Contactul meu cu meglenoromânii a venit în anii ’90, când l‑am cunoscut pe poetul clujean Dumitru Cerna, originar din singura comună din România locuită în proporție de peste 80% de vlahi veniți din nordul Greciei de azi, după 1923: comuna Cerna. Din păcate, multă lume nu știe că meglenoromânii reprezintă una dintre cele patru mari ramuri ale comunităților române balcanice, alături de dacoromâni, aromâni și istroromâni. Originea lor romanică are vechea vatră în ținutul Meglen (Karaciova), o depresiune muntoasă aflată astăzi la granița dintre Grecia (Macedonia Centrală) și Republica Macedonia de Nord. Comunitatea este astăzi numeric redusă și considerată vulnerabilă din punct de vedere lingvistic și cultural, din cauza politicii de asimilare duse de statul grec. Îninte de 1914 statul român a fost interesat de această populație de vlahi. (Theodor Capidan, Meglenoromânii. Istoria și graiul lor, Vol. I, București, Cultura Națională, 1925, pp. 52–56) Deși era lingvist german, Gustav Weigand a lucrat în strânsă legătură cu Academia Română (care i-a finanțat parțial studiile balcanice) pe isotria meglenoromânilor. El este cel care a „botezat” științific acest dialect cu numele de „meglenoromân” în cercetările sale din jurul anilor 1890. De fapt, prima mențiune științifică distinctă despre meglenoromâni și limba lor a fost făcută de diplomatul și filologul austriac Johann Georg von Hahn în anul 1867. De asemenea, Pericle Papahagi (unchiul faimosului Tache Papahagi) a fost primul cercetător de la București care a realizat o cercetare de teren amănunțită și sistematică în satele meglenite, materializată în lucrarea sa fundamentală „Românii din Meglenia. Texte și glosar” (1900). Dar Theodor Capidan (născut în Macedonia) a fost cel mai important cercetător al acestui neam. El a vizitat satele în mod repetat, înainte și imediat după Primul Război Mondial. Notele sale de teren au stat la baza celebrei sale trilogii „Meglenoromânii” (1925, 1928, 1935).
Meglenoromânii sunt, de fapt, o populație romanizată din Balcani, desprinsă probabil dintr‑un nucleu protoromân în evul mediu (secolele XI–XII). În structura lor etnică, traco‑getică‑latinică originară au putut pătrunde, de‑a lungul timpului, elemente de origine migratoare (slavi, pecenegi, cumani), însă limba lor rămâne de factură romanică. Pe baza asemănărilor dintre idiomul meglenoromânilor cu cel al dacoromânilor, Ovid Densusianu considera că primii erau dacoromâni care au migrat la sud de Dunăre și s-au așezat printre aromâni. Nicolae Iorga era de părere că strămoșii lor au fost români sud-dunăreni luați prizonieri de împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care i-ar fi așezat în munții Rodopi. Meglenoromânii sunt latinofoni și vorbesc un dialect al limbii române. Ei sunt, în sens istoric, proto‑români. Amintiți ca vlahi de împăratul Alexie I Comnenul i-a pomenit în decretele sale privind alungarea păstorilor vlahi de la Muntele Athos (1105–1109). Localitățile istorice din Meglen includ Archangelos (Oșani), Notia (Nânti), Perikleia, Lagkadia, Koupa, Skra și Huma. (https://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/reconstructe-istorice/dacoromania-sec-vii-xiii-dhr/vlahii-din-peninsula-balcanica)
Majoritatea meglenoromânilor au fost creștin‑ortodocși, iar un caz particular îl reprezintă satul Nânti (Notia), unde populația s‑a convertit la islam în secolul XVIII pentru a diminua povara fiscală și abuzurile otomane. În urma Tratatului de la Lausanne (1923) și a schimbului de populație Grecia–Turcia, meglenoromânii musulmani din Nânti au fost transferați în Turcia (Tracia Orientală), unde descendenții unora încă păstrează fragmente ale dialectului. Meglenoromânii se trag din vechii păstori vlahi care practicau transhumanța din cele mai vechi timpuri. (Gustav Weigand, Vlacho-Meglen. Eine ethnographisch-philologische Untersuchung, Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1892, pp. 12–25) În prima jumătate a secolului XX, presiunile politice și etnice din regiunea Meglen au determinat migrații succesive. În 1925–1926, mii de meglenoromâni creștini au emigrat în România și au fost colonizați inițial în Cadrilater. După cedarea Cadrilaterului în 1940 și schimbările de populație aferente, statul i‑a așezat compact în comuna Cerna (județul Tulcea). În timpul regimului comunist, unii membri ai comunității au fost deportați în Bărăgan sau s‑au stabilit temporar în Banat (Gudurica); din păcate, doar o parte s‑au întors ulterior. Astăzi, comuna Cerna rămâne singura localitate din lume cu o majoritate meglenoromână compactă. Se fac eforturi culturale locale pentru a se păstra identitatea românească sud‑dunăreană. (Thede Kahl, „The Islamization of the Meglen Vlachs (Megleno-Romanians): The Village of Nânti (Notia) and the Nântinets in Turkey”, în Nationalities Papers, Vol. 34, nr. 1, 2006, pp. 74–82.)
Graiul meglenoromân (numit local „vlăhește”) este un idiom romanic distinct, apropiat structural de dacoromână mai mult decât de aromână, dar puternic influențat de limbile slave și de turcă. Aici poate fi susținută teoriile lui Sextil Pușcariu sau Ovid Densușianu că aceste populații vlăhe sunt daco‑români refugiați din Carpați. Trăsături notabile includ conservarea unor vocale și particularități lexicale și morfologice specifice. UNESCO și lingviștii clasifică azi graiul meglenoromân ca sever amenințat. Utilizarea activă se restrânge la generația vârstnică, iar tinerii înțeleg adesea graiul, dar vorbesc predominant limba română standard. Istoric, meglenoromânii trecuseră de la pastoralism la agricultură sedentară, fiind cunoscuți pentru sericicultură și cultivarea bumbacului în regiunea natală. La Cerna, meșteșugurile și agricultura cerealieră au devenit principalele ocupații. Comunitatea păstrează și azi un bogat repertoriu folcloric — balade și doine ale exilului — și port popular distinct, conservate prin activitățile ansamblurilor locale (de ex. „Altona” înființat în 1997 de Dumitrei Petrică) și prin colectări etnografice și muzicologice realizate de cercetători români. Numărul vorbitorilor și păstrătorilor de identitate meglenoromână este redus astăzi. Principalele enclave se găsesc în România (Cerna, cu comunitatea cea mai compactă), Grecia (câteva sate din Meglen), Republica Macedonia de Nord și Turcia (descendenți ai meglenoromânilor musulmani).
Să revenim la comuna Cerna, din județul Tulcea, care ocupă un loc unic în antropologia și istoria europeană. Este singura localitate din lume în care meglenoromânii s‑au așezat compact și formează majoritatea populației, peste 80%. În ultimele decenii, localitatea Cerna a devenit sufletul supraviețuirii culturale și lingvistice a acestui grup etnic venit din ținutul Meglen din Peninsula Balcanică. Prezența meglenoromânilor în Dobrogea este consecința unor transformări geopolitice și sociale petrecute în prima jumătate a secolului XX. În 1925–1926, circa 220–270 de familii creștine din sate meglenite (Liumnița, Cupa, Oșani, Lunga etc.) au părăsit Meglenul, hărțuite după Războaiele Balcanice, și au emigrat în România. Inițial au fost colonizate în Cadrilater (judetele Durostor și Caliacra). După Tratatul de la Craiova (1940) și cedarea Cadrilaterului, autoritățile au relocat, în toamna acelui an, 270 de familii de meglenoromâni și 158 de familii de aromâni în satul Cerna. Aromânii au părăsit însă localitatea până în 1948, iar meglenoromânii au rămas, transformând Cerna într‑un nucleu etnic omogen. În ultimele decenii, este de apreciat că cercetătorii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București și de la universitățile din Cluj au refăcut aceste trasee istorice de tărire a meglenoromânilor cu reportofoane digitale. Ei cercetează și vizitează în mod special Archangelos (Oșani) și orașul Aridaia din Grecia pentru a înregistra ultimele eșantioane de grai meglenit de la bătrânii din peninsulă, comparând datele culese în paralel din comuna Cerna (Tulcea), unde limba a evoluat diferit după colonizarea din 1940. (Ionuț Popescu, Strămutările de populație din Dobrogea (1940) și destinul meglenoromânilor din Cerna, Constanța, Editura Dobrogea, 2018, pp. 88–104)
Adaptarea la noile condiții nu a fost ușoară. În 1946, 57 de familii au plecat voluntar spre Banat (Gudurica, Variaș, Biled, Jimbolia) în căutarea unor condiții mai bune, ocupând locuințe rămase libere după plecarea șvabilor. În 1947–1948, regimul comunist a deportat forțat circa 40 de familii din Cerna în zone din Bărăgan (județele Ialomița și Brăila), fiind acuzați că ar fi fost susținători ai mișcării legionare. Numai o parte dintre aceștia s‑au întors după anii ’50. Aceste episoade au marcat profund coeziunea și traumele comunității. Termenul „meglenoromân” este mai curând un exonim academic. Localnicii folosesc uzual etichete precum „machedoni” (în contact cu restul dobrogenilor), „vlăși” sau se identifică prin satul de origine din Grecia (de ex. liumnițeni, cupeani). Această pluralitate de autodefiniri reflectă un sentiment de apartenență la o comunitate distinctă, dar integrată în societatea românească. Meglenoromânii sunt, într‑un fel, „altfel” decât aromânii. La Cerna se păstrează un grai meglenoromân arhaic, numit local „vlăhește”, clasificat de UNESCO drept sever amenințat. Estimările indică câteva mii de persoane care cunosc dialectul, dintre care circa 1.200 îl folosesc activ în comunitate; în practică, utilizarea se restrânge la mediul familial și la vorbitorii vârstnici. Tinerii înțeleg adesea graiul, dar vorbesc predominant limba română standard, astfel arhitectura școlară și mass‑media accelerează procesul de asimilare. Din punct de vedere structural, graiul de la Cerna păstrează elemente apropiate românei standard, dar include numeroase împrumuturi lexicale din bulgară, greacă și turcă, moștenire a izolării balcanice. (Mirela Kozlovsky, Meglenoromânii din Cerna. Repertoriul muzical și de dance comunitar între practică socială și politici identitare, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, pp. 45–60.)
Comunitatea din Cerna puțin peste 3000 de locuitori menține un patrimoniu cultural viu: ansamblul folcloric și Asociația „Altona”, implicarea școlii gimnaziale „Panait Cerna” și colecțiile muzicologice care atestă continuitatea tradițiilor. Repertoriul local include balade și doine de exil, transmise oral, care evocă dezrădăcinarea și memoria patriei ancestrale. Portul bărbătesc tradițional — cămașă lungă, aba, ghinbădan și cojoc brodat — păstrează trăsături ale vechiului costum meglenit, adaptat la viața montană din regiunea de origine. În Meglenul natal din Macedonia grecească populația abandonase transhumanța și se remarcase în sericicultură și cultivarea bumbacului. În Dobrogea, condițiile climatice și terenul au determinat o reprofilare spre agricultura cerealieră și viticultură, iar podgoriile Cerna–Măcin reprezintă azi o sursă importantă de subzistență și mândrie locală. Cerna rămâne principalul centru de conservare a identității meglenoromânești. Cu toate acestea, dialectul și multe elemente ale culturii tradiționale sunt amenințate de îmbătrânirea vorbitorilor, asimilare și migrație. Menținerea acestui patrimoniu depinde de documentare, educație bilingvă, sprijin instituțional și inițiative locale de transmitere intergenerațională.
Comuna Cerna este un caz etnografic singular și refugiu al meglenoromânilor, un depozitar viu al unui patrimoniu lingvistic și cultural fragil. Poetul Panait Cerna era din comuna Cerna, dar din populația de dinaintea venirii vlahilor. Singurul scriitor de origine etnică meglenoromână din comuna Cerna recunoscut pe plan național și membru al Uniunii Scriitorilor din România este poetul Dumitru Cerna, care a trăit de la 17 ani la Cluj‑Napoca. Azi biblioteca din sat îi poartă numele: Dumitru Cerna. (https://tulcealibrary.ro/cerna-dumitru/) Meglenoromânii constituie un patrimoniu etnic și lingvistic unic în spațiul sud‑dunărean, cu o istorie marcată de migrații, convertiri și strămutări, dar și cu tradiții culturale puternice. Situația lor actuală de diluare a identității impune măsuri de documentare, cercetare și susținere a transmiterii limbii și culturii către noile generații pentru a preveni dispariția ireversibilă a acestui grup de vlahi. Azi, comuna Cerna din România este acea parte etnico‑lingvistică a României sud‑dunărene. Să nu o uităm și să o protejăm, ca să nu dispară. Ei sunt „proto‑românii” noștri.
Ionuț Țene