Istoriografia poloneză despre vlahii gorali din Munții Carpați se exprimă conceptual astfel, în articolele de popularizare ale trecutului: „Vlahii sunt un termen folosit pentru a descrie o serie de grupuri etnice arhaice care au operat în cadrul unei structuri tribale bazate pe clanuri și nu și-au dezvoltat niciodată o identitate națională proprie. Vlahii erau un popor pastoral nomad care, din cauza mișcărilor constante, s-a dispersat, iar stilul lor de viață nomad a dus la dispersarea lor. În timpul migrațiilor lor, vlahii s-au amestecat treptat cu societățile locale pe care le-au întâlnit, pierzând caracteristicile comunității tribale și adoptând noi modele. În ciuda acestor schimbări, vlahii, ca o comunitate în principal pastorală, au rămas oarecum ermetici și devotați propriilor tradiții. Drept urmare, relicve ale acestei comunități originale sunt încă vizibile astăzi în rândul numeroaselor grupuri contemporane care locuiesc în Carpați. În Carpații de Nord, vlahii au adus o contribuție semnificativă la formarea comunității culturale a grupurilor muntoase (ruteni, polonezi și slovaci), transmițându-le sistemul montan al economiei pastorale, vocabularul și modelele culturale. În Carpații Meridionali, această etnie a dat naștere națiunii române.” În istoriografia poloneză, vlahii sunt considerați mai mult un popor etno-pastoral decât etno-genetic, cu origini românești, dar care și-a pierdut identitatea.
Din păcate, mulți istorici polonezi nu cunosc contribuțiile istoriografiei românești privind continuitatea daco-romană și etnogeneza poporului român, ceea ce conduce la teorii științific șubrede referitoare la originea vlahilor gorali. Un istoric polonez contemporan, Piotr Kłapyta, în cunoscutul studiu „Vlahii – nomazi ai Balcanilor și rolul lor în colonizarea arcului carpatic”, publicat după anul 2004, consideră că vlahii au venit în sudul Poloniei începând cu secolul al X-lea: „Etnia vlahă care a migrat în Carpații de Nord se distingea prin ritul său oriental, comparativ cu grupurile care îi locuiau. Încă din secolul al X-lea, vlahii fuseseră creștini ortodocși, fapt condiționat de legături istorice și culturale seculare cu Bizanțul.”
Istoricul polonez face o incursiune istoriografică, cu influențe clare din istoriografia austro-ungară, ceea ce este de înțeles, având în vedere că sudul Poloniei a aparținut multe secole imperiului habsburgic și apoi celui dualist. Piotr Kłapyta este astăzi un istoric și cercetător polonez recunoscut, pluridisciplinar, specializat în istoria culturală și etnică a Carpaților și a Balcanilor. Este profesor la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, geograf, geomorfolog și ghid montan. S-a făcut cunoscut prin studiile sale aprofundate despre vlahi, un grup etnic pastoral cu origini în Peninsula Balcanică, și despre impactul lor asupra structurilor sociale, economice și culturale ale regiunilor în care s-au stabilit. Contribuțiile sale în domeniu includ analiza detaliată a migrațiilor vlahe, a practicilor pastorale, a structurilor sociale și a moștenirii lingvistice a acestei comunități. Articolele sale evidențiază complexitatea interacțiunilor culturale și demografice care au modelat regiunea carpatică de-a lungul secolelor. Lucrările lui Piotr Kłapyta se bazează adesea pe o abordare interdisciplinară, combinând date lingvistice, arheologice, istorice și etnografice pentru a oferi o înțelegere mai profundă a evoluției culturale și a interacțiunilor etnice în Carpați și în Balcani. El este adept al romanității vlahilor din Tatra, dar nu ca autohtoni, ci ca o populație pastorală sosită prin migrație. „Peisajul cultural al Munților Carpați a fost modelat în mod semnificativ de influența unei populații pastorale de origine balcanică, cunoscută sub numele de vlahi. Migrațiile și interacțiunile lor au lăsat un impact durabil asupra tiparelor de așezare, a economiei, a culturii materiale și a tradițiilor spirituale din regiune. Vlahii, ca imigranți, au adus soluții economice inovatoare în Carpați, deși propria lor cultură a păstrat trăsături arhaice. Aceste migrații au facilitat transmiterea elementelor culturale balcanice în Carpații Occidentali și introducerea de noi tehnologii de gestionare a munților. Acest proces a contribuit la integrarea și unificarea culturală de-a lungul arcului carpatic”, consideră istoricul polonez (ibidem).
Prima mențiune a vlahilor în Polonia datează din secolul al XIV-lea, când primul sat a fost fondat sub legea vlahă (ius Valachicum), deși cronicile poloneze amintesc mai devreme această populație pastorală. Hadle Szklarskie, localitate situată astăzi în poalele Dynów, a fost fondat în 1377 de boierul rutean Ładomir Wołoszyn. Legea de fundație vlahă (ius Valachiccum) se baza pe un model economic pastoral și le acorda locuitorilor săi numeroase libertăți, inclusiv dreptul de a circula liber și de a purta arme, precum și scutirea de iobăgie în schimbul unui tribut de carne de oaie sau a unui tribut de produse animale (de exemplu, brânză, piei). La scurt timp după aceea, la sfârșitul secolului al XIV-lea, vlahii au ajuns și în regiunea Sądecczyzna, iar în secolul al XV-lea în ținutul Żywiec și Silezia. Punctul culminant al acestor procese de așezare în teritoriile poloneze a avut loc însă în secolul al XVI-lea. Istoricul polonez folosește cuvântul „procese” în mod deliberat, deoarece este imposibil după el „să vorbim despre o trecere unică și lină prin Carpați – această migrație a avut loc în mai multe etape, inegal, iar grupurile care au ajuns în Polonia nu erau omogene din punct de vedere etnic.” Vlahii care s-au distins în luptă au fost uneori înnobilați, atât în Polonia, cât și în Ungaria. Unele familii nobiliare poloneze care poartă stema Sas, cum ar fi Dzieduszycki și Stupnicki, sunt de origine vlahă. În special din Maramureș și nordul Moldovei.
În perspectiva oferită de Piotr Kłapyta, vlahii reprezintă un etnos distinct în istoria Europei de Sud și Centrale. Din motive istorice și sociale – cum ar fi structura lor clan-tribală, dispersarea și lipsa unei limbi unificate – vlahii nu au format niciodată structuri statale independente. Aici intră în contradicție cu statele medievale Țara Românească și Moldova, care erau „valahe”, adică românești – afirmația istoricului fiind un non-sens. Mai departe, istoricul polonez consideră că termenul „vlah” cuprinde diverse grupuri etnice cu structuri arhaice interne de clan care s-au integrat în societățile și națiunile locale de-a lungul timpului, pierzându-și treptat identitatea tribală. În ciuda acestor schimbări, vlahii au menținut o anumită distincție culturală, păstrând relicve ale stilului lor de viață pastoral printre grupurile contemporane din Carpați. În Carpații Occidentali, ei au contribuit semnificativ la formarea identității culturale a goraliilor (muntenilor), transmițând sisteme pastorale, vocabular și modele culturale. Însă, autorul recunoaște că, în Carpații Meridionali, au contribuit la geneza națiunii române.
Istoricul face referire la o parte din vocabularul întâlnit în dialectele muntoase poloneze, în special cel legat de pastoralism, reprezentată de așa-numitele „karpatyzme” (cuvinte carpatine), adică termeni găsiți în Carpați și adesea și în Balcani, care sunt identici din punct de vedere lexical și semantic, definind concepte specifice culturii spirituale și materiale a acestei zone, inclusiv ocupațiile oamenilor – agricultura montană, creșterea animalelor, pastoralismul – precum și lumea naturală și terenul (vezi Oczkowa, 1999).
Pentru Piotr Kłapyta, cel mai vechi termen cunoscut pentru vlahi este cuvântul grecesc „Vlah” (Βλάχ), care datează din secolul al VII-lea (deși abia în secolul al X-lea este folosit de cronicarii bizantini; nota red. – aici istoricul polonez nu oferă nicio explicație privind menționarea termenului vlah din secolul al VII-lea). În rest expunerea e corectă, că acest termen a fost adoptat de slavii de sud și apare în diferite forme, cum ar fi Vlah, Vlasi, Vlachie și Vlech. Denumirea este comună în Balcani, unde se referă colocvial la toți ciobanii de oi din rândul slavilor de sud. O altă teorie sugerează că etimologia lui „Vlah” este și mai veche, posibil legată de vizigoți și ostrogoți în Balcani în timpul secolelor IV și V. Această teorie leagă „Vlah” de cuvintele germanice „walh/wealh”, referindu-se iniţial la vorbitorii de limbă celtică, dar extinzându-se ulterior la toate populațiile romanizate. Geneza poporului vlah a fost un subiect complex și controversat timp de peste 150 de ani de cercetare. Există două ipoteze principale cu privire la originile lor.
Pentru istorici, continuitatea geto-dacilor și daco-geților este o ipoteză. Dezvoltată în secolul al XIX-lea, această teorie postulează că vlahii sunt strămoșii direcți ai națiunii române, coborând din dacii și tracii romanizați în România actuală în timpul ocupației romane (106-271 d.Hr.). Conform acestei viziuni, după retragerea romană din 271 d.Hr., aceste populații s-au refugiat în Carpații Meridionali și au migrat spre sud în Balcani și spre nord în Carpații Occidentali. Cu toate acestea, există o lipsă de înregistrări istorice care să menționeze populații romanizate semnificative în Carpații Meridionali timp de peste șapte secole de la retragerea romană. În plus, studiile lingvistice sugerează legături puternice între limbile română și albaneză (iliră), indicând influențe puternice din sud. În acest context paradigmatic istoricul polonez se apropie de teoriile istoriografiei austro-ungare.
Ipoteza balcanică sudică sugerează că vlahii sunt o populație paleo-balcanică autohtonă, descendentă din traci, iliri și macedoneni antici romanizați în sudul Balcanilor. După cucerirea romană, a avut loc un proces îndelungat de romanizare și asimilare, ducând la formarea limbii (sau dialectului) proto-română. Pe măsură ce slavii s-au extins în secolele al VI-lea și al VII-lea, vlahii au fost parţial deplasați din terenurile agricole fertile în zonele muntoase, unde au adoptat pastoralismul nomad. De asemenea, s-au asimilat cu slavii și avarii, extinzându-se împreună spre vest și spre nord.
De-a lungul Evului Mediu, vlahii au reprezentat un element etnic, politic și militar semnificativ în Balcani. Până în secolul al X-lea, regiuni precum Vlahia Mare (Tesalia), Vlahia Mică (Etolia) și Vlahia Superioară (Epir) din nordul și centrul Greciei au marcat cea mai sudică întindere a așezărilor vlahe. Numeroase toponime cu rădăcina „vlah” indică prezența lor până în sud, până la Munții Parnassus și coasta Mării Egee. Așezările vlahe au fost, de asemenea, înregistrate pe Muntele Athos până la expulzarea lor în 1105. Unii vlahi din Tesalia au fost strămutați de țarul bulgar Samuel în Munții Rodopi în 986. În secolul al XII-lea, vlahii și bulgarii au format cel de-al doilea Imperiu Bulgar. Comunitatea vlahă a jucat un rol economic crucial, furnizând produse din creșterea oilor, cum ar fi brânza, laptele și pieile. Ei au practicat pastoralismul transhumant, implicând pășunatul pe tot parcursul anului și migrații sezoniere între pășunile alpine și zonele de iernare de la câmpie.
Expansiunea așezărilor vlahe a fost facilitată de politicile de așezare ale Regatului Ungariei, care s-a extins la nord de Carpații Meridionali (Transilvania) până în Slovacia modernă. Pentru istorici, primele mențiuni despre vlahi în Transilvania maghiară datează din 1222-1224, în Bazinul Făgărașului, numit „terra Blachorum” (țara vlahilor). Acești păstori plăteau un impozit regelui maghiar pentru drepturile lor de pășunat. Este ciudat că istoricul polonez ignoră Cronica Anonimă a Regelui Bela al II-lea și mențiunea ducelui „Gelu – quidam blachus” din secolul al IX-lea, precum și alte menționări ale unei populații latinofone în Ardeal și Panonia la venirea triburilor conduse de regele Arpad. Istoricul polonez susține ideea că, deoarece economia vlahă era valoroasă pentru dezvoltarea și creșterea populației în ținuturile muntoase ale Coroanei Ungare, numărul lor a crescut constant, iar așezările vlahe s-au extins și mai mult spre nord în Munții Apuseni.
Colonizarea vlahilor a jucat un rol decisiv în stabilirea regiunii muntoase slab populate a Maramureșului din nordul României în timpul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea. Iarăși, istoricul polonez ignoră menționările cancelariei regale maghiare despre prezența românilor în Maramureș încă din secolul al XI-lea și al XII-lea, când coroana maghiară s-a lovit de încercările impunerii organizării comitatului în defavoarea cnezatelor românești. Colonizarea vlahilor a fost, de asemenea, importantă în Rutenia Haliciană (Ucraina) și Carpații polonezi. Conducătorii polonezi au acordat privilegii de așezare cavalerilor și liderilor vlahi care au servit în lupte pentru Ruthenia. Acest lucru a dus la înființarea de așezări vlahe în regiuni precum Sambor, Drohobych, Stryi și teritoriile carpatice orientale ale Tucholșcina și Boikivșcina.
Timp de secole, munții Carpații Păduroși au fost casa păstorilor vlahi (pe tot parcursul anului sau cel puțin sezonier). Nu este de mirare, așadar, că au dezvoltat o multitudine de termeni diferiți pentru munți, în opinia istoricului polonez: dealuri și movile (acestea se numesc oronime sau nume de munți). Vlahii le distingeau prin aspect sau caracteristici specifice. Măgura a fost întotdeauna un vârf relativ înalt și izolat, grapa/drapa era caracterizată printr-o pantă abruptă sau abruptă, kiczera era de obicei puternic împădurită, Dział era un deal destul de jos, iar groń era o creastă între două pâraie sau o movilă împădurită. Przysłop, care înseamnă pur și simplu o trecătoare montană – similar cu Tarnica, adică o trecătoare montană, este, de asemenea, comun în toți Carpații. Cel mai înalt vârf din Munții Bieszczady a primit numele unei trecători largi, clar vizibile din vale. Astăzi, se numește Przełęcz pod Tarnica, adică literalmente… trecătoarea de sub trecătoare (https://opowiescizrumunii.pl/wolosi-historia-i-dziedzictwo/).
Numele menționate mai sus sunt relativ comune în Polonia, deși uneori diferă ușor. Să ne uităm acum la toponimele care sunt mai unice în Carpații Polonezi. Vom începe din est, deoarece Tarnica a fost deja menționată. Matragona din Munții Bieszczady este de fapt un nume botanic care înseamnă belladonna (Atropa belladonna). Situată în apropiere, Fereczata este ușor diferită de „ferigă” (feriga este acum ferigă în românește, dar arhaic ferece). Numele Stińska Połonina de la granița polono-ucraineană este, de asemenea, asociat cu păstoritul.
Căutând nume vlahe în Beskidurile poloneze, întâlnim Kornuty în Beskid Niski, iar în Beskid Sądecki pârâul Izwór, cătunul Piwniczna, Kosarzyska sau vârfurile Syhła sau Bradowiec. La rândul lor, Muńcuł și Munczolik din Beskid Żywiecki pot fi comparate cu românescul muncel. Toponimia și îndeletnicirile pastoral-agricole ale locuitorilor au profunde origini românești.
Există mai multe trasee Perć în Carpații Polonezi: Borkowski Perć în Munții Beskid Wyspowy, Sokol Perć în Munții Pieniny, Sosnowski Perć în Munții Beskid Sądecki… Toate aceste trasee sunt destul de solicitante, abrupte și înguste – exact ceea ce denotă cuvântul „perć”. În limba română modernă, cuvântul „pârtie” înseamnă, de exemplu, o potecă îngustă bătătorită prin zăpadă.
Hala Strążyska este un toponim montan al cărui nume provine de la cuvântul „strągi”. În zonele înalte ale Carpaților românești, veți întâlni uneori termenul „strunga” în sensul figurat de „loc îngust, istm”, de exemplu Strunga Dracului în Munții Făgăraș. (ibidem)
În opinia istoricului polonez, care ignoră total continuitatea și autohtonitatea geto-dacilor liberi, colonizarea vlahă, care a avut loc de-a lungul a cinci secole, nu a fost un eveniment singular, fiind influențată de relațiile de proprietate predominante, de densitatea populației și de politicile interne ale diferitelor state, fără legături cu originaritatea triburilor dacilor liberi. Această migrație a avut un impact semnificativ asupra caracterului unic al regiunii carpatice, deoarece a combinat elemente culturale balcanice cu cele ale populației agricole locale. Cercetătorul polonez se vede că nu cunoaște în detaliu istoriografia română privind etnogeneza poporului român și nici operele marilor istorici români, căzând astfel în capcana teoriei austro-ungare tributare teoriei neștiințifice a lui Roesler. Desigur, nu este numai el de vină, ci sunt și instituțiile academice și universitare românești că nu au reușit să-și facă cunoscute producțiile istoriografice privind etnogeneza românilor măcar la țările din jur.
Ionuț Tene
Bibliografie:
- Oczkowa, P. (1999). Karpatyzmy.
- opowiescizrumunii.pl/wolosi-historia-i-dziedzictwo/
- skansen-studzionki.pl/wolosi-w-ochotnicy/
- porozumieniekarpackie.pl