Istoriografia lituaniană din ultimii 25 de ani a început să recunoască importanța comunităților valahe în cadrul Marelui Ducat al Lituaniei medievale. Relația istorică dintre spațiul vlah (românesc) și Lituania reprezintă unul dintre cele mai fascinante capitole de convergență din Europa de Est. La prima vedere, distanța considerabilă dintre Marea Baltică și Arcul Carpatic ar sugera lipsa contactelor, dar totuși, documentele de arhivă și hărțile medievale relevă o realitate mult mai complexă. Deși pe teritoriul Lituaniei propriu-zise nu au existat comunități etnice române permanente, Marele Ducat al Lituaniei (LDK) a administrat populații vlahe, a aplicat pe scară largă instituția juridică numită Dreptul Vlah (Ius Valachicum) și a denumit cea mai importantă restructurare agrară din istoria sa ”Reforma Valahă” (Valakų reforma). Să nu ignorăm astfel acest condominium dinastic și nu numai dintre Polonia și Lituania în evul mediu dezvoltat. Uniunea de la Krewo (1386) creează prima uniune personală între cele două entități polono-lituaniană. Marele Duce al Lituaniei, Jogaila, s-a căsătorit cu regina Poloniei, Hedviga, devenind rege al Poloniei sub numele de Vladislav al II-lea Jagello. Iar prin Uniunea de la Lublin (1569) alianța se transformă într-o federație reală.
Prof. habil. dr. Mečislovas Jučas, fost decan al facultății de istorie din Vilnius, în monografia sa ”Reforma valahă în Lituania”, publicată în anul 2008, oferă o sinteză clară și documentată a reformei agricole și sociale inițiate în Marele Ducat al Lituaniei în jurul anului 1557. Pornind de la surse primare extensive (Metrica lituaniană, registre judiciare, inventare), autorul reconstruiește cauzele, mecanismele și efectele unei schimbări care a remodelat profund structura rurală, relațiile de proprietate și viața țăranilor. Contextul reformei a fost dublu: presiunea financiară a statului — agravată de cheltuielile pentru Războiul Livonian — și necesitatea modernizării unui sistem agrar ineficient. Răspunsul a constat într-o reorganizare sistematică a gestionării terenurilor: introducerea rotației regulate a culturilor pe trei ogoare și standardizarea unității de măsură prin ”valaka” (≈21,38 ha), aliniind practicile locale la un regim mai productiv și predictibil. E o coincidență întâmplătoare asemănarea între etnonimul valah și unitatea de măsură ”valaka” în Lituania medievală? Aș spune că nu este întâmplător. Una dintre cele mai importante consecințe juridice și sociale a fost transformarea statutului țăranilor: țăranii liberi au fost legați de pământ, devenind iobagi obligați la prestații și muncă în favoarea moșierilor. Edvardas Gudavičius este un alt istoric lituanian contemporn care a scris despre reforma ”valak”. Cioincidența transferului dintre exonimul valah la unitatea de măsură ”valak” consider că este o linie nouă de cercetare istoriografică.
În Europa Centrală și de Est (Polonia, Ucraina, Podolia, Ungaria) exista așa-numitul „Drept Vlah” (Jus valachicum). Acesta era un set de privilegii și legi cutumiare folosite de comunitățile de păstori transhumaniți (valahi, la origine români) care s-au stabilit în Carpații Păduroși. În istoriografia lituaniană, cel mai puternic ecou al termenului „vlah” nu este doar etnic, ci mai ales agrar, economic și social. El se referă la ”Reforma Valahă”, inițiată oficial la 1 aprilie 1557 de Marele Duce al Lituaniei și Regele Poloniei, Sigismund al II‑lea August. Numele acestei restructurări nu ar deriva direct din etnonimul vlah, ci din unitatea de măsură folosită: valacul (lituanian valakas; polonez włóka; derivat din germanul Hufe). Așa spun istoricii lituanieni, dar coincidența e prea mare ca să fie doar întâmplătoare. Un valak lituanian reprezenta o suprafață standard de aproximativ 21,38 hectare. Reforma a schimbat radical acest sistem. Prin măsurare generală și cadastru, toate terenurile agricole ale Coroanei și ale marilor magnați au fost comasate și împărțite în ”valaci”, iar țăranii au fost strămutați din cătune în sate compacte, liniare, de-a lungul unui drum central. Fiecărei familii i s‑a atribuit un valak. ((https://www.vle.lt/straipsnis/valaku-reforma/)
Reforma a modernizat economia statului, transformând Lituania într‑unul dintre marii exportatori de cereale ai Europei prin porturile baltice. Social, însă, reforma a consolidat iobăgia, în schimbul valakului primit, țăranii au fost legați de glie și obligați la clacă (muncă forțată la folwarkuri). Pentru a identifica comunități etnice de vlahi în context lituanian, istoricii baltici au analizat hărțile din secolul al XV‑lea. Sub domnia lui Vytautas cel Mare, Marele Ducat al Lituaniei s‑a extins de la Marea Baltică până la Marea Neagră, devenind vecin direct al Țării Moldovei. Intersecția dintre cele două lumi s‑a concretizat în trei puncte geopolitice cheie: linia Nistrului — fluviul servea drept graniță naturală între Moldova (în domniile lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare) și Lituania, iar cetăți precum Hotin și Soroca au fost puncte intensive de contact militar, diplomatic și comercial. Regiunea Podolia — azi în vestul și centrul Ucrainei — a fost mult timp sub control lituanian, iar populația slavă coexista aici cu valuri de păstori vlahi migrați din Carpați, deveniți politic supuși ducatului. Aici putem adăuga controlul lituanian asupra coastelor nordice ale Mării Negre (zona Odesa/Herson de azi), care implica cooperare cu garnizoanele și negustorii din Cetatea Albă (Moncastro) și Chilia, fortărețe cu o prezență românească importantă. Interacțiunea cu populațiile pastorale a lăsat urme în sistemul juridic polono‑lituanian prin Dreptul Vlah (Jus Valachicum). Acest set de norme cutumiare a fost creat inițial pentru reglementarea comunităților pastorale vlahe care migrau de‑a lungul Arcului Carpatic spre nord, ajungând în Galiția și Volînia‑Podolia sau Silezia. ((https://wilanow–palac-pl.translate.goog/en/knowledge/palemonian-myth?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sge)
Interesent că există o mărturie culturală extrem de fascinantă se găsește în ”Cronica Marelui Ducat al Lituaniei și al Samogitiei” (sec. al XVI‑lea). Cronicarii lituanieni au creat o teorie genealogică (mitul lui Palemon), conform căreia lituanienii nu erau baltici, ci descendenți ai unor nobili romani care fugiseră din Italia din cauza persecuțiilor împăratului Nero. În această construcție ideologică, cronicarii din Vilnius îi menționau adesea pe valahi (români) ca fiind „rude de sânge” rămase în Balcani și la Dunăre, argumentând că limba lituaniană și limba valahă împart aceleași rădăcini latine. Aceasta era o încercare a elitelor lituaniene de a‑și demonstra noblețea în fața polonezilor. Mitul apare pentru prima dată în ”Cronica Lituaniană Scurtă” (numită și Cronica Krasinski), redactată în prima jumătate a anilor 1520. Povestea este dezvoltată pe larg în ”Cronica Bychowiec” (redactată în jurul anilor 1530-1540). Aceasta este versiunea cea mai detaliată și faimoasă a legendei. Tipărirea oficială s-a realizat în 1582. Istoricul polonez Maciej Stryjkowski preia această legendă și o publică în celebra sa cronică tipărită în 1582, transformând mitul într-o „istorie oficială” acceptată de nobilimea lituaniană timp de secole. În opera lui Kaspar Peucer, un istoric prusac, care a trăit între 1525 – 1602, se regăsește afrirmația că romanii s-ar fi extins şi în Lituania, Livonia şi Prusia. Este un loc comun în cronografia veacurilor XV-XVI (îndeosebi în cea polonă, de exemplu la Dlugosz, Miechow, Wapowski, Cromer, Orzechowski) afirmația că lituanienii, ruşii, livonienii, prusienii ar fi de origine romană. Dar până la Peucer nici un alt istoric nu a făcut legătura dintre aceste pseudo-romanități baltice şi romanitatea carpato-dunăreană. Joachim Cureus (1532- 1573), în Analele sale, tipărite în 1571 şi care conțin informații numeroase cu privire la trecutul românilor, umanistul silezian susține originea romană a prusienilor, derivată din romanitatea românilor.(https://www.napocanews.ro/2024/03/vlahii-rumani-din-lituania-si-letonia-autohtoni-sau-migranti.html)
Există, deci, o tradiție istorică „valahă” comună, în ciuda culturii epocii renascentiste ca elitele unei țări să-și proclame origini istorice mitice sau imperiale. Desigur, valahii nu au locuit în Vilniusul medieval, dar în sudul și vestul ducatului reprezentau comunități puternice supuse Ius Valachicum. Dacă nu ar fi existat nicio legătură dintre exonim și unitatea de măsură ”valak” se pune întrebarea firească de ce în hrisoavele emise de cancelariile din Vilnius sau Cracovia, apar des satele organizate sub acest regim apar ca „villae valachicae” sau „sioło wołoskie”. Documentele din secolul al XV‑lea evidențiază tributul în natură, specific oierilor români — în loc de dări în cereale sau bani. Satele vlahe plăteau anual o taxă adaptată pastoritului — o oaie la douăzeci (sau la zece), caș (brânză) și piei, precum și scutiri de taxe (lgota) — pentru a încuraja colonizarea zonelor muntoase și împădurite. Ducii acordau scutiri fiscale de 10–15 ani, autonomie juridică și instituții autohtone — actele, deși redactate în latină sau în slava de cancelarie, păstrează termeni românești pentru liderii comunităților — cneaz (knez) și vătaf (watamanus/watav). Aceștia judecau micile delicte conform „obiceiului pământului vlah”, rețineau părți din amenzi și reprezentau satul în fața autorităților lituaniene. Un fenomen remarcabil consemnat în arhive este transformarea treptată a termenului „vlah”. Pe măsură ce secolul al XV‑lea avansa, Dreptul Vlah a pierdut caracterul strict etnic, devenind o categorie ocupațională și juridică. Astfel se poate explica transferul semantic dintre exonimul ”valah” și unitatea metrică a ”valakului”. Eficiența modelului pastoral în zonele greu accesibile a determinat autoritățile lituaniene să treacă sate întregi de populație mixtă slavă (ruteni/ucraineni) de pe „Dreptul Rutic” (care implica iobăgie agrară severă) pe „Dreptul Vlah” (pastoral și cu autonomie sporită). Astfel, în documentele târzii, un „vlah” din Lituania putea fi, lingvistic și etnic, deja un păstor slav supus aceluiași regim juridic de origine românească. La baza dreptului rural în Lituania de sud-vest stătea Ius Valachicum.
Un alt istoric contemporan are o opinie separată față de istoricii lituanieni contemporani. Dr. Vladislav B. Sotirović, cercetător sârb activ în mediul academic din Vilnius, publică în 2013, tot în inima Lituaniei, la Vilnius, volumul ”The Balkan Vlachs”, o sinteză clară și documentată asupra comunităților vlahofone din Peninsula Balcanică (aromâni, meglenoromâni, istroromâni și grupuri vlahe din Serbia și Albania). Sotirović arată întâi heterogenitatea etnonimică a vlahilor. Termenii folosiți de vecini (armâni, cuțovlahi, ciobani etc.) reflectă varietatea regională a grupurilor și modelele lor de viață. Studiul pune accent pe modul tradițional de organizare — pastoralismul seminomad bazat pe transhumanță — și pe transformările economice care au determinat sedentarizarea. Un capitol important tratează tranziția accelerată după 1945, când politicile statale din Balcani au favorizat sedentarizarea, schimbarea ocupațiilor și integrarea administrativă. Această transformare a avut un impact major asupra transmiterii lingvistice și a practicilor culturale. Sotirović discută, de asemenea, dinamica comunitară: identitatea vlahă era adesea fluidă, iar asimilarea — voluntară sau forțată — a condus la adoptarea identităților naționale majoritare pentru acces social și economic. Acest proces a expus comunitățile la riscul erodării limbii și tradițiilor. Lucrarea oferă o perspectivă comparativă utilă, deși în istoriografia lituaniană termenii valak/valakas desemnează o unitate funciară și au dat numele Reformei Valahă (Valakų reforma), studiul lui Sotirović readuce în discuție „vlahii” în sens etnic și cultural — precizare importantă pentru cercetările transregionale. ”The Balkan Vlachs” este recomandabilă cercetătorilor interesați de istoria socială a Balcanilor și ducatului medieval lituanian, precum și a migrațiilor pastorale, identitate etnică și politici de stat privind minoritățile. Volumul completează în mod util orice demers comparativ privind utilizarea termenului „vlah” în contexte istorice și administrative diferite. Deci istoricul sârb consideră o congruență lingvistică între exonimul ”valah” și măsura metronică a ”valakului”. E prea mare coincidența ca să nu fie o sinteză sinergică social-economică și etnică între cei doi termeni. Relația dintre Lituania și „vlahi” este o poveste istorică despre adaptare instituțională și transfer cultural de la sud la nord prin comunități pastorale de origini românești. De la măsurarea pământului în „valaci” în câmpiile baltice, până la aplicarea Dreptului Vlah (Jus Valachicum) pentru păstorii de pe malurile Nistrului, Podoliei și Tatra avem de-a face cu o istorie comună de congruență și geografie istorică. Istoria Marelui Ducat al Lituaniei arată că frontierele medievale erau mult mai fluide, iar legăturile administrative mult mai profunde decât sugerează geografia. Valahii au ajuns prin transhumanță în Lituania medievală, realizând și un transfer juridic și metric datorită importanței lor în economia și sistemul juridic rural al ducatului. Istoria valahilor din Lituania este o nouă direcție de cercetare pentru istoriografia românească.
Ionuț Țene