Istoricul Silviu Dragomir este perceput și azi ca un istoric complex, care a scris cea mai exhaustivă monografie dedicată lui Avram Iancu și care a fost republicată în varianta necenzurată de Editura clujeană Școala Ardeleană în anul 2022. O lucrare mai puțin cunoscută este cea dedicată unuia dintre tribunii și prefecții Legiunii „Auraria Gemina” din timpul revoluției de la 1848-1849, marele erou și comandant de oști românești Ioan Buteanu, trecut din păcate într-un con de umbră în ultima vreme. Silviu Dragomir, în cartea sa republicată în format anastatic (facsimil) de Asociația Tradițional-Progresistă Tisa, ni-l prezintă pe Ioan Buteanu, lider al revoluţiei române și mâna dreaptă a lui Avram Iancu. Cartea am primit-o cadou de la un lider al maramureșenilor anul acesta, membru al Societății Cultural-Patriotice Avram Iancu, care a contribuit la noua denumire a școlii gimnaziale din Sighetu Marmației, cu numele eroului pașoptist Ioan Buteanu. Pictorul muntean Barbu Iscovescu l-a pictat în munți la 1848 pe Ioan Buteanu ca un rege dac în culori aprinse la fel ca pe Avram Iancu. Tabloul pictorului de origine evreiască s-a intitulat ”Ioan Buteanu din Funtana Cornului, un duce al românilor”, arătând importanța care i s-a acordat prefectului Zărandului ca ”mâna dreaptă” a lui Iancu.
Lucrarea lui Silviu Dragomir din 1928, „Ioan Buteanu Prefectul Zarandului în anii 1848-49”, este scrisă într-un stil alert, autorul folosind o metodologie pozitivistă și reprezintă un pilon fundamental pentru studiul Revoluției Române de la 1848 în Transilvania, oferind o introducere esenţială în viața și activitatea unui lider cheie al românilor persecutați de regimul habsburgic, precum și de nobilii și revoluţionarii maghiari. Privită prin prisma istoriografiei și a științelor sociale contemporane, figura lui Buteanu și evenimentele în care a fost implicat a fost îmbogățită cu noi interpretări și o profundă analiză sistemică. Istoricul a scos în evidență originea sa nobiliară din Maramureș, dar și trecerea de la o educație exclusivistă maghiară la una profund național-românească. Dragomir, scriind într-o Românie interbelică marcată de un patriotism triumfător, îl prezintă pe Buteanu ca pe un erou romantic, a cărui conștiință națională se trezește miraculos și care își dedică viața „desrobirii neamului”. Dragomir face o interpretare modernă prin noi metodologii aplicate specifice Școlii Analelor (mărturii, scrieri literare, corespondență) pentru a contextualiza mai larg acest „crez politic” românesc al tribunului pașoptist. Născut la 1821 într-o veche familie nobilă din Țara Chioarului, Buteanu a studiat gimnaziul la Baia Mare și Carei, apoi dreptul la Cluj și Zagreb. A activat trei ani ca și cancelist la Tabula Regia (curtea de apel) din Târgu Mureș, fiind coleg cu Avram Iancu, iar după obținerea diplomei de avocat, s-a stabilit în Abrud, unde l-au prins evenimentele de la 1848. A fost numit administrator al Zarandului de generalul austriac Anton Puchner și desemnat prefect al aceleiași regiuni de către Comitetul Național Român. La 15 mai 1848, la Adunarea de la Blaj, a criticat intenția revoluționarilor maghiari de unire a Transilvaniei cu Ungaria. Aici a ținut o cuvântare celebră alături de Avram Iancu, spunând, conform mărturiilor lui Alecu Russo, care va povesti ulterior întâmplarea, cum Ioan Buteanu și Avram Iancu vorbeau mulțimii de români. Primul zicea: „Ungurii vreau Unio (unirea Transilvaniei cu Ungaria). Va să zică până acum ei ne-au încălecat pe păr și acum vrea să ne pună șaua în spinare”. Al doilea striga: „Uitați-vă pe câmp, românilor! Suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari și Dumnezeu e cu noi!” În vara aceluiași an, la Sibiu, a declinat o invitație de la Nicolae Bălcescu de a se alătura revoluției muntene, din cauza angajamentelor sale, dar i-a solicitat lui Avram Iancu să pledeze în cadrul Comitetului Național pentru măsuri de sprijinire a românilor din Țara Românească.
Dragomir subliniază „românismul” lui Buteanu, crescut într-un mediu maghiarizat, dar cât de „român” era Buteanu în sensul modern și cât de mult era produsul unei elite intelectuale bilingve care își re-descoperă și re-construiește o identitate asumată? Buteanu a ales să-și accepte originile românești. Trecerea sa de la o școală maghiară la una croată, apoi la drept în Pesta, și în final la implicarea în mișcarea românească, poate fi analizată ca o călătorie identitară, marcată de influențe culturale multiple, culminând cu o alegere conștientă și militantă. Dragomir a folosit surse „noi” pentru vremea sa (corespondența lui Buteanu, arhivele de la Viena, rapoarte maghiare). Dragomir menționează „divergențe între izvoare” și folosește o „critică minuțioasă” (e.g., rapoartele lui Ivanovici vs. cele ale lui Balint), abordând o metodologie modernă precum și tehnici riguroase de analiză textuală și lingvistică pentru a detecta neconcordanțele, eufemismele sau omisiuni strategice în documente, în special în cele militare sau politice ale părţilor aflate în conflict. De exemplu, modul în care rapoartele maghiare descriu „bande de valahi” sau „hoarde” reflectă o retorică de dezumanizare a inamicului, comună în conflictele etnice.
Menționarea documentelor „dispărute” la Moscova (din arhivele Papiu Ilarian și G. Barițiu) reprezintă un autentic demers de revelare a unor lacune despre care istoriografia nu a scris. Sperăm ca normalizarea relațiilor cu Rusia să le aducă publicului larg în urma cercetării arhivelor moscovite. Menționarea documentelor „dispărute” la Moscova (din arhivele Papiu Ilarian și G. Barițiu) subliniază importanța arheologiei arhivelor de către istoric. Dragomir se concentrează, firesc, pe lideri și pe evenimentele militare și politice majore. Dincolo de „mulțimea de moți” și de „țăranii măcelăriți”, se pot investiga structurile sociale și economice ale Munților Apuseni, modul în care a funcționat mobilizarea pe bază de obște și religie, impactul Marelui An 1848 asupra vieții cotidiene a familiilor de moți. Datele demografice (e.g., recensământul din 1846 menționat de Dragomir) sunt folosite pentru a analiza mai profund structura socială și motivele specifice ale participării la revoltă. Cum au perceput ei discursurile liderilor și care erau motivațiile lor primare – naționale, sociale, economice. Dragomir este un istoric revoluționar în acest sens de o modernitate asumată și la zi epocii sale.
Silviu Dragomir își construiește narațiunea pe baza unor descoperiri prețioase, precum corespondența lui Ioan Buteanu, oferită de un profesor maghiar din Oradea și ulterior achiziționată de Muzeul din Deva. Aceste documente, împreună cu rapoarte din arhivele de la Viena (rapoartele generalului Puchner) și cele ale comandanților maghiari (rapoartele lui Kossuth), permit o reconstituire mult mai fidelă a evenimentelor și a rolului lui Buteanu. Cartea îl plasează pe Ioan Buteanu în centrul atenției, evidențiindu-l ca pe unul dintre cei mai populari și reprezentativi lideri ai revoluției românești. Dragomir detaliază parcursul său, de la copilăria marcată de tendințele maghiarizatoare, la trezirea conștiinței naționale (influențată de un profesor de istorie catolic și de experiența studiilor în Croația), până la implicarea totală în lupta pentru drepturile românilor. Autorul nu se limitează la persoana lui Buteanu, ci oferă un tablou complex al situației din Zarand, o regiune cu o puternică identitate românească și o istorie bogată în revolte (precum cele ale lui Horea, Cloșca și Crișan). Sunt analizate aspecte precum compoziția etnică a populației, organizarea Moților și tacticile de guerilă adoptate împotriva forțelor maghiare. Discursul lui Buteanu, așa cum este redat (e.g., scrisoarea către Csutak, lider militar maghiar din Zrand), reflectă un naționalism reactiv, defensiv, modelat de percepția amenințării maghiare și de lupta pentru supraviețuire etnică și culturală. Acesta nu este doar un ideal „universal” de libertate, ci profund ancorat în specificul românesc din Transilvania, care cerea recunoaștere în faţa unui proiect maghiar dominator.
Moartea tragică a lui Buteanu, descrisă cu patos de Dragomir, se înscrie perfect în narativul național al sacrificiului fondator. Maiorul Hatvani a intrat cu trupa în Abrud și i-a luat prizonieri pe Buteanu și Petre Dobra, care erau în tratative pentru pace dintre maghiari și români, prin deputatul Ion Dragoș, trimis de liderul revoluționarilor maghiari Lajos Kossuth. Ungurii au cucerit Abrudul și au omorât mulți români, printre care prefectul Petre Dobra (după ce l-au torturat a fost aruncat pe fereastră de honvezi) , iar pe Ioan Buteanu l-au prins și l-au legat în lanțuri. În zilele următoare, armata lui Iancu îi provoacă lui Hatvani două înfrângeri, fără ca prefectul Buteanu să poată fi eliberat. Acesta a fost târât în retragerea ungurilor, legat de un tun. La 23 mai 1849, după o noapte de chef, dimineața, maiorul Hatvani a dat ordin de ucidere a lui Buteanu. El a fost dus lângă o salcie, pe malul stâng al Crișului Alb, unde trebuia să fie spânzurat. Ioan Buteanu a fost spânzurat de o salcie la Iosaș, împreună cu preotul local și doi primari ai localităților Iosaș și Iosășel. Ioan Buteanu și-a pus singur ștreangul la gât, acuzându-l pe maiorul Hatvani de crimă, pentru că a încălcat tratativele de pace prin salvconductul premierului maghiar Kossuth. Înaintea morții, Ioan Buteanu a aruncat o pungă cu bani la picioarele călăilor, spunându-le: „Luați-o, tâlharilor! Pentru asta luptați voi, nu pentru libertate! Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în fața ei. De altfel, frații mei vor răzbuna moartea mea violentă”. Apoi și-a pus singur ștreangul, nelăsând mâna de dușman să-l atingă. Simțind golul de sub picioare, a avut un instinct firesc, să desfacă legătura ștreangului care îl sufoca. În acel moment, căpitanul ungur Ilosvay a scos sabia, tăindu-i degetele de la mâini. Ion Costa, un român din Iosaș, l-a înmormântat acolo. Peste douăzeci de ani, în 1859, a fost re-înhumat în cimitirul din Gurahonț.
Cartea este finalizată de autor apoteotic, cu reînhumarea lui Buteanu și transformarea sa într-un simbol național, fapt ce prefigurează o abordare din perspectiva memoriei colective și a folosinței politico-memoriale a istoriei. Buteanu a fost „redescoperit” și comemorat intens în 1869, apoi în 1924, când Ferdinand I s-a închinat la mormântul său. Aceste momente pot fi analizate ca etape în construcţia memoriei publice a lui Buteanu, arătând cum imaginea sa a fost adaptată și instrumentalizată de diferite regimuri (patriotismul interbelic, unificarea post-1918) pentru a legitima proiecte politice sau a cimenta identitatea națională. Portretul său „ca un rege dac” sau referințele la „gloria acelor zile de cumpănă” sunt elemente ale acestei zidiri românești. O analiză culturală ar putea explora cum acest tip de narațiune a fost cultivat și transmis prin educație, literatură și monumente, contribuind la mitologia națională. Cartea lui Silviu Dragomir nu este doar o biografie, ci și o istorie esențială a Revoluției de la 1848-49 în Transilvania, oferind o perspectivă nuanțată asupra luptelor, speranțelor și tragediilor care au definit acea perioadă în care românii s-au ridicat pentru libertate socială și națională. Este o lectură indispensabilă pentru oricine dorește să aprofundeze istoria României și să înțeleagă sacrificiul liderilor săi în calea afirmării naționale. Fără jertfă nu este biruință poate fi concluzia cărții. Lucrarea lui Silviu Dragomir rămâne o sursă primară de neînlocuit și o mărturie a modului în care istoria a fost scrisă și percepută în România interbelică. Cartea aduce un plus de valoare prin originalitate, și adaugă straturi de o complexitate și înțelegere superioară, așezând figura lui Ioan Buteanu și a Revoluției de la 1848 în contextul mai amplu al proceselor de modernizare, identitate și în galeria eroilor poporului român. Ioan Buteanu este din păcate un erou care a fost pe nedrept pus în umbra lui Avram Iancu. El este ca importanță și anduranță istorică, al doilea personaj ca importanță a revoluției române din Ardeal de la 1848-1849. Silviu Dragomir ni-l prezintă pe Ioan Buteanu ca un personaj eroic și jerfelnic, care a fost conștient de sacrificu pentru drepturile românilor până în ultima clipă.
Ionuţ Țene