În memoriile sale, contele de Saint-Aulaire, reprezentant diplomatic al Franței în România între anii 1916 și 1919, oferă o perspectivă personală și polemică asupra experienței românești din Primul Război Mondial și din anii care au urmat. Diplomatul francez descrie România ca pe un aliat care a suportat sacrificii uriașe, dar care a fost tratat cu neîncredere și nedreptate de marile puteri occidentale. Saint-Aulaire era profund atașat de România și de Franța. Memoriile sale scrise după primul război mondial și publicate în 2003 la editura Humanitas (astăzi nu s-ar mai fi publicat pentru adevărurile spuse) exprimă atât admirația pentru rezistența românilor, cât și dezamăgirea față de politica aliaților. Mărturia sa rămâne importantă pentru înțelegerea atmosferei diplomatice și morale din primul război mondial și după război. Atunci, Rusia țaristă a fost un aliat nesigur în război, care friza trădarea. Deși premierul Ion Brătianu a semnat în august 1916 Convenția cu Aliații, care nu s-au ținut de cuvânt să atace ofensiv de la Salonic prin generalul Sarrail (protejat de masonerie) și nici nu ne-au trimis ajutoarele militare promise. România a rămas singură de fapt în toamna lui 1916 în fața ofensivei germano-austro-ungare. În viziunea contelui, relația României cu Rusia a fost marcată încă din 1916 de neîncredere și de lipsa unei cooperări militare reale. Deși Rusia era aliată cu România împotriva Puterilor Centrale, Saint-Aulaire susținea că armata țaristă nu a intervenit cu hotărârea necesară pentru apărarea teritoriului românesc. Dobrogea reprezenta, în opinia sa, unul dintre cele mai clare exemple. După intrarea Bulgariei în război și ocuparea Dobrogei, trupele ruse nu au acționat eficient împotriva armatei bulgare. Diplomatul afirma că soldații ruși s-ar fi comportat uneori mai degrabă ca o forță de ocupație decât ca o armată aliată, iar relațiile dintre trupele ruse și cele bulgare i se păreau suspect de apropiate. El considera că trădarea Rusiei nu a început odată cu revoluția bolșevică din 1917. În opinia sa, ea s-ar fi manifestat încă din 1916, prin deciziile Marelui Cartier General rus, Stavka, care ar fi tratat România ca pe un adversar incomod, nu ca pe un partener militar egal. Generalii ruși Scerbaciev și Brusilov erau aroganți față de români și nu sprijineau apărarea frontului românesc. Așa am pierdut Bucureștiul și Craiova în 1916, cu trădarea trupelor țariste în spate care pactiza moral cu inamicul. Era un plan la Stavka rusă ca România să se împartă cu Germania, Austria și Bulgaria. Muntenia trecea la Viena și Dobrogea la Sofia. Românii au fost singuri iar eroismul lor chiar dacă erau slabi înarmați a fost real.
Acest context trebuie înțeles în contextul relațiilor extrem de tensionate dintre comandamentele român și rus. Armata rusă era numeroasă, dar suferea de probleme grave de organizare, disciplină și comandament. După revoluția din februarie și apoi după lovitura bolșevică din octombrie 1917, dezintegrarea armatei ruse s-a accelerat, iar frontul de est a devenit tot mai instabil. După înfrângerile din toamna anului 1916, trupele române s-au retras în Moldova. Capitala și o mare parte din teritoriul țării se aflau sub ocupație, iar autoritățile, familia regală și armata se concentraseră la Iași. Saint-Aulaire prezintă această perioadă ca pe una dintre cele mai dramatice din istoria României. Țara rămăsese cu un teritoriu restrâns, lipsită de resurse și dependentă de sprijinul aliaților. În Moldova se aflau și numeroase trupe ruse, însă diplomatul francez considera că acestea nu au făcut suficient pentru apărarea provinciei. Mai mult, blocau și ajutoarele militare venite din porturile nordice prin Rusia. În viziunea sa, greul luptelor a fost suportat de soldatul român. Armata română, reorganizată cu sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, a reușit să reziste în marile bătălii din vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Saint-Aulaire vedea în aceste lupte dovada că România nu fusese un aliat pasiv și că, în pofida înfrângerilor din 1916, armata română își păstrase capacitatea de rezistență. Pentru Saint-Aulaire, revoluția bolșevică a transformat dezordinea militară într-o amenințare directă la adresa statului român. În toamna și iarna anului 1917, România izolată s-a confruntat cu dezintegrarea armatei ruse, cu jafuri, acte de violență și răspândirea ideilor revoluționare în Moldova. Diplomatul vorbește despre mii de soldați ruși care au încercat să ocupe Moldova și să pună în pericol familia regală. El subliniază însă că armata română nu a aderat la bolșevism. În reprezentarea sa, soldatul român a rămas fidel monarhiei, ordinii sociale și credinței religioase, în timp ce o parte dintre foștii soldați ai armatei țariste s-au transformat în revoluționari violenți. Saint-Aulaire evocă situații în care unități românești, alcătuite în mare parte din țărani, au respins formațiuni bolșevice cu mult mai numeroase. Aceste exemple sunt folosite de autor pentru a sublinia contrastul dintre disciplina armatei române și destrămarea armatei ruse. Foști soldați țariști, care fuseseră supuși unei ordini militare și religioase, au ajuns să-și ucidă ofițerii, să jefuiască populația și să se răzvrătească împotriva oricărei autorități, devenind bolșevici. Saint-Aulaire descrie cu indignare faptul că, în ochii săi, acești oameni trecuseră de la vechile practici religioase la ateism revoluționar și la violență. Imaginea este accentuată de perspectiva sa anticomunistă, dar reflectă și haosul real creat de prăbușirea armatei țariste și de războiul civil din fostul Imperiu Rus.
România a fost pentru occidentali, de fapt, aliatul sacrificat și apoi pedepsit. Saint-Aulaire considera că România a fost unul dintre aliații care au suferit cel mai mult în timpul războiului. Cu toate acestea, după victorie, ea nu ar fi fost tratată pe măsura sacrificiilor sale. În memoriile sale, diplomatul reproduce discuții purtate cu ministrul francez de Externe, Stephen Pichon, și cu André Tardieu, membru al delegației franceze la Conferința de Pace. Pichon îl sfătuia să fie prudent și să nu întreprindă nicio acțiune fără acordul aliaților: „Mai ales atunci când vă veți întoarce la post — unul mai bun nu vă pot oferi în acest moment — să nu luați niciodată vreo inițiativă fără să vă asigurați de acordul colegilor aliați. Numai acest acord mi-a permis să vă salvez.” Saint-Aulaire adaugă ironic: „De fapt, nu mă salvase decât pe mine.” Pasajul ilustrează tensiunile din interiorul diplomației franceze și presiunile exercitate de Georges Clemenceau asupra funcționarilor și diplomaților care susțineau o atitudine favorabilă României. Virusul comunismului făcea ravagii în cancelariile occidentale în anii 1918-1919. Tardieu îi mărturisea, la rândul său, că lupta pentru recunoașterea calității de aliat a României era extrem de dificilă. Îi avea împotrivă pe Clemenceau, care nu-i ierta lui Brătianu încheierea armistițiului, pe președintele american Woodrow Wilson, care afirma că nu cunoaște tratatul de alianță încheiat cu România în 1916, și pe juriștii care considerau că pacea de la București din 7 mai 1918 îi răpea României statutul de aliat. Tardieu susținea că pacea impusă României nu trebuia interpretată în mod izolat. Ea fusese încheiată într-un moment în care Rusia ieșise din război, România fusese înconjurată de inamici, iar sprijinul militar al aliaților devenise imposibil. Regele Ferdinand nu ratificase tratatul, iar România își mobilizase din nou armata atunci când situația strategică permisese reluarea luptei.
Saint-Aulaire considera că încercarea de a pedepsi România reprezenta o mare nedreptate: „În numele dreptății, se comite o mare nedreptate atunci când România este pedepsită pentru nenorocirile pe care le-a îndurat și pentru care aliații poartă răspunderea.” Diplomatul francez era profund critic față de sistemul de pace creat după 1918. Războiul fusese prezentat drept o luptă pentru democrație și dreptul naționalităților, însă pacea fusese elaborată de marile puteri și impusă statelor mai mici. Saint-Aulaire considera că România a fost tratată incorect, deși principiul naționalităților îi susținea revendicările teritoriale. Unirea cu Transilvania, Bucovina și Basarabia era, în viziunea sa, expresia unui proces național legitim. Cu toate acestea, recunoașterea internațională a noii situații s-a lovit de suspiciuni și presiuni diplomatice a unor puteri occidentale fascinate în subsidiar de bollșevism. Diplomatul și contele francez vedea la 1918 situația Europei de o claritate incredibilă, cu concupiscența capitalului bancar cu acțiunile teroriste bolșevice. România era din nou trădată de Occidentul colectiv. El reproduce opiniile lui Ion I. C. Brătianu, revenit în fruntea guvernului în decembrie 1918. Brătianu era dezamăgit de atitudinea marilor puteri și numea Consiliul Suprem „Sindicatul suprem al bolșevismului”. Formula reflecta revolta sa față de faptul că marile puteri tolerau revoluția rusă și, mai târziu, regimul lui Béla Kun, dar exercitau presiuni asupra României, deși aceasta luptase împotriva bolșevismului. În privința tratatului de la Versailles, Brătianu formula o observație memorabilă: „Ghirlande wilsoniene în jurul unor clauze napoleoniene.” Expresia surprinde contrastul dintre limbajul idealist al autodeterminării popoarelor și caracterul sever, uneori autoritar, al condițiilor impuse statelor. Saint-Aulaire amintește și aprecierea istoricului Jacques Bainville, potrivit căruia tratatul era „prea blând pentru ceea ce avea dur în el”. Cu alte cuvinte, tratatul combina promisiuni generoase și principii democratice cu mecanisme de control și sancțiuni care puteau alimenta noi conflicte. În această atmosferă, Brătianu și Saint-Aulaire au considerat că Regina Maria putea avea un rol important la Paris. Personalitatea, prestigiul și talentul diplomatic al reginei erau văzute ca instrumente capabile să influențeze opinia publică și cercurile politice occidentale. Regina a mers la Paris pentru a susține cauza României. Saint-Aulaire relatează și o replică atribuită lui Clemenceau, care, după întâlnirea cu suverana, ar fi spus: „Un tigru nu are niciodată pui cu o leoaică.” Replica ilustra atât forța personalității Reginei Maria, cât și caracterul dur al negocierilor diplomatice.
Pentru România, prezența Reginei Maria la Paris nu a fost doar un episod monden. Ea a contribuit la prezentarea cauzei românești în fața opiniei publice occidentale și la consolidarea imaginii României ca aliat care suferise enorm în timpul războiului. Un alt punct central al memoriilor lui Saint-Aulaire este conflictul dintre România și Republica Sovietică Ungară condusă de Béla Kun.De altfel circula o glumă la Budapesta care era poreclită de localnici ca ”Yudapesta”, datorită că biroul politic al partidului bolșevic din Ungaria era format din coreligionarii lui Bela Kun. Diplomatul francez critica atitudinea Consiliului Suprem, care, în opinia sa, manifesta o îngăduință nejustificată față de regimul de la Budapesta. Béla Kun instaurase un regim revoluționar violent și promovase o politică agresivă față de vecini. Cu toate acestea, marile puteri preferaseră să negocieze cu el, în loc să sprijine România în înlăturarea regimului. Saint-Aulaire era surprins că revoluția de la Budapesta își construise imaginea internațională în jurul unor simboluri democratice. Faptul că revoluționarii unguri cântau „Marseillaise” îi făcea, în ochii anumitor cercuri occidentale, mai acceptabili decât erau în realitate. În opinia sa, Consiliul Suprem se lăsa impresionat de aparențe, în timp ce ignora caracterul violent și expansionist al regimului bolșevic maghiar.
România a atacat armata ungară și a continuat operațiunile militare chiar și atunci când Consiliul Suprem încerca să-i impună un armistițiu. La 3 august 1919, armata lui Béla Kun a fost înfrântă, iar liderul revoluției ungare a fugit la Viena. Ulterior, armata română a ocupat Budapesta. Operațiunile au fost conduse de armata română aflată sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, iar generalul Traian Moșoiu a avut, la rândul său, un rol important în acțiunile militare. Pentru Saint-Aulaire, victoria română reprezenta o lovitură dată bolșevismului în Europa Centrală. El considera că România apărase nu doar propriul teritoriu, ci și ordinea politică a regiunii. Diplomatul era revoltat de faptul că, după înfrângerea Ungariei bolșevice, România a fost criticată de Occident pentru ocuparea Budapestei. Misiunile britanică și italiană s-au opus menținerii trupelor române în capitala Ungariei, iar Consiliul Suprem a încercat să limiteze libertatea de acțiune a Bucureștiului. Vestul dorea menținerea guvernului bolșevic la Budapesta. Ciudat. Brătianu și Saint-Aulaire au considerat că România nu trebuie să se lase intimidată de aceste presiuni. În relatarea diplomatului, Brătianu l-ar fi sfătuit pe regele Ferdinand să continue acțiunea militară, chiar împotriva veto-ului Consiliului Suprem. Saint-Aulaire rezumă această atitudine printr-un proverb românesc: „Nici chiar un măgar nu cade de două ori în aceeași mlaștină.” Formula exprima refuzul României de a accepta din nou o politică de concesii care să permită reapariția unei amenințări bolșevice la granițele sale. Pentru Saint-Aulaire, situația era total absurdă. România era criticată pentru că învinsese regimul bolșevic ungar, în timp ce foștii adversari unguri erau tratați cu mai multă îngăduință. Pichon ar fi recunoscut caracterul formal al unor ordine transmise Bucureștiului: „Acest ordin este doar formal. Sunt adesea obligat să trimit asemenea telegrame doar pentru ca Clemenceau să le poată arăta lui Wilson și lui Lloyd George.” În memoriile sale, Saint-Aulaire descrie cu intensitate ororile atribuite regimurilor revoluționare. El vorbește despre refugiați ruși, despre lagăre, închisori și camere de tortură, precum și despre familii distruse de violența politică. Un fragment din memoriile publicată la sfârșitul anilor `20 evocă mărturiile unor evadați proveniți din diferite lagăre din Siberia. Saint-Aulaire vorbește despre temperaturi de până la minus 70 de grade, despre deportați fără îmbrăcăminte corespunzătoare și despre moartea cauzată de frig, foame sau bătăi. El descrie, de asemenea, murdăria, păduchii, ploșnițele și nesiguranța în care trăiau prizonierii. Unele pasaje prezintă acuzații de torturare a copiilor și de luare a copiilor de lângă mamele lor de torționari aduși de la Moscova lui Lenin. La Budapesta, comandantul de Belloy, care îl însoțea pe Saint-Aulaire, au vizitat subsolurile poliției sovietice. Bela Kun a fost inventatorul gulagului sovietic în Europa centrală. Diplomatul francez vorbește despre camere de tortură, instrumente de mutilare, celule întunecate și interogatorii interminabile. Pe pereți erau sânge iar martorii vorbeau de femei din neamul lui Bela Kun aduse de la Budapesta ca să tortureze pe femeile anticomuniste sau din aristorcrația ungară. Pe 3 august 1919, Bela Kun fuge de frica românilor la Viena și apoi în Uniunea Sovietică, iar șeful securității sale și torționarul Tibor Samuely a fost prins de populația maghiară din orașul persecutat de bolșevici și ucis din răzbunare.
Saint-Aulaire interpretează confruntarea dintre România și bolșevism printr-o opoziție radicală între ordine și revoluție, monarhie și republică revoluționară, credință și materialism. El îi critică pe socialiștii occidentali care, în opinia sa, nu înțelegeau că bolșevismul reprezenta principalul adversar al socialismului democratic. De asemenea, îi condamnă pe intelectualii occidentali care simpatizau cu revoluția rusă și ideile lui Marx fără să-i cunoască violența. În această parte a memoriilor apar și pasaje marcate de anumite stereotipuri antisemite și de teorii conspiraționiste privind presupusa implicare colectivă a evreilor, a băncilor occidentale sau a „capitalismului internațional” în promovarea comunismului.Saint-Aulaire își extinde critica și asupra celor pe care îi numește „creștini bolșevizanți”, adică politicieni occidentali care, din idealism sau oportunism, tolerau regimurile revoluționare. El îl menționează pe Woodrow Wilson, care încuraja afaceriști evrei din New York să preia active românești, și consideră că anumite guverne occidentale nu înțelegeau natura profund antireligioasă și violentă a comunismului. În ciuda criticilor adresate aliaților, Saint-Aulaire vedea în apropierea franco-română nu doar o alianță militară, ci și una culturală. În 1919, România avea nevoie de instituții capabile să integreze provinciile reunite. Transilvania, Bucovina și Basarabia aveau tradiții administrative, școlare și culturale diferite. Unificarea nu putea fi realizată doar prin decizii politice; era nevoie și de un proiect educațional și intelectual. Universitățile de la București și Iași nu dispuneau de suficienți profesori pentru amploarea noilor responsabilități. De aceea, guvernul român a cerut sprijinul Franței. Saint-Aulaire l-a însărcinat pe scriitorul Robert de Flers, asistat de savantul Henri Farge, să elaboreze un program de cooperare intelectuală cu Ministerul român al Instrucțiunii Publice. El considera România „sora mai mică a Franței”, atât prin cultură, cât și prin poziția geografică. România vedea în Franța un protector și un model cultural, în timp ce Rusia bolșevică devenise simbolul haosului, al violenței și al amenințării teritoriale. În timpul intrării triumfale a suveranilor în București, populația ar fi manifestat o afecțiune specială față de drapelul francez. Saint-Aulaire afirmă că regele Ferdinand și regina Maria s-au înclinat mai adânc și mai îndelung în fața drapelului Franței decât în fața celorlalte steaguri aliate. Gestul simboliza recunoștința românilor față de generalul Henri Berthelot și față de Misiunea Militară Franceză, care contribuise la reorganizarea armatei române după dezastrul din 1916 și la rezistența din Moldova. Memoriile contelui de Saint-Aulaire prezintă România ca pe o țară încercată de război, abandonată de Rusia și apoi judecată sever de foștii aliați. În interpretarea sa, soldatul român a suportat principalul efort militar, în timp ce România a fost obligată să lupte succesiv împotriva forțelor germane, bulgare, ruse dezorganizate și maghiare revoluționare. De reținut că niciun soldat român nu a achiesat la ideile bolșevice, iar un batalion de români punea în 1918 pe fugă divizii rusești bolșevizate. Țăranul român a fost cel care a apărat de fapt Europa de bolșevism.
Diplomatul francez denunță ceea ce considera a fi ipocrizia marilor puteri. Acestea vorbeau despre dreptul națiunilor și despre democrație, dar luau decizii în spatele ușilor închise, ignorând adesea sacrificiile statelor mici. Pentru conte de Saint-Aulaire, România nu era doar o țară care supraviețuise războiului. Era un stat care, prin rezistența sa împotriva bolșevismului și prin unirea provinciilor istorice, devenise unul dintre principalii factori de stabilitate și civilizației ai Europei de Est. Niciun soldat român nu simpatizat cu cauza comunistă între anii 1917-1919, România fiind o piedică a invaziei sovietice în centrul Europei, fapt pentru care am plătit mai târziu în 1940, cu complicitatea marilor puteri occidentale virusate de comunism și cu intelectuali excitați de ideile lui Marx, Engels și Lenin.
Ionuț Țene