Eram elev la Liceul de Filologie-Istorie clujean când am găsit, în Librăria Universității, cartea „Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei”, scrisă de Ioan Glodariu, împreună cu Eugen Iaroslavischi și Adriana Rusu. Coperta ei, colorată într-o lume comunistă cenușie, cu fotografia sanctuarului solar de la Sarmizegetusa în pădurea virgină, m-a fascinat. Am cumpărat cartea pe loc și mi-a fost în biblioteca personală ca o „Biblie” a istoriei dacilor, alături de „Spiritualitatea geto-dacilor” a lui Ioan Horațiu Crișan și „Dacii” lui Hadrian Daicoviciu. Cu părere de rău, Ioan Glodariu nu mi-a fost profesor la facultate. A venit la facultate în 1992, când eu eram în anul al treilea și nu mai făceam cursul despre istoria și civilizația dacilor. Consider că a fost o pierdere pentru mine. În discuțiile de la seminarii sau prin cafenele, Ioan Glodariu era un nume vehiculat, perceput ca un profesionist pasionat de istoria dacilor.
Profesorul Ioan Glodariu s-a născut pe 1 februarie 1940, la Sibiu. A fost unul dintre cei mai importanți cercetători ai civilizației dacice și ai epocii pre- și protoistorice din România. Are unele afinități istoriografice cu un alt istoric clujean Ioan Horațiu Crișan. După finalizarea studiilor la Universitatea „Victor Babeș” din Cluj (1962), cu specializarea Istorie universală veche și arheologie, și-a început activitatea didactică, apoi a trecut la cercetare la Institutul de Istorie și Arheologie (din 1966). Din 1992 a revenit la Universitatea „Babeș–Bolyai” ca profesor, iar din 1995 a condus Institutul de Preistorie și Protoistorie al universității. A obținut titlul de doctor în istorie (1973) cu teza ”Importuri elenistice și romane în Dacia” (sec. II î.e.n. – I p.ch.), lucrare distinsă cu premiul „Vasile Pârvan” și publicată ulterior; în 1992 a fost inclus în ”Dictionary of International Biography” (Cambridge), iar în 1997 menționat ca ”Omul anului”. Din 1990 a devenit conducător de doctorat în Istorie veche a României și arheologie.
Glodariu a participat ca membru sau responsabil științific la numeroase șantiere arheologice importante: Grădiștea Muncelului (Sarmizegetusa Regia, șantier major condus din 1984), Dezmir, Ocna Sibiului, Oncești, Căpâlna, Slimnic, Comana de Jos, Șercaia, Racoș, Lupu ș.a. Cercetările sale la Sarmizegetusa Regia și în Munții Orăștiei au adus contribuții esențiale la cunoașterea organizării statului dac, a fortificațiilor și a meșteșugurilor antice. Bibliografia sa cuprinde numeroase cărți, de exemplu ”Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană”, (1974); ”Dacian Trade with the Hellenistic and Roman World”, (Oxford, 1976); ”Arhitectura dacilor”, (1983); ”Sarmizegetusa Regia”, (1996) și zeci de articole și studii publicate în țară și în străinătate. Temele recurente: importuri elenistice și romane în Dacia, cronologia așezărilor dacice, fortificații, metalurgie și economie în Dacia preromană și romană. A fost membru și vicepreședinte al Comisiei Naționale de Arheologie (din 1978; vicepreședinte 1995–1999), membru al Comisiei Monumentelor Istorice și președinte al Comisiei Zonale Transilvania (1991–1999) și membru al unor asociații internaționale de profil (epigrafie, științe preistorice). Activitatea sa combină cercetarea de teren, sinteza istorică și formarea academică a noilor generații.
Într-un interviu din Ziarul Financiar din 2007, istoricul Ioan Glodariu mărturisea: „Prima oară am fost pe un șantier arheologic în 1958 și, așa a vrut destinul, chiar în Munții Orăștiei. Am început la Costești, unde am stat vreo zece zile, apoi am trecut la Sarmizegetusa Regia. Pe șantier era și profesorul Constantin Daicoviciu. În acea zonă, unde vestigiile dacice ne vorbesc despre o civilizație extraordinară, am umblat mai mult decât toți colegii mei, acum luați împreună. Am bătut toată zona cu piciorul, pentru că este singurul fel în care poți să o cunoști. Și, după 45 de ani, credeam că o cunosc. Nici vorbă. Norocul meu a fost că am avut prilejul să zbor cu un elicopter, în 1992. Abia atunci am reușit să răspund întrebărilor care m-au chinuit încă din primele zile ale săpăturilor în zona cetăților dacice: de ce a fost nevoie de patru campanii romane ca să cadă Sarmizegetusa? Cu ce au atacat romanii? Ce armată aveau? Cu ce au răspuns dacii? Ce armată aveau ei? Nu puteam să-mi explic de ce au avut nevoie romanii, cu tehnica lor militară remarcabilă, de atâta timp ca să ajungă la Sarmizegetusa Regia. Zburând cu elicopterul, m-am lămurit. Zona o cunoșteam, dar de sus se vede altfel. Este un perimetru puternic vălurit, așa încât, după fiecare dungă de teren, o mână de oameni putea ține în loc un întreg detașament”, relata Ioan Glodariu, într-o mărturie publicată în 2007 în Ziarul Financiar.
Contribuția populară a lui Ioan Glodariu la istoria dacilor, paradoxal, a intrat în conștiința românilor în epoca comunistă prin lucrarea „Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană”, apărută în 1974 la prestigioasa editură clujeană „Dacia”. Este o carte care a fost foarte citită și citată în acea epocă. Arăta că dacii erau buni comercianți, nu niște barbari izolați. Ioan Glodariu a avut o carieră prestigioasă și a fost unul dintre cei mai prolifici autori de studii dedicate civilizației dacilor și așezărilor antice de pe teritoriul României. Relaţiile dintre lumea greco-romană şi populaţiile daco‑getice au reprezentat un factor esenţial în transformarea economică, socială şi culturală a spaţiului carpato‑dunărean. Începând cu epoca Latene şi accelerându‑se în secolele II–I î.e.n., schimburile comerciale şi influenţele culturale venite dinspre cetăţile greceşti ale Pontului şi, mai târziu, dinspre lumea romană au introdus în Dacia produse, tehnici şi modele instituţionale care au contribuit la modernizarea meşteşugurilor, la diversificarea economiei şi la integrarea populaţiilor locale în circuitele economice mediteraneene. Comerţul s‑a desfăşurat pe rute maritime şi terestre: pe mare prin legăturile dintre porturile Egeei, coastele Asiei Mici şi Pontul Euxin, iar pe uscat prin drumuri comerciale ce conectau teritoriile nord‑dunărene cu pieţele mediteraneene. Pe fondul expansiunii romane şi al instaurării unei relative stabilităţi interne în interiorul imperiului, transportul şi circulaţia bunurilor au fost facilitate, ceea ce a sporit volumul şi regularitatea schimburilor. În acelaşi timp, prezenţa comunităţilor comercianţilor italici, greci şi orientali a modelat structura reţelelor comerciale şi canalele de difuzie culturală. Mărturiile arheologice – amfore, ceramică fină (kylix, kantharos, boluri cu figuri), obiecte de bronz şi argint (vase, coifuri, piese toreutice) şi monede – atestă importuri variate, destinate atât consumului curent, cât şi utilizării ceremoniale sau ca daruri elitei. Aceste bunuri, deşi adesea rare în aşezările daco‑getice timpurii, au avut un impact semnificativ: au permis precizarea cronologică a complexelor arheologice şi au determinat adoptarea unor tehnici şi forme estetice locale inspirate din modelele greco‑romane.Influenţele nu au fost unidirecţionale. Dacii au preluat tehnologii, produse şi tipare decorative, dar au adaptat şi reinterpretat aceste elemente în context local, generând imitaţii şi sinteze culturale care reflectă un transfer creativ de cunoştinţe. În acelaşi timp, prezenţa obiectelor de lux şi a atelierelor specializate arată existenţa unei elite locale capabile să medieze şi să stimuleze aceste schimburi.Cercetarea modernă a demonstrat importanţa acestor relaţii, însă concluziile de ansamblu rămân încă parţial formulate din cauza dispersiei informaţiilor şi a lipsurilor în evidenţele catalografice. Studiile dedicate amforelor şi monedelor sunt mai numeroase şi mai consistente, în timp ce alte categorii (ceramica fină, toreutica, imitaţiile locale) necesită inventare şi analize mai sistematice. În pofida acestor lacune, se poate afirma cu certitudine că penetrarea economică şi culturală a lumii greco‑romane a accelerat ritmul dezvoltării economico‑sociale a Daciei preromane, pregătind terenul pentru integrarea ulterioară în structurile romane şi pentru transformările profunde ale epocii următoare. Dacia a fost o anexă economică greco-romană înainte de cucerirea de către împăratul roman Traian. Este contribuția istoriografică a lui Ioan Glodariu la civilizația geto-dacă care nu a fost autarhică ci integrată circuitului economiei mondiale de atunci. Statul dac era unul conectat la comerțul, economia, arhitecura și armamentul evoluat al epocii.
De asemenea, Ioan Glodariu a contribuit la includerea cetăților dacice din Munții Orăștiei în Patrimoniul UNESCO. Prin cercetările, publicațiile și managementul științific al numeroaselor șantiere, profesorul Ioan Glodariu a consolidat cunoașterea civilizației dacice și a avut o influență durabilă asupra arheologiei românești. A fost un istoric care a dus mai departe moștenirea istoriografică a lui Constantin și Hadrian Daicoviciu, fără să cadă într-o ”dacopatie” facilă. Pentru el istoria dacilor era fundamentul isotriei antice din România și izvorul etnogenetic autohton începând de dinainte de cucerirea romană. Dacia era un stat evoluat la standardele antichității, cu conexiuni internaționale. Astfel se explică puternica rezistență la cucerirea romană, produsă prin două războaie grele.
Ionuț Țene