Revoluția de la 1848 a cuprins și nord-vestul Transilvaniei, în special satele din regiunea Sătmarului. Astfel, anul revoluționar 1848 a avut un ecou deosebit și în ținuturile sătmărene, la fel ca în restul Ardealului supus imperiului habsburgic. Ideile programatice ale Adunării Naționale române de la 3/15 mai 1848 de la Blaj, la care au participat și reprezentanți ai sătmărenilor, dintre care îi amintim pe Ion Pop Suduranul din Sudurău, Alexandru Bătrâneanu din Cairei, Demetriu Coroianu din Craidorolț, au mobilizat românii în sensul unor puternice mișcări cu caracter național și social, în mai multe localități rurale: Medieșu Aurit, Românești, Valea Vinului, Roșiori, Pomi, Lipău, Ciumești, Sanislău, Resighea, Carei, Supur, Hurez, Racova, Băibța etc. Semnificativă este, prin amploarea și formele acute pe care le-a avut, mișcarea țăranilor români din Medieșu Aurit și Românești, care a fost reprimată de gărzile naționale maghiare. Revoluția maghiară nu a fost tolerantă cu minoritățile și mai ales cu românii. Ideologia liberală propagată de liderii maghiari nu se aplica liberal și din punct de vedere etnic pentru români, că nu erau ….unguri. Răspunsul revoluției maghiare la românii revoltați care doreau libertate, egalitate și drepturi naționale a fost intentarea proceselor la început apoi închisoarea și nu în ultima instanță….spânzurătoarea. Actele procesului intentat răsculaților din nord-vestul Transilvaniei, depozițiile inculpaților și rapoartele autorităților comitatense, datate între 10-20 octombrie 1848, reprezintă mărturii deosebit de valoroase privind amploarea măsurilor și represaliilor instituite împotriva țăranilor români, care doreau eliberarea din iobăgie.
Autoritățile maghiare, conform documentelor epocii, au cercetat revolta românilor de la Medieșu Aurit, punând-o pe seama izbucnirii revoluției române în Chioar și Țara Lăpușului, sub influența lui Avram Iancu și a Comitetului Național Român (Arhivele Statului din RSR, Lupta românilor din județul Satu Mare pentru făurirea statului național român, Documente, 1848-1918, București, 1989, pp. 85-95). Și în zona Sătmarului, ca în Maramureș sau Țara Lăpușului, românii iobagi s-au ridicat la luptă ca o reacție la acțiunile nemeșilor sau a liderilor revoluționari maghiari care doreau unirea comitatelor transilvane cu Ungaria și refuzul de eliberare din iobăgie. Chiar dacă formal iobagii români au fost eliberați, în urma presiunilor ei au fost puși din nou la muncă prin învoieli forțate. Asuprirea țăranului român a continuat. Evoluția întregii mișcări naționale a românilor sătmăreni, în perioada postpașoptistă, se înscrie în contextul epocii și a climatului general al luptei naționale din secolul al XIX-lea, urmărind cu consecvență emanciparea națională și culturală, obținerea drepturilor politice și de reprezentare în organele de stat, promovarea limbii și culturii române, învățământul românesc și crearea de societăți culturale locale. În jurul acestor obiective au gravitat o pleiadă de cărturari români patrioți, exponenți ai năzuințelor întregii populații românești din comitatul Satu Mare (Arhivele Statului din RSR, Lupta românilor din județul Satu Mare pentru făurirea statului național român, Documente, 1848-1918, București, 1989, pp. 7-22).
Adunarea de la Satu Mare a revoluționarilor maghiari din martie 1848 și-a exprimat dorința de unire cu Ungaria, dar și-au exprimat în același timp și teama că românii se vor opune uniunii. La Sătmărel, lângă Satu Mare, de asemenea a avut loc o confruntare violentă între iobagii români și oamenii nobilului Karácsony Sándor (Vaida Aurel, Revoluția de la 1848-1849 în nordul Transilvaniei, Ed. Academiei Române, 1998, pp. 175-179). Conflictele între țăranii români și nobilii care îi forțau să lucreze au dus la crearea unei comisii de anchetă de către Szárazberky Nagy, comisar guvernamental pentru cercetarea mișcărilor din comitatul Satu Mare. El a anchetat mai mulți țărani. Patru țărani din nouă sate i-au explicat comisarului cum nemeșii le-au luat pământurile și nu au fost eliberați din iobăgie (ibidem). Astfel, revoluția socială maghiară era doar propagandă. Liderii revoluționari doreau doar uniunea Transilvaniei cu Ungaria și exacerbarea naționalismului maghiar. În consecință, românii din Sătmar au reacționat cum era firesc, cu spirit de revoltă și dreptate. În vara și toamna lui 1848, românii sătmăreni asupriți s-au revoltat, fiind alături de acțiunile lui Avram Iancu și de Comitetul Național Român. La fel ca în restul Transilvaniei, nemeșii unguri au folosit forța militară și au fost internați în închisoare 60 de țărani. Doi dintre ei, Ștefan Zirna și Dumitru Zob, au fost condamnați la moarte prin spânzurare. Această mișcare a avut o masivă audiență și în localitățile învecinate de Satu Mare, deoarece, după cum arată raportul primarului din 14 octombrie 1848, „locuitorii români din Medieșu Aurit și Românești sunt asociați cu 40 de localități și au trimis agitatori în mai multe părți”, aducând vestea „că împăratul are un om la Năsăud (colonelul Urban, n.n.) în Ardeal, care, dacă apelează la el, nu mai e nevoie să dai comitatului nici soldat pentru recrutare, nici să plătești impozit”.
Dincolo de revolta țăranilor simpli, o pagină de mare rezonanță în contextul mișcărilor locale pașoptiste o reprezintă activitatea cărturarului și revoluționarului Moise Sora Noac din Hurezu Mare, azi sat în comuna Supur. Desfășurându-și activitatea în prima jumătate a secolului trecut, el s-a situat în cadrul generației post-iluministe, care a gravitat în jurul ideilor de emancipare prin educație și cultură, transgresând din epoca unei mișcări iluministe spre experiența politică a revoluției din 1848. S-a manifestat ca traducător și autor de creații literare și a fost un fervent susținător al promovării ortografiei latine. Este semnificativ faptul că Moise Sora Noac a fost primul care a statuat în limba scrisă toponimul românesc al orașului și județului în care a trăit, respectiv „Satu Mare” în loc de „Szatmar”.
În timpul revoluției din 1848, preotul greco-catolic Moise Sora Noac s-a implicat în mișcările pentru revendicări naționale și sociale ale românilor din satele Hurezu Mare, Babța și Racova, fiind caracterizat de George Barițiu drept „unul dintre cei mai naționali români pe care îi avem în Ungaria”. Lupta lui Moise Sora Novac are o similaritate cu cea a preotului greco-catolic Ioan Dragomir din Valea Chioarului și Lăpuș. Amândoi erau preoți, ceea ce confirmă versurile imnului nostru național: „preoți cu crucea în frunte”. Pentru activitatea sa patriotică Moise Sora Noac a fost arestat de gărzile ungurești și deținut în mai 1848 la închisoarea comitatului din Carei, fiind considerat „agitator și tulburător de pace”. De asemenea, este acuzat că a trimis cărți cu litere „avitice” (latine, n.red.) în Țara Românească și Moldova, sub mască de cărți de rugăciuni, pentru a mobiliza românii împotriva noastră, după cum se arată în acuzația depusă de protopopul reformat al Solnocului. Acest aspect confirmă faptul că modestul cărturar provincial, în limitele unui colportaj de cărți, a contribuit și el la edificarea conștiinței unității culturale și naționale a tuturor românilor.
În scrisoarea adresată lui Moise Sora Noac, din închisoare, către George Barițiu, la 26 mai 1848, se poate deduce cu claritate amploarea mișcărilor țăranilor români din jurul Careiului (Ciumești, Sanislău, Resighea, Vezendiu), care au fost și ei închiși de autoritățile comitatului, având în frunte pe groful Károlyi, pentru că au ocupat cu forța pământurile nobiliare, iar numărul celor deținuți a ajuns la peste 320 de oameni. Memorabilele idei programatice formulate la Marea Adunare Națională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, au fost cunoscute și împărtășite unanim de românii sătmăreni, așa cum rezultă din circulara din 28 iunie 1848 a lui I. Pop Suduranul, protopopul districtului Sărăuad, în care se arată că dezideratele românilor votate la Blaj vor fi puse în aplicare. Printre acestea se numără: naționalitatea și limba, ridicarea școlilor și sprijinirea spesei bisericii cu cheltuieli de la stat, independența bisericilor române, înzestrarea preoților și dascălilor, promovarea tinerilor români în funcții publice, înființarea gărzii naționale și slobozirea tiparului. Aceste deziderate l-au influențat pe preotul Moise Sora Novac să le pună în aplicare prin acțiunile sale în mijlocul maselor românești.
Faptul că preotul Moise Sora Noac a fost un spirit enciclopedic, aidoma atâtor alți cărturari români transilvăneni ai epocii, activând pe meleagurile locuite de români într-o perioadă când abia se revărsaseră zorii afirmării neamului românesc a ajutat la creionarea programului de luptă națională pentru libertate și drepturi. De-a lungul întregii vieți, preotul Moise Sora Noac a manifestat un interes deosebit pentru luminarea românilor, luptând pentru impunerea literelor latinești și înlocuirea celor slavone, pentru traducerea clasicilor antici în limba română, depunând eforturi pentru dezvoltarea învățământului românesc pe plaiurile Sătmarului. Asupra locului și datei nașterii sale au planat controverse multă vreme. Se știe însă cu siguranță că a văzut lumina zilei la Hațeg „în anul 1806, în ziua de Sfântul Ilie, sau după calendarul nou, la 1 August (…) și s-a botezat prin parohul neunit Adam Noac, fiindu-i nănași: Ioan Csucs cu Măria Popescu”. Tatăl său, Matei Soranul, era capelanul unit al Hațegului, iar mama se numea Măria Noac. Aron Pumnul afirma în celebrul său “Lepturariu românesc” că Moise Sora Noac “… a strălucit pre tot locul la învățătură”, precizând că avea talente strălucitoare și purtare exemplară, distingându-se printre colegii lui prin aceste calități. În anul 1825 îl găsim la Cluj, unde termină dreptul și filosofia, cu sprijinul aceleiași amintite burse. Deși a absolvit și la Cluj cu calificativul eminent, “a avut mult de suferit din partea secuilor, pe care nu-i putea suferi, căci vomau multe vorbe de rușinare asupra românilor”. La un moment dat, tânărul Noac a cerut episcopului Ioan Bob să-i permită transferul la teologie în Blaj, fără succes însă. Va ajunge să studieze teologia în Oradea, unde episcop era Samuil Vulcan, ocrotitorul lui Gheorghe Șincai. Cărturarul revoluționar Moise Sora Noac a fost marginalizat, mai mult, după cuvintele triste, dar adevărate, ale unui biograf maghiar, “… a bătătorit relativ multe locuri, având de luptat mereu cu împrejurări vitrege din care nu s-a putut elibera decât o dată cu moartea sa” și “… pentru scriptele sale despre limbă, datini și originea românilor, a fost expus la mari prigonințe, și simțindu-se preot, a fost trimis pururea de la o comună săracă și rea la alta, mai săracă și tot mai rea”. A fost un elev și student eminent, deoarece a terminat seminarul romano-catolic (filozofia) din Cluj, prin 1825, cu o bursă de la episcopul Ioan Bob. A funcționat ca preot în Aușeu, Oradea, Fiziș, iar din anul 1836 vine în județul Satu Mare, fiind preot, notar și dascăl în Bicău, Ardusat, Homorodul de Mijloc, Hurezul Mare, Bozînta. Se remarcă de la începutul activității prin preocupările sale culturale, debutând încă de pe vremea studenției, în 1827, fie prin elegii dedicate diverselor personalități ale vremii, în formula panegiricelor greco-latine, fie prin poezii închinate locurilor natale în care sentimentele patriotice sunt transpuse, de asemenea, cu ajutorul liricii și prozodiei antice. S-a manifestat ca traducător, creator, fiind în același timp un adept fervent al promovării ortografiei latine. Din corespondența sa cu George Barițiu se pot detecta o serie de scrieri istorico-politice, trimise spre publicare „Gazetei de Transilvania” sau „Foii pentru minte, inimă și literatură”. Aceste scrieri sunt puncte de vedere, opinii privind diversele probleme social-politice ale epocii în care a trăit scrise cu acribie și obiectivitate. Apelând la argumentele istorice în fața problemelor contemporane lui, aceste scrieri primesc componența unor dezbateri politice. În acest sens remarcăm lucrarea „Românii Ungariei în 1814 și acum”, lucrarea care a fost realizată imediat după anul 1848. Este un studiu asupra realităților istoriei primelor decenii ale secolului al XIX-lea, în care dezbate probleme legate de învățământul românesc transilvănean, de viața cultural-religioasă a românilor din „Partium”. Argumentele de ordin istoric și reluările din istoria mileniului I, privind romanitatea istoriei noastre, tonul aspru, tranșanta expresiei conferă acestui studiu atributele unui document interesant al „cărții de aur” a românilor transilvăneni. Nu este lipsit de o profundă semnificație faptul că Moise Sora Noac statuează în limba scrisă, după secolele întregi, toponimicul românesc al orașului și județului în care a trăit, anume Satu Mare în loc de Szatmar, într-o însemnare a sa din 1851. A fost nașul de botez a denumirii românești a orașului – Satu Mare. (Doru Radosav – https://www.gazetanord-vest.ro/2018/03/carturarul-satmarean-moise-sora-novac-si-revolutia-de-la-1848/)
Considerat ca unul dintre cei mai reprezentativi pașoptiști români din nordul Transilvaniei, Moise Sora Noac a avut mult de pătimit în sângeroasele zile ale primăverii anului 1848 din partea revoluționarilor maghiari. Prefațând volumul de documente referitoare la mișcările revoluționare din 1848 în zona Sătmarului, Ștefan Pascu scria că “Locul central al vieții politice românești în acele zile îl ocupă Medieșul Aurit, iar cel mai influent luptător era M.S.Noac”. Picătura care a umplut paharul „păcatelor” lui Moise Sora Novac față de stăpânire, și a dus la arestarea lui, a fost organizarea unei procesiuni în satul vecin, Racova, eminamente românesc, spre deosebire de Nanda (Hurezu Mare astăzi), cu o minoritate șvăbească. Despre incident Noac a făcut o relatare din temnița careiană către Barițiu, explicând: “În 7 mai, voind și eu și poporenii mei a serba ziua libertății comune, am sfințit flamura maghiară în biserică, apoi cu aceea și cu patru prapori bisericești, cu toată comunitatea, merserăm a ține litanie până la biserica satului vecin Racova, cântând psalmul: Înțelegeți neamuri și vă plecați, că cu noi este Dumnezeu etc. și cântarea lui Moise Calul și pe călărețul etc. Ajungând acolo, intrarăm în biserică, și după ce cântarăm Tedeum sau Mărire întru cei de sus, le spusei o predică potrivită sărbătorii acesteia alese; după aceasta ieșirăm din biserică să ne întoarcem acasă, când iacă racovenii ne ieșiră înainte, să rămânem la puține ospăț. […] “Șvabii din sat, care văzură că aninarăm flamura în turnul nostru, că cântarăm niște cântări nemaiauzite lor, și socotite de batjocură, neștiind ei că-s cântări sacre, fug la Cărei, la noul föispan (comite suprem), groful Karolyi George, care mult își roade unghiile pentru robotele pierdute dimpreună cu oficialii lui, […] îndată ținând o adunare extraordinară, face ca să mă prindă ca pe răzvrătit (tulburător)”. În „Cronica școlară și parohială” din Hurez, aflăm că “… sub prezidenția subprefectului de la judecătoria din Domănești, au ajuns la concluzia că toate erau calomnii false aduse din setea răzbunării, ceea ce i-au adus 9 zile de suferință grea”, încarcerarea s-e făcuse în subsolul castelului din Cărei, unde își avea sediul închisoarea comitatensă ((https://www.dacoromania-alba.ro/nr38/moise_sora noac.htm).
Acțiunile de reprimare ale nobilimii maghiare față de lumea nemulțumită a satelor în perioada 1848—1849 își găsesc ecouri și în relatările ulterioare ale lui Moise Sora Novac. Astfel, într-o scrisoare din 20 septembrie 1850, el relatează despre asemenea acțiuni din zona Chioarului și Subcodrului: „Eu de la începutul turburărilor, forte multu am pătimit (…) de mi veți da voie, din când în când voi împărtăși citie oarece; acuma, fiind forte ocupat, numa atâta scriu din văzut și auzit, că la deprădarea și omorîrea kiorenilor (fiind), Katona și Teleki mai multu au condus Eotvos Michail și totuși e liber, iar la omorîrea racovenilor Boros Bălint, la depredarea subcodrenilor de la Baița și Bîrsău (Bîrsău nn.), etc., unu Kaizer care și acum e oficial în comitatul vecinu Crasna și unu Verebely, care și mie îmi gătise calea către furci…” Deosebit de interesante sunt și informațiile privind situația economică a țărănimii române în perioada postrevoluționară, situație rezultată fie din schimbările intervenite ca urmare a eradicării sistemului monetar kossuthian, fie prin creșterea prestațiilor după desființarea iobăgiei. Astfel, în scrisoarea din 20 februarie 1850, Moise Sora Noac arată, în opinia isotricului clujean Doru Radosav, faptul că „mult amar au casiuat (cauzat n.red.) și culegerea bancnotelor kossuthiene dela beata românime, care de frică trebuise a le lua pre grâu, făină și vin”. Un alt aspect care l-ar situa indirect pe Moise Sora Novac în contextul revoluției de la 1848 este faptul că locotenentul Mihai Novac — probabil fratele său — din regimentul grăniceresc Orlat a fost și el un participant activ în mișcarea revoluționară de la 1848. În scrisoarea de la 20 februarie 1850, Moise Sora Novac se arată interesat de soarta acestuia „tare ași dori să scriu despre Novak Mihail, locotenentul de la Orlat, ce s-au făcut? despre patria ehara (dragă nn.) Hațeg încă nimic auzim.” Mihai Novac, în perioada mai-iunie 1848, se află în Țara Românească printre voluntarii din satele de grăniceri din Transilvania, alături de Iovin Bradu, David Ursu, Anton Vesteman, Ioan Moldovan etc. Mihai Noac se află probabil și printre organizatorii adunării grănicerilor de la Orlat din august 1848. Tot în luna august 1848 îl găsim în jurul lui A. T. Laurianu: „Novac și fiul lui Rauber s-au dus la Sibiu să se întâlnească cu Laurianu, care se duce apoi la Orlat, unde îl aștepta poporul”. Este un exemplu paradigmatic că românii au acționat unitar în toate cele trei țări române. Personalitatea lui Moise Sora Noac, văzută în contextul revoluției de la 1848, ne dezvăluie astfel aspectele locale ale mișcării revoluționare, unitatea de idealuri și de luptă a românilor de pe întreg teritoriul țării. (Doru Radosav, idem și Doru Radosav – https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/25503/1/Radosav%2BDoru-Carturarul%2BMoise%2BSora-1978.pdf).
Cărturarul Moise Sora Noac este un personaj astăzi, din păcate, uitat al luptei românilor pentru drepturi naționale în zona Sătmarului la 1848. Reintroducerea personalității acestuia în circuitul istoriografic ar revela un fapt evident: Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat pe toate teritoriile locuite de români, dovedind că lupta pentru libertate, emancipare și drepturi naționale a fost o constantă pentru un popor persecutat de stăpânirea străină. De remarcat că revoluționarul mai este denumit în documente și cu numele de Novac în loc de Noac. Posibil ca Noac să fi fost o prescurtare a numelui Novac prin eliminarea sonorității literei ”v”. Azi revoluționarul Noac are doar un nume de stradă în Satu Mare. Desigur, municipalitatea ar trebui să-i ridice cel puțin un bust în centrul municipiului Satu-Mare. Să învățăm recunoștința unui cărturar care a vibrat la lupta lui Avram Iancu și a liderilor revoluției române din Ardeal. El fiind de fapt unul dintre aceștia pe nedrept ocultat în prezent.
Ionuț Țene