Azi, dacă întrebi un istoric din noua generație despre Ioan Câmpeanu, se va uita la tine mirat sau întrebător. Ioan Câmpeanu a fost mai ales un istoric apropiat de viața administrativă și politică a Clujului comunist și post-decembrist. După 1990, a fost un istoric din siajul PUNR și Vetrei Românești, participant activ la toate manifestările cultural-istorice organizate în oraș. A fost prieten cu fostul primar Gheorghe Funar și făcea parte din tripleta istoricilor din sala de sticlă, alături de Ioan Siviu Nistor și Gelu Neamțu, care au contribuit la crearea noului cadru memorial din municipiul Cluj-Napoca după 1989. Prin natura muncii mele administrative și culturale locale, am lucrat mult cu istoricul Ioan Câmpeanu, care mi-a arătat o simpatie nedisimulată. Cărțile sale mi le-a dăruit cu autograf, iar de nenumărate ori am discutat pe teme istorice cu dânsul, având suficiente idei și tematici în comun. Trecutul lui, legat de profesorat, arbitrajul de fotbal și funcționar școlar, l-a ajutat să perceapă subiectele istorice cu un realism practic. Până la moartea sa în 2009, am ținut ocazional legătura și l-am apreciat ca istoric de factură paradoxal materialist-spirituală. Cărțile sale ar trebui reeditate astăzi pentru tinerii studenți, pentru a învăța că istoria se scrie după ce ți-ai asumat o experiență de viață și ai rădăcini.
Ioan Câmpeanu s-a născut pe 15 octombrie 1928, la Negrilești, în județul Bistrița‑Năsăud pe 7 februarie 2009, Cluj‑Napoca. A fost profesor, director de școli, istoric și publicist român. A urmat învățământ primar și gimnazial între Negrilești, Brașov și Cluj, absolvindu‑și liceul la “Gh. Barițiu” (1947) și studiind la Facultatea de Istorie și la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. A predat 44 de ani în învățământul preuniversitar, fiind director timp de 40 de ani la mai multe unități școlare din Cluj (printre care Liceul Nr.15/“Onisifor Ghibu” și Școala Nr.17/“Ion Creangă”). A fost inspector școlar (1958–1960), secretar cultural la Uniunea “Vatra Românească” (din 1996) și publicist cu peste 450 de articole. A coautorat manuale de istorie pentru clasele a VII‑a și a VIII‑a și a publicat mai multe volume de istorie și studii locale (ex. lucrări despre Năsăud, bogomilism, Ion Antonescu). Pasionat de fotbal, a devenit arbitru internațional și a condus Comisia regională/județeană de arbitri (1969–1989), consacrându‑se și prin lucrarea Personalități ale arbitrajului de fotbal clujean (2004). A fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a III‑a, a activat ca consilier local (PUNR) și membru al Adunării Eparhiale, susținând înființarea Mitropoliei Clujului. A fost fiul lui Ioan‑Emil și Lucreția Câmpeanu; a murit în 2009, fiind comemorat ca dascăl și om de valoare în comunitate. A fost autor de manuale de istorie, pentru clasele a VII-a şi a VIII-a, în colaborare cu Pompiliu Teodor şi Hadrian Daicoviciu (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, având numeroase ediţii, înainte de 1989, dar şi după 1990. De menționat lucrarea scrisă de Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Câmpeanu, ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia din 1821. Manual pentru clasa a VII-a”, apărută Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, în 1995. Ce manuale bune se făceau pe vremuri în stil clasic și echilibrate metodologic între ”durata scurtă” și ”durata lungă”. Licenţa și-a dat-o cu lucrarea ”Frământări social-politice în ţinutul Năsăudului în perioada înfiinţării Regimentului de graniţă” (cond. şt.: prof. univ. dr. Mihail Dan), transformată, prin amplificare, în teză de doctorat (coordonată de acad. Ştefan Pascu). Cartea s-a publicat în anii 2000 devenind un reper istoriografic despre regimentele grănicerești în epoca barocă din Transilvania.
A fost perceput ca un istoric local și regional de expresie națională. Specificul său istoriografic a fost de tip autohtonist. Cartea lui Ioan Câmpeanu, „Frământări social-politice în ținutul Năsăudului în perioada înființării regimentului de graniță”, publicată în 2001, reprezintă o lucrare semnificativă care analizează profund mișcările românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, concentrându-se pe contextul social, economic și religios care a contribuit la formarea identității naționale și la conflictele ce au culminat cu răscoala lui Horea din 1784. Câmpeanu, un istoric cu rădăcini în zona Năsăudului, aduce o perspectivă personală și empatică asupra subiectului, evidențiind tradițiile și istoria ca fundament al identității românești. Cartea sa, derivată din teza de doctorat susținută în 1976, este marcată de un stil de istoriografie națională, similar cu cel al mentorului său, academicianul Ștefan Pascu. Autorul discută despre evoluția socială a românilor din Valea Rodnei, un loc istoric central pentru regiune, subliniind transformarea acestora din oameni liberi în iobagi din cauza abuzurilor elitei săsești din decursul istoriei. În ciuda Unirii din 1700, condițiile românilor nu s-au îmbunătățit, ceea ce a dus la o serie de proteste și revolte, care variază de la memorii adresate împărătesei Maria Tereza la răscoale deschise. Un exemplu notabil este răscoala de la Salva din 1763, condusă de Tănase Todoran, un lider simbolic, ale cărui acțiuni au influențat grav opinia publică și au încurajat sentimentul de rebeliune împotriva autorităților. O componentă esențială a cărții este explorarea conexiunii dintre identitatea națională și religie, Câmpeanu argumentând că răscoala lui Horea nu trebuie privită doar ca o rebeliune socială, ci și ca o revendicare națională și religioasă. În acest sens, el invită istoricii să analizeze mai atent dimensiunea religioasă a acestor evenimente, subliniind că ortodoxia era strâns legată de identitatea națională a românilor ardeleni.
Câmpeanu contrazice interpretările care subliniază exclusiv aspectul social al răscoalei, susținând că Horea şi mișcarea sa au fost rezultatul unui amalgam complex de frământări sociale, religioase și naționale. Această abordare holistică oferă o înțelegere mai profundă a motivelor care au stat la baza acestor revolte. În concluzie, lucrarea profesorului Ioan Câmpeanu nu doar că aduce o contribuție valoroasă la studiul istoriei românești, dar oferă și un cadru interpretativ ce subliniază importanța intersecției dintre factorii sociali și religioși în conturarea mișcărilor naționale din Transilvania secolului al XVIII-lea. Această carte devine astfel un ghid util pentru cercetători și pasionați de istorie, evidențiind relevanța acestor evenimente în formarea conștiinței naționale românești.
O lucrare a lui Ioan Câmpeanu, apărută în 2000 la Editura Carpatica, reia și sintetizează cele patru volume ale lui Iosif Constantin Drăgan (1986) despre Mareșalul Ion Antonescu, oferind publicului larg o prezentare accesibilă a unei personalități complexe și controversate. În anul 1986, la momentul apariției monumentalei lucrări în patru volume „Antonescu – Mareșalul României și războaiele de reîntregire” de Iosif Constantin Drăgan, cu un bogat material documentar, a însemnat o perioadă de cotitură în istoriografia românească în plin comunism. Drăgan îl reabilitează exagerat pe Antonescu, prezentându-l ca pe un lider excepțional, comparabil cu un „de Gaulle” românesc, care ar fi salvat România în momente de criză și a condus o „cruciada” anticomunistă pe frontul de est. Volumul din anii ’80 aduce numeroase documente inedite și mărturii (inclusiv ale colonelului Gheorghe Magherescu și ale lui Victor Rădulescu-Pogoneanu), dar le interpretează sub influența paradigmelor ideologice ale epocii. Câmpeanu păstrează spiritul istoriografiei drăgăniste, dar realizează o lucrare proprie, critică și bine documentată, evidențiind atât meritele, cât și greșelile și limitele explicațiilor lui Drăgan. Textul subliniază tendința autorului de a delegitima rolul clasei politice tradiționale și al aliaților occidentali în soarta lui Antonescu, atribuind prăbușirea ulterioară a României unei conspirații la Palat și unei înțelegeri a regelui cu forțele comuniste. De asemenea, Drăgan minimizează responsabilitățile interne ale regimului antonescian, accentuând responsabilitatea legionarilor pentru haosul din 1940 și justificând înlăturarea lor în ianuarie 1941. Câmpeanu recontextualizează aceste argumente, atenționând asupra amprentelor ideologice ale anilor ’80, dar recunoaște valoarea documentară și importanța relansării dezbaterii istorice despre Antonescu. În ansamblu, sinteza lui Câmpeanu readuce în atenție o viziune naționalistă și militanta a lui Drăgan, oferind totodată o versiune clară, critică și accesibilă pentru cititorul contemporan. Ioan Câmpeanu este un istoric care a sintetizat concepția critică și metodologia tipică a anilor istoriografici 80 și90. Specificul acelor ani și-a pus amprenta pe opera sa de istoric care a abordat cu un curaj neobișnuit teme azi uitate de conformismul tezist al vremurilor noastre. Eun istoric care scris cărți cu hărnicie fără un scop speculativ sau de carieră. Scopul istoriografic a fost obiectivismul și idealismul temperat de factură națională.
Ionuț Țene