Despre declararea statului autonom ”Republica Pindului” în vara lui 1917 s-a scris foarte puțin în România, lucru ce pare inexplicabil. Istoricii români nu s-au atins de acest subiect delicat, iar informațiile apărute despre primul stat al aromânilor din epoca contemporană au fost incluse în scrieriile unor jurnaliști, în unele site-uri despre istoria aromânilor sau în cărți ale unor pasionați de istorie. După anul anul 2000 avem câteva articole despre subiect redactate de ziaristul clujean Claudiu Pădurean în ”România liberă”, dar și câteva articole tematice apărute cu ocazia Centenarului în cotidienele ”Adevărul” și ”Evenimentul Zilei”, în rest tăcere din partea istoriografiei oficiale românești. Situația e oarecum similară și la istoricii greci. Cartea „Marginile Marii Uniri. O perspectivă polemică, francmasonică și profană”, scrisă de avocatul și publicistul Alexandru Cristian Surcel și publicată în anul 2023 la Editura Vremea, este o carte inspirată de anul Centenarului, care propune o reevaluare curajoasă și extrem de necesară a modului în care s-au trasat granițele României Mari. Autorul refuză abordările strict festive sau idealizate ale momentului 1918. În schimb, aduce în prim-plan mecanismele pragmatice, disputele teritoriale crâncene și negocierile din spatele ușilor închise care au avut loc în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Deși avocat și ziarist, Alexandru Cristian Surcel reușește să surprindă contextul local, regional și internațional al întemeierii primului stat aromân recunoscut în Balcanii cuprinși de flăcările primului război mondial.
Viziunea lui Alexandru Cristian Surcel este comprehensivă și într-un stil jurnalistic accesbil și integrată în ecuația geopolitică europeană impusă de războiul mondial. În vara anului 1917, în inima Balcanilor răvășiți de Primul Război Mondial, o mișcare aparent marginală a atras atenția diplomațiilor și a istoricilor și anume proclamarea efemeră a „Republicii Pindului” de către numeroși primari și delegați aromâni din Munții Pind, spațiu controlat religios de biserica greacă. Episodul combină în viziunea autorului cărții „Marginile Marii Uniri. O perspectivă polemică, francmasonică și profană” elemente de istorie militară, politică națională a minorităților, acțiuni diplomatice informale și biografii controversate ale unor lideri locali. Analiza lui Alexandru Cristian Surcel relevă nu doar speranțele unei populații mici și izolate pentru autodeterminare, ci și modul în care aceste speranțe se lovesc de realitățile strategice impuse de marile puteri aflate în război și în expaniune. Finalul anului 1915 și începutul lui 1916 au adus în Balcani schimbări bruște geopolitice. Albania rămânea fragilă, nordul și centrul ei erau ocupate de forțe austro-ungare, iar Grecia era divizată între coroana regelui Constantin I, favorabilă Puterilor Centrale, și factorii venizeliști pro-Antantă. În acext context, Rusia intrase în revoluție, iar frontul de Est era pe cale să se prăbușească. În această lume sfâșiată, Italia a căutat să își extindă influența în sudul Peninsulei Balcanice, iar Franța și Marea Britanie își urmăreau propriile obiective coloniale în regiune.
Sprijinul italian pentru aromâni — inițial umanitar, apoi militar — a creat o fereastră de oportunitate locală pentru comunitatea latinofonă. Asistența alimentară acordată aromânilor din Pind și regiunea Zagori a alimentat simpatia față de Italia și speranța că aceasta ar putea reprezenta o alternativă latină la autoritatea greacă, percepută de mulți localnici ca opresivă după anexarea regiunii în 1913. În mai 1917, Antanta a decis să sprijine guvernul venizelist de la Salonic, iar zonele populate de aromâni au fost incluse în aria de interes italiană. Astfel, la începutul lunii iunie 1917, orașul Ianina a fost ocupat de trupele italiene, care au fost primite cu entuziasm în multe localități aromâne. Convinși că venise momentul eliberării de sub dominația greacă, primari și delegați din peste o duzină de sate și orașe aromâne (Samarina, Avdhela, Perivole, Băiasa, Aminciu, Paleosseli, Padzi, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Zmixi etc.) s‑au întâlnit la Samarina (Sânta Maria) pe 27 iulie 1917. În cadrul congresului s‑a proclamat formarea unei entități politice aromâne — Republica Pindului — sub protecția Regatului Italiei. S‑a ales un Consiliu al delegaților (23 de membri) și un comitet diriguitor provizoriu (șapte persoane). Steagul propus, simbolistica tricoloră și tonul rezoluției arătau clar orientarea pro-română și aspirația de autonomie/independență față de Grecia.
Inițiativa a avut, totuși, două mari vulnerabilități: dependența de protecția externă (în special italiană) și absența unui sprijin clar și practic din partea României. Țara noastră, în vara lui 1917, se afla într‑o situație critică pe front, rezistând ofensivelor germane și fără capacitatea de a interveni pentru susținerea unei noi entități politice în nordul Greciei. De altfel, consulii român și italian din Ianina și diplomații din Atena au acționat precaut. Ei au încurajat moderația, au încercat limitarea efectelor și au avertizat că mișcarea nu beneficiază de recunoaștere oficială și ar putea rămâne fără sprijin atunci când apropierea militară italiană se va modifica. Republica Pindului a fost de scurtă durată. La mijlocul lunii august 1917, trupele italiene au primit ordin să se retragă din regiune. Retragerea a lăsat comunitățile aromâne vulnerabile în fața revenirii autorităților venizeliste și a unităților de jandarmi greci, care au recurs la represalii, arestări și jafuri. Mulți dintre fruntașii mișcării au fost nevoiți să se refugieze spre sudul Albaniei (zone controlate temporar de italieni) sau au devenit victime ale persecuțiilor. Efectele au fost atât imediate (arestări, violențe), cât și de durată (slăbirea structurii comunitare și pierderea unor oportunități politice).
În paralel, la 10 decembrie 1916 trupele franceze preluaseră controlul regiunii Korçë (Corcea în aromână) din Albania, unde ulterior urma să se proclame o entitate cu caracter autonom/independent în favoarea aromânilor — fenomen adesea confundat în surse cu inițiativa din Pind. Aceste evoluții regionale au arătat că puterile occidentale foloseau instrumentele militare și administrative pentru a-și impune influența, iar minoritățile locale încercau să profite de acest context pentru a-și revendica drepturi sau autonomie. Una dintre figurile cele mai controversate în tot acest episod a fost Alcibiadi (Alcibiade) Diamandi. Originar din Samarina și absolvent al Academiei Comerciale din București, Diamandi s-a distins ca unul dintre liderii animați ai mișcării. Biografia sa, însă, este marcată de numeroase ambiguități. El a fost voluntar în armata română în vara anului 1916, iar unele surse ridică ipoteza că ar fi fost recrutat de serviciile de informații române. De asemenea, alte date sugerează legături cu serviciile italiene. După 1920 Diamnadi s‑a aflat în Italia, unde a urmărit instaurarea regimului fascist și a dezvoltat relații personale la un nivel înalt. Diamandi îmbină trăsături de activist național, aventurier politic și, posibil, agent dublu — ipoteze greu de dovedit definitiv, mai ales în contextul în care arhive importante ale Serviciului Secret și ale Siguranței au fost pierdute sau distruse în al Doilea Război Mondial, în opinia autorului cărții.
Episodul ”republicii” Pindului nu este izolat, ci înscris într‑un șir de transformări demografice și politice care au afectat aromânii și meglenoromânii în perioada interbelică. Războiul turco-grec și tratatele postbelice (1919–1923) au dus la schimburi de populații: circa un milion de greci din Asia Mică s‑au relocat în zonele de nord ale Greciei, ceea ce a generat strămutări și presiuni asupra minorităților locale (slavofone, albaneze, vlaho‑române). Au existat și cazuri de „dislocare” forțată și epurare etnică în anumite regiuni. În consecință, comunitățile aromâne au suferit. Multe școli românești au fost închise în Grecia (în Bulgaria, la 1921, iar în Albania, la 1936), iar presiunile politice și demografice le-au redus consistența. De asemenea, între 1926 și 1933, cu o întârziere față de planurile inițiale, s‑au desfășurat politici de colonizare și reorganizare în diverse teritorii (inclusiv Cadrilaterul), care au modificat echilibrele etnice regionale. În România, Mișcarea Legionară (anii 1930) a reușit să atragă și simpatizanți dintre aromânii stabiliți în țară, datorită combinației de conservatorism, naționalism și reacții antimoderne — o realitate complexă, în care rolul masoneriei române în sprijinirea unor inițiative de emancipare vlahă a fost totodată esențial și controversat.
Dependența de puterile externe a întemeierii ”Republicii Pindului” a dus de fapt la desființarea acestui stat aromân, când puterea externă s-a retras. Inițiativele minorităților pentru autonomie politică în Balcani au fost, aproape invariabil, dependente de sprijinul extern. Fără garanții diplomatice și militare reale, aceste proiecte au rămas fragile și expuse repercusiunilor locale. Chiar dacă mobilizarea locală (congresele, consiliile, steaguri, rezoluții) dovedește o voință politică autentică a aromânilor, succesul unei inițiative a depins de conjunctura internațională — în 1917, retragerea trupelor italiene și incapacitatea României de a interveni au făcut proiectul imposibil. Tototdată, figuri precum Alcibiadi Diamandi ilustrează gama largă a motivațiilor: idealism național, oportunism, relații cu serviciile de informații, simpatie pentru regimuri autoritare. Verdictul istoric rămâne de multe ori ambiguu — folosirea termenilor „patriot”, „aventurier” sau „trădător” depinde adesea de perspectivele surselor grecești sau italiene. Din păcate, eeșecul proiectelor de statalitate s‑a plătit greu la nivel local. Au urmat represalii din partea grecilor, pierderea liderilor comunității, închiderea școlilor, erodarea instituțiilor culturale și migrații forțate sau voluntare. Republica Pindului a fost în esență, conform lui Alexandru Cristian Surcel o poveste despre o speranță locală născută într‑o conjunctură favorabilă, dar sortită eșecului în fața logicii geopolitice. Ea rămâne relevantă pentru că sintetizează contradicțiile Balcanilor: identități etnice strânse, dorințe de autodeterminare, dependența de protecția externă și vulnerabilitatea comunităților mici la deciziile marilor puteri. Mai mult, episodul accentuează importanța liderilor locali, a biografiilor lor complexe și a costului politic și uman pe care îl pot implica astfel de proiecte autonome, care au reprezentat o speranță instituțională autonomă pentru românii sud-dunăreni.
Oarecum concluzia autorului este un îndemn ca studiul Republicii Pindului să rămână o resursă principială pentru înțelegerea proceselor de constituire a identității aromâne în epoca contemporană, pentru analiza politicilor minoritare și a instrumentelor diplomatice folosite de marile puteri în epoci de criză. Într‑o regiune în care frontierele și loialitățile se schimbă rapid, poveștile aromânilor din Pind în 1917 oferă o lecție dură pentru această comunitate uitată și ignorată de România la începutul secolului XXI. Menținerea și promovarea idealurile naționale cer aliați puternici sau baze interne solide pentru a deveni durabile. Fără acestea, visurile de autonomie pot deveni, peste noapte, episoade efemere urmate de represalii și dispersare. Aromânii din Pind au fost supuși unui proces de asimilare rapidă după 1917. Atena se temea ca ideea unui stat aromân să nu renască. Și totuși, în al doilea război mondial, când s-au constituit premise favorabile geopolitice, aromânii au înființat noul stat aromân cu denumirea ”Principatul Pindului”, sub conducerea unui lider de la 1917, Alcibaidi Diamandi, de data asta auto-proclamt prinț al acestei comunități valahe, cu sprijinul italienilor, dar și în subsidiar al regimului antonescian.
Ionuț Țene