Istoria este uneori mai complexă decât cea pe care o învățăm la școală sau decât imaginea prezentată în discursul istoriografic oficial. Pe baza documentelor și analizelor reunite în studiul ”Ștefan cel Mare în Europa”, semnat de Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon și publicat la Editura Litera în 2024, capitolul dedicat toamnei anului 1492 evidențiază recunoașterea internațională excepțională de care se bucura domnul Moldovei în cancelariile și rețelele diplomatice din Peninsula Italică și din restul Europei. Prezența lui Ștefan cel Mare în rețelele diplomatice italiene din toamna anului 1492 arată creșterea rolului internațional al domnitorului moldovean, reflectată în acte diplomatice publice și secrete. Documentele vremii demonstrează că domnul Moldovei era un actor important al scenei europene. Încă din 1476, în actele papale, el fusese numit „atlet al lui Hristos”.
În plan european, Ștefan cel Mare devenise un actor relevant în ecuația politico-economică și financiară a Sfântului Scaun și, mai ales, a Serenissimei Republici Venețiene. Veneția a finanțat războaiele antiotomane, sprijinindu-i atât pe Ștefan al III-lea al Moldovei, cât și pe regele Matia Corvin al Ungariei. Veneția se afla în conflict cu Milano și Genova, iar corespondența diplomatică a vremii dezvăluie aspecte importante ale finanțării efortului antiotoman, precum și implicarea Țărilor Române în ecuația de putere a Veneției în Europa de Est. Statutul internațional al lui Ștefan s-a reflectat în diplomația europeană prin folosirea unor titulaturi precum „căpitan”, „rege” și „crăișor” al valahilor, mai ales după moartea lui Matia Corvin. În toamna anului 1492, rapoartele diplomatice trimise de Francesco Tranchedini, reprezentantul fidel al ducelui Milanului, Ludovico il Moro, la Bologna, dezvăluie modul în care acțiunile lui Ștefan cel Mare reverberau în Italia. Domnitorul Moldovei nu era privit doar ca un lider local, ci ca un actor geopolitic esențial la granița creștinătății. Tranchedini obținea informații secrete din interiorul Republicii Venețiene prin intermediul unor informatori, printre care se numărau un „padovan” și un călugăr franciscan infiltrat în Consiliul celor Zece. Din aceste rapoarte reies trei titulaturi importante atribuite lui Ștefan: „Căpitan al Veneției” – capitaneus, titulatură care sugera recunoașterea rolului său militar activ în apărarea intereselor antiotomane ale Republicii Sfântului Marcu și „Rege al Moldovei” – rex et dominus, formulă care depășea statutul clasic de voievod și care era utilizată în anumite medii diplomatice italiene. Tranchedini consemna că Serenissima avea un respect deosebit pentru „regele-voievod”, în special datorită rezistenței sale în fața turcilor (p. 187), dar și ca și „Crăișorul valahilor” – regulus, titulatură consacrată în epocă și prezentă inclusiv în cronica oficială a lui Antonio Bonfini, care sublinia autoritatea simbolică și militară a lui Ștefan asupra spațiului românesc (p. 194). Scrisorile analizate de acad. Ioan-Aurel Pop arată că Veneția încerca să păstreze secretă natura legăturilor sale financiare și militare cu Moldova, pentru a nu provoca direct Poarta Otomană. În același timp, relațiile dintre Milano și Veneția erau dominate de neîncredere și rivalitate.
Într-un raport din 17 octombrie 1492, Tranchedini menționa o informație transmisă de un cavaler sosit din Franța, via Florența și Roma. Potrivit acesteia, Ștefan cel Mare „…are de la Seniorie [Veneția], împreună cu de la alții, un stipendiu de 80 de mii de ducați pe an” (p. 186). Deși suma de 80.000 de ducați pare exagerată sau poate reflecta o confuzie ori o exagerare propagandistică milaneză — fiind uriașă pentru acea perioadă —, realitatea sprijinului venețian acordat Moldovei rămâne certă. Veneția trimitea în mod constant bani și oferea sprijin diplomatic la Suceava, pentru a menține activ „zidul de apărare” al Moldovei împotriva expansiunii otomane. Echilibrul geopolitic dintre marile puteri s-a schimbat când Veneția a făcut pace cu Poarta Otomană. Cunoscut istoric sub numele de Tratatul de la Constantinopol, acesta a fost semnat la 25 ianuarie 1479, punând oficial capăt unui război epuizant, desfășurat timp de 16 ani, între 1463 și 1479, între Republica Venețiană și Imperiul Otoman, condus de sultanul Mahomed al II-lea. Acest fapt a dus și la împăcarea lui Ștefan cel Mare cu turcii, deoarece principalul finanțator, Veneția, nu îi mai trimitea bani pentru războiul împotriva otomanilor. Ștefan cel Mare s-a împăcat cu turcii și a reluat plata tributului în anul 1486, proces început prin negocieri în 1480 și definitivat prin tratatul de pace din 1489. Iar cetățile Cetatea Albă și Chilia au jucat un rol de interferență economică și schimb d einterese între puterile momentului.
Fluxul banilor italieni a schimbat direcția războiului și a dus, în 1492, la anul marilor schimbări. Anul 1492 a fost unul de cotitură pentru Europa și pentru lumea întreagă. A fost marcat de moartea papei Inocențiu al VIII-lea, la 25 iulie, de alegerea controversată a lui Alexandru al VI-lea, Rodrigo Borgia, în august, și de călătoria lui Cristofor Columb, care a dus la descoperirea Americii în octombrie. În acest context internațional agitat, Ștefan cel Mare a demonstrat o remarcabilă abilitate diplomatică, manevrând printre interesele divergente ale marilor monarhii din Europa Centrală și de Est. După moartea lui Matia Corvin, în 1490, pe tronul Ungariei s-a instalat Vladislav al II-lea Jagiello. Acesta se afla sub o triplă presiune: internă, exercitată de nobilime și de susținătorii familiei Huniazilor; externă, din partea Imperiului Otoman, precum și din partea fraților săi jagielloni — Ioan Albert, regele Poloniei, și Alexandru, marele duce al Lituaniei. Ștefan cel Mare a profitat de această situație pentru a-și consolida stăpânirea asupra domeniilor ardelene Ciceu și Cetatea de Baltă, obținute de la Matia Corvin, perceput ca ”omul valahilor”, datorită originilor sale. În Dieta de la Bratislava, din martie 1492, a fost ratificată pacea dintre Ungaria și Imperiul Romano-German, fapt care a consolidat temporar poziția lui Vladislav al II-lea și care era urmărit cu atenție de cancelaria de la Suceava (p. 212).
Moartea regelui Cazimir al IV-lea, la 7 iunie 1492, a dus la urcarea pe tronul Poloniei a lui Ioan Albert. Noul rege a adoptat o politică mai agresivă în regiune și a urmărit să-și afirme autoritatea inclusiv în raport cu Moldova. Această orientare avea să genereze, ulterior, fricțiuni majore între Ioan Albert și Ștefan cel Mare (p. 193). Deși era recunoscut drept unul dintre stâlpii apărării creștinătății și fusese supranumit „atletul lui Hristos”, Ștefan a înțeles că supraviețuirea Moldovei depindea de o politică flexibilă și prudentă. După războaiele devastatoare purtate cu Bayezid al II-lea în anii 1484–1486, domnul Moldovei a început să plătească tributul, asigurându-și astfel liniștea necesară refacerii țării și consolidării autorității sale. Înflorirea culturală și spirituală internă s-a bazat pe pacea cu turcii, pe finanțările venețiene pentru conflictul cu Habsburgii și protejații lor, precum și pe sprijinul primit împotriva regatului polonez. Pacea relativă obținută prin diplomație i-a permis lui Ștefan cel Mare să continue un amplu program de construcții religioase, menit să întărească autoritatea domnească și să apere identitatea ortodoxă a Moldovei.
Printre ctitoriile ridicate sau definitivate în această perioadă — posibil, paradoxal, și cu bani ai catolicilor venețieni — se numără: Milișăuți și Pătrăuți – 1487; Voroneț – 1488; Vaslui – 1490; Bacău – 1491; Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Suceava – 1492; Biserica „Sfântul Gheorghe” din Hârlău – 1492; Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași – 1492. Aceste biserici nu erau doar lăcașuri de cult, ci și monumente ale victoriilor și supraviețuirii Moldovei în fața expansiunii otomane. Ridicarea lor a fost posibilă prin resursele interne ale țării, dar și prin stabilitatea politică și diplomatică obținută de Ștefan cel Mare. Toamna anului 1492 îl surprinde pe Ștefan cel Mare în apogeul maturității sale politice. Așa cum concluzionează studiul bazat pe documentele milaneze și venețiene: „…rapoartele lui Francesco Tranchedini înlesnesc o nouă epistolă a confirmării recunoașterii internaționale a lui Ștefan, principe despre care se spune, în plus, că se întitula «rege al Moldovei»” (p. 187). Prins în jocurile de putere dintre Ducatul Milanului, Republica Venețiană, dinastia jagiellonă și Imperiul Otoman, Ștefan cel Mare a reușit să transforme Moldova dintr-un stat de frontieră într-un partener strategic important pentru Europa vremii.
Dar să nu uităm că și Ștefan cel Mare a fost un actor politic care a depins de fluxurile financiare ale „Republicii creștine” europene și, mai ales, de interesele politico-economice ale Veneției, care controla Adriatica și importante zone economice din Marea Egee. Lupta antiotomană a marelui domnitor a beneficiat și de un sprijin financiar din partea creditorului venețian. Ecuația puterii depindea și atunci ca și azi de finanțare, dar și de aspectele medievale ale raporturilor de putere dintre suverani și suzerani. După decesul lui Matei Corvin, numit de documentele italiene ca ”rex Dacie” (posibil și datorită originii românești) la 1490, Ștefan cel Mare a reluat rolul de campion al interselor Veneției în Europa de est. S-a negociat din partea habsburgilor ca domnul Moldovei să fie guvernator peste Transilvania, dar nobilii maghiari au refuzat. Victoriile militare de la Vaslui, din 1475, și apoi retragerea lui Mahomed al II-lea după Războieni l-au adus pe Ștefan în atenția Europei nu doar ca domnitor valah, ci și ca ”rege al Moldovei”, căpitan venețian (îmi aduce aminte de titlul de căpitan general al lui Mihai Viteazul la habsburgi în 1600) și „atlet al lui Hristos”. Deci conform italienilor Ștefan cel Mare era regele Moldovei, iar Veneția a fost o pavăză pentru domnitorul moldovean, familia acestuia fiind trimisă în orașul lagunelor pentru protecție, în timp ce Ștefan și boierii luptau pe valea mlăștinoasă de la Vaslui, în ianuarie 1476. Războiul creștin antiotoman al ”Republcii creștine” s-a dus pe banii venețienilor, iar Ștefan era un personaj important pe tabla de șah europeană și finanțat pe măsură. Armata trebuie plătită și bine întreținută logistic și tehnic cu costuri uriașe.
Ionuț Țene