugarii, fermentația — continuă să modeleze realitatea în moduri imprevizibile și vitale. Poezia este o revelație lirică pro bono pentru Karl Marx.
”În fond, chiar și eu, care sunt un om banal,
ies ca limaxul din sintaxă și logică
și visez acea boală ciudată de stomac
din pricina căreia te poți îmbăta cu o bucățică de pâine.
Ia și gustă.
Suntem pe drumul cel bun:
la Berlin ceasurile au început să meargă anapoda.”
Cu acest text liric, se pare scris la Berlin când a primit o bursă imediat după 1990, drept ”răsplată” pentru participarea la evenimentele din 1989, poetul Dinescu satirizează pe cei care, după prăbușirea blocului estic, îl făceau responsabil pe Karl Marx pentru toate problemele economice curente. De fapt, subtil, Mircea Dinescu îl reabilitează pe filosoful marxist, care a creat o filosofie materialist-dialectică totalitară, ce a dus la înființarea regimurilor comuniste vinovate de moartea a milioane de oameni și de închiderea în lagăre și închisori a altor zeci de milioane. Să-l faci pe Marx glumeț, ca pe un bătrânel naiv pus la reeducare de elita social-politică, duce cu gândul la reabilitarea filosofului vinovat moral de o filosofie malignă, care a ucis oameni doar că nu erau comuniști. Atunci, în anii ’90, nu s-a simțit ironia pro-marxistă, cu irizări nostalgice a poetului Mircea Dinescu, reprezentantul „grupării moscovite” nostalgice după imperiul sovietic, care ar fi dat lovitura de stat din 22 decembrie 1989. Dar azi poezia se citește în altă cheie critică și semantică. IICCMER, specializat pe cercetarea crimelor comunismului, ar putea cere și interzicerea lui Mircea Dinescu pentru acest poem care, de fapt, îl elogiază pe Karl Marx? De altfel, conducerea IICCMER nu este deranjată de ridicarea statuii megalitice a lui Karl Marx în centrul Trierului (Germania) în prezența șefului Comisiei Europene de atunci, luxemburghezul Juncker, dar se irită la existența bustului lui Păunescu în parcul Grădina Icoanei, doar pentru că era un poet care promova literatură autentică și mesaje cu tendințe patriotice. „O beție cu Marx” este o poezie care reabilitează cu subtilitate lirică pe filosoful comunist german și introduce în spațiul public o reverie nostalgică după întemeietorul filosofiei materialist-dialectice și a comunismului, totul într-o cheie parodică, dar funciar empatică față de gânditorul născut în Trier. Mircea Dinescu este un poet talentat care și-a pus vocația în slujba grupării politice care l-a adus la putere pe Iliescu și Brucan pe 22 decembrie 1989. Pentru Dinescu, pixul cu care scrie poezie nu este un instrument, ci o armă care poate reabilita o filosofie care reînvie astăzi pe mai multe paliere social-cultural și sexuale nivelatoare, care exclud poeții români interbelici și postbelici din istoria literaturii române. La începutul anilor ’90 – în cercurile frecventate de Dinescu – neomarxismul se ”vindea pe pâine”, la Berlin și Trier?
Ionuț Țene