Legăturile istorice dintre România și Korçë din Albania (Corcea este denumirea localității dată de aromâni) sunt profunde și împletite, începând cu renașterea națională albaneză și aromână și continuând prin schimburile educaționale și culturale pe parcursul secolelor XIX și XX. Capitala României, Bucureștiul a fost principalul centru al intelectualilor albanezi care au contribuit la instaurarea statului albanez modern și la dezvoltarea învățământului național. În a doua jumătate a secolului XIX, aromânii din sudul Albaniei otomane — în special în vilaietele Janina și Monastir, cu centre urbane importante la Corcea (Korçë) și Bitola — au trecut printr‑o perioadă de trezire culturală și identitară. Inspirați de unificarea Principatelor Române din 1859 și susținuți, în diverse grade, de contacte clericale şi financiare cu România, ei au început să își codifice limba și tradițiile, căutând să se delimiteze de dominația ecleziastică şi culturala greacă care până atunci le modelase viața religioasă și educațională. Inițiativele intelectuale s‑au concretizat în gramatici, culegeri de folclor și materiale didactice redactate în limba aromână — activitate la care au contribuit personalități precum Constantin Ucakarits (aromân care a luptat împotriva grecizării) în anii 1860–1870. Societăți culturale conduse de negustori și preoți înstăriți au proliferat, de asemenea, propunând înființarea de școli și biblioteci românești. Sprijinul României, material și pedagogic, a facilitat, după 1886, deschiderea unui număr important de școli cu predare în aromână în Balcani, sub conducerea lui Apostol Mărgărit, multe dintre ele în sudul Albaniei, contribuind la o revigorare a literaturii și educației în limbă aromână.
Acest proces s‑a confruntat însă cu opoziție puternică, naționalistă din partea lobby‑ul grecesc, sub influența Exarhatului religios şi presiunilor naționalismelor emergente albanez și grec, care au limitat câștigurile politice ale aromânilor. În 1881 delegații aromâne au cerut Sublimei Porți autonomie administrativă și separare ecleziastică, dar demersurile au fost suprimate în fața intereselor concurente. În plus, deteriorarea situației economice — atacuri ale antarților (rebeli) greci și kombëtarilor (combatanți) albanezi, efectele războiului ruso‑turc (1877–1878) şi valurile de refugiaţi — au slăbit rețelele comerciale transhumante esențiale ale comunității aromânilor. În consecință, a avut loc o migrație aromânească semnificativă către România și centrele urbane, iar tinerii expuși la școli grecești sau albaneze au suferit procese de asimilare. Deși recensămintele otomane îi subreprezentau pe aromâni sau îi înregistrau alături de greci, estimările arată comunități notabile în districte ca Corcea (Korçë) și Përmet până spre sfârșitul secolului XIX. Moștenirea acestei perioade este ambivalentă: deși nu s‑a obținut autonomia politică sau statutul de millet, s‑au fixat baze lingvistice și culturale durabile — gramatici, folclor și rețele școlare — care au păstrat și legitimat identitatea aromână în secolul următor. Astfel, trezirea națională a aromânilor din sudul Albaniei rămâne un episod semnificativ de afirmare culturală, dar marcat de fragilitate demografică și politică. (https://grokipedia.com/page/Aromanians_in_Albania). România a sprijinit cultura albaneză, inclusiv pe intelectualii cu origini aromâno-albaneze. Prima școală albaneză a fost deschisă la București în 1892. Intelectuali originari din Corcea (Korçë), albanezi și aromâni, precum Nikolla Naço și Thimi Mitko, au folosit tipografii românești pentru a publica primele manuale și abecedare, care au fost apoi trimise în secret pentru a sprijini Școala de Învățători din Corcea (Korçë). În timpul Primului Război Mondial, România a influențat recunoașterea internațională a drepturilor albanezilor. În această perioadă, statul român a sprijinit activismul național al diasporei albaneze și eforturile comunității din exil. După anii 1970, statul român comunist s-a implicat și a oferit burse pentru studii în limba albaneză. Intelectuali și scriitori din Corcea (Korçë) au venit la București prin aceste acorduri, consolidând legăturile culturale dintre cele două țări. Comunitatea aromână din Corcea (Korçë) și din împrejurimi au menținut legături puternice cu România. Datorită studiilor istorice și schimburilor comerciale, multe familii din Corcea (Korçë) au istorii de căsătorii și legături de conviețuire în București.
În prezent, guvernul român continuă să sprijine proiecte culturale prin institute și organizații din Albania. De altfel Albania este singurul stat care recunoaște drepturile aromânilor și parțial Macedonia de nord, față de Serbia și Grecia care îi prigonesc pe aromâni. Subiectul autonomiei și al mișcării naționale a aromânilor (cunoscuți local ca vlahi sau rămăni) în regiunea Corcea (Korçë) este strâns legat de geopolitica balcanică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, culminând în perioada Primului Război Mondial. Corcea și zona înconjurătoare (inclusiv legendară Moscopole/Voskopoja) au fost nucleul cultural al acestei comunități. A fost elementul-cheie care a contribuit la încercările de autonomie, organizare și la contextul istoric al aromânilor autonomi din Corcea (Korçë). Înainte de obținerea unei autonomii teritoriale, aromânii au luptat pentru emancipare față de autoritatea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, care îi considera oficial „greci” datorită apartenenței religioase. Decretul imperial (iradeaua din 10 mai 1905) dat sub presiunea diplomației române și în urma memoriilor înaintate de delegațiile aromâne către sultan, Imperiul Otoman le-a recunoscut aromânilor statutul de comunitate distinctă (Ulah Millet). Decretul le-a acordat autonomie internă religioasă și școlară. Aromânii din Corcea (Korçë) au putut să își aleagă consilii proprii, să țină slujbe în dialectul aromân și să deschidă școli finanțate parțial de statul român prin inspectorul școlar general trimis de la București, în persoana lui Apostol Mărgărit.
În timpul Primului Război Mondial, din nefericire, sudul Albaniei a devenit un teatru de dispute între forțele franceze, grecești, austro-ungare și mișcările naționale locale. Italia, dar mai ales Franța, au încercat ca state latine să controleze Corcea (Korçë), un oraș locuit de aromânii latinofoni, care simpatizau cu aceste puteri înrudite. Proclamarea autonomiei, pe 10 decembrie 1916, la Corcea (Korçë), sub auspiciile armatei franceze conduse de generalul Maurice Sarrail, a entuziasmat comunitatea locală. A fost înființată Provincia Autonomă Corcea (Korçë), un stat albano-aromân, în care locuiau și funcționau elemente etnice albaneze. Aceasta a fost condusă de un consiliu de guvernare format din 14 delegați, creștini și musulmani. Aromânii din Corcea au sprijinit această formă de autonomie administrativă. Ei erau împărțiți în două tabere politice: una pro-albaneză (care vedea în autonomia Corcei (Korçë) o protecție împotriva pretențiilor teritoriale grecești) și una națională aromână (sprijinită de rețelele școlare românești). Figuri proeminente locale cu origini aromâne au participat în jandarmerie și în administrația acestei republici efemere, care a bătut monedă proprie și a emis timbre locale. România s-a implicat în susținerea statului aromân doar subsidiar, evitând conflictul cu grecii. (https://grokipedia.com/page/Aromanians_in_Albania).
Orașul Corcea s-a dezvoltat ca și far călăuzitor al aromânilor pentru că a moștenit direct elita intelectuală a Moscopolei (Voskopoja), un oraș aflat la circa 20 km distanță. În secolul XVIII, Moscopole fusese un centru cultural prosper, cu tipografie, academie și o clasă de negustori aromâni care dominau rutele comerciale. Orașul prosper a fost incendiat la ordinul lui Ali-Pașa de Ianina, iar aromânii din localitate s-au refugiat în Europa Centrală și Țările Române. Memoria acestei prosperități a alimentat dorința de autodeterminare a aromânilor din Corcea (Korçë) în fața presiunilor de asimilare. Provincia Autonomă Corcea a fost o entitate juridică autonomă înființată în decembrie 1916 de către forțele franceze locale, după ce orașul a căzut sub controlul lor în timpul Primului Război Mondial, și a durat până în 1920. Republica a fost un mixt etnic româno-albanez ce preconiza avant la lettre drepturile europene ale minorităților de mai târziu. Datorită evoluțiilor de pe frontul macedonean, orașul Corcea (Korçë) a intrat sub control francez. În această perioadă, 14 reprezentanți ai orașului și colonelul francez Descoins au semnat un protocol care proclama ”Provincia Autonomă Albaneză Corcea” (Korçë) sub protecția militară a armatei franceze, avându-l pe albanezul cu origini aromâne Themistokli Gërmenji ca prefect al poliției și un fel de premier. Noile autorități au introdus albaneza și franceza ca limbi oficiale și au înlocuit școlile grecești cu școli albaneze, acestea din urmă fiind interzise în timpul administrației grecești. În Corcea a existat și o școală franceză, iar unul dintre elevii școlii și, mai târziu, unul dintre profesori a fost Enver Hoxha, viitorul lider al Albaniei comuniste, un intelectual apropiat de aromâni și prieten cu scriitorul român de origine aromână Victor Eftimiu, pe care l-a primit oficial în Albania la începutul anilor 1970. (https://web.archive.org/web/20110126021428/http://www.cairn.info/revue-guerres-mondiales-et-conflits-contemporains-2004-1-page-77.htm)
Astfel, Republica Corcea a fost creată în 1916, în contextul Primului Război Mondial, ca un stat mixt aromâno-albanez, pentru a bloca expansiunea greacă, bulgară și austro-ungară. În plină ofensivă, armata austro-ungară a invadat nordul Albaniei în primăvara anului 1916, iar armata bulgară aliată a ocupat părți estice ale Albaniei, inclusiv Elbasan (ulterior predat austro-ungarilor). Armata franceză a ocupat Corcea și zonele înconjurătoare pe 29 noiembrie 1916, ca să blocheze înaintarea austriacă. Între timp, Italia ocupase portul Vlorë și alte regiuni din sud încă din decembrie 1914 și în toamna anului 1916. Sudul Albaniei era astfel o regiune de confluențe, cu comunități substanțiale de albanezi (musulmani și ortodocși), aromâni și greci. Liderii partidei naționale grecești îi convenea să clasifice pe toți aromânii și albanezii ortodocși ca parte a minorității grecești spre furia liderilor români și albanezi. Înainte de război, Marile Puteri au semnat Protocolul de la Florența și au atribuit regiunea Corcea noului Principat Albania la 17 decembrie 1913. Au făcut asta, pentru a evita posibilitatea ca Grecia să preia controlul regiunii odată cu retragerea forțelor grecești, când epiroții pro-greci au decis să-și declare propria identitate politică separată. În acest context complicat, Corcea (Korçë) a primit statutul de „provincie autonomă” având ca stindard drapelul lui Skanderbeg împreună cu panglica tricoloră roșu, galben și albastru și a fost arborat pe clădirea primăriei. La 23 iunie 1917, Italia a proclamat independența Albaniei aflate sub protectoratul său, justificând acest lucru cu precedentul francez de la Corcea (Korçë). Guvernul francez, care hotărâse să mențină relații bune cu aliații săi greci și italieni, a respins deciziile luate de Armata de Est (forța multinațională condusă de Franța pe Frontul din Salonic). Liderul provinciei autonome, albanezo-aromânul Temistokli a fost însărcinat cu tratative secrete cu bulgarii și austro-ungarii împotriva francezilor, fiind apoi judecat sumar de Consiliul de Război al Armatei de Est, condus de generalul Sarrail, și executat ca trădător pe 9 noiembrie 1917. La 16 februarie 1918, protocolul înțelegerii a fost oficial desființat, iar Corcea a primit statutul de ”teritoriu” (Quarku i Korçës) și de atunci a fost guvernat de francezi, iar consiliul format din 12 membri a primit o simplă capacitate consultativă. În urma acestei perioade, steagul Skanderbeg a fost interzis, fiind folosit în schimb steagul francez, ca forță de ocupație. Trupele centrale albaneze au intrat târziu în Corcea (Korçë) pe 26 mai 1920, în urma unui acord cu francezii, iar ultimele trupe franceze au plecat pe 29 mai. (https://www.fotw.info/flags/al_w1914.html#kor).
Albanezul cu origini aromâne care a condus republica autonomă a aromânilor din Corcea a fost Themistokli Gërmenji (născut în 1871) care a emigrat la București în 1892, unde s-a implicat în organizațiile patriotice albaneze și aromâne, apoi s-a întors acasă și în Mănăstir, unde el și fratele său au deschis la Hotelul ”Liria”, un centru al mișcării naționale și al pregătirilor pentru Congresul de la Mănăstir (Bitolia). Înainte de război, Gërmenji a mai condus o bandă de gherilă interconfesională ce a luptat împotriva Imperiului Otoman și a căutat sprijin extern în Italia, chiar și din Grecia (unde a fost declarat persona non grata) și mai târziu în Bulgaria și Austria. În timpul Războaielor Balcanice și al Primului Război Mondial, Themistokli Gërmenji a apărat regiunea Corcea. A fost capturat temporar la Ioannina, apoi a fugit la Sofia după reocuparea greacă a localității Corcea în 1915 și a căutat sprijinul puterilor ocupante, în cele din urmă adresându-se francezilor după octombrie 1916. Activitatea sa reflectă rolul important al gherilei și al diplomației regionale în luptele pentru autodeterminare albanezo-aromână. Înainte să fie executat liderul aromânilor filo-albanezi, acuzat de trădare de francezi, a scris pe 9 noiembrie 1917, soției sale o ultimă scrisoare: „Am căzut martir al calomniei. Din moment ce nu mă întorc în Korça și nu mai sunt acasă, ai dreptul să te căsătorești, dar pentru căsătoria ta ar trebui să te consulți cu Pandelia din Tsali, care are datoria, ca patriot ce este, să nu te lase să suferi. Sărut mâna mamei mele. Sărut ochii lui Vasili și Efça cu dor. Să știi că mor nevinovat. Cer iertare tuturor patrioților, dacă am făcut vreun rău fără să vreau. Trăiască Albania sub protecția Franței.Prietenul tău, Themistoklis Germenji, Salonic 9, 11, 1917.Adresa Evdhoksi Th. Gërmenji, în Korça, Albania.” După moarte a fost reabilitat și azi are statuie în Corcea, acolo unde depun flori aromânii și albanezii ca recunoștință petnru lupta sa patriotică. (https://journals.openedition.org/balkanologie/315).
Însă, retragerea franceză din 1920 a dus la dispariția acestui stat albano-aromân din Albania. Odată cu plecarea trupelor franceze, teritoriul Corcea a fost integrat definitiv în Regatul Albaniei. Liderii aromâni din Corcea (Korçë), realizând că o autonomie politică izolată nu mai era fezabilă, au ales să colaboreze strâns cu naționaliștii albanezi. După primul război mondial, Marile Puteri i-au recunoscut pe aromâni, alături de alte grupuri precum grecii și slavii, ca o minoritate îndreptățită la protecție în cadrul statului albanez emergent, cu așteptări implicite de garanții culturale în contextul delimitărilor teritoriale. Cu toate acestea, pe măsură ce Albania și-a consolidat independența sub regimul prim-ministrului Ismail Qemali și, mai târziu, sub cel al lui Ahmet Zogu în anii 1920, politicile centralizatoare au accentuat unitatea lingvistică și națională a Albaniei, ignorând revendicările de autonomie ale minorităților, înrădăcinate în privilegiile lor din epoca otomană sau în pledoaria românească de după Primul Război Mondial pentru autoguvernarea vlahilor. Documentele diplomatice ale trimișilor și diplomaților români, cum ar fi memoriile lui Vasile Stoica din anii 1920, documentează petiții persistente ale aromânilor pentru recunoaștere administrativă în districte sud‑estice precum Corcea (Korçë) și Gjirokastra, dar acestea nu au adus concesii formale, alimentând presiunile de asimilare prin școlarizare de stat și recrutare, fără politici culturale reciproce. (op. cit. https://grokipedia.com/page/Aromanians_in_Albania). Mulți aromâni au devenit, între timp, miniștri, diplomați și funcționari în noul stat albanez, asigurându-și astfel protecția culturală, în timp ce o parte semnificativă s-a integrat în societatea albaneză. Republica Autonomă de la Corcea a românilor cu simpatii pro-albaneze a rămas o amintire în conștiința localnicilor despre existența unor instituții aromâne care să le apere interesele în cadrul statului albanez.
Ionuț Țene