Arheologul și profesorul Alexandru Diaconescu ne-a impresionat din prima clipă. A fost profesorul care a ținut discursul de primire la Facultatea de Istorie în 1990. Era brunet, cu barbă lungă și neagră, părea un arheolog britanic care ar fi săpat în secolul XIX la piramide. Era de o inteligență sclipitoare, vorbea ca un profesor de școală veche de la Oxford și se purta ca un arheolog clasic german, cu demnitate și noblețe. Ar fi putut interpreta rolul lui Schliemann în orice film artistic. El a fost un arheolog care a redesoperit Sarmizegetusa în inimile noastre, nu Troia. Cursul său de istorie antică universală era spectaculos. Ne preda la muzeul de istorie, printre sarcofage și mumii, sporind tensiunea curiozității noastre. Era atent la detalii. Era meticulos — să nu scăpăm numărul faraonilor, lucru care ne stresa la examen. Când preda, ne introducea cu mintea în lumea antică a mumiiilor egiptene și în cea grea a filozofilor peripatetici. Iubea Atena, nu Sparta, așa cum am ajuns la concluzia unui seminar provocat de el pentru noi, tinerii boboci. Sistemul democratic atenian era pasiunea lui. Nu era omul Romei, ci al dezbaterilor socratice și al discursurilor peripatetice. A fost un mare privilegiu să ne fie profesor. Când am absolvit în 1995 facultatea, tot domnul profesor a susținut discursul de absolvire, făcând referire la dezbaterea Sparta–Atena din primul an. Ne-a cuprins pe toți nostalgia unei libertăți pierdute: studenția. Istoria nu mai era o pasiune, devenea acum o carieră într-o viață constrânsă de maturizare și de nevoia de a răzbate prin muncă. În facultate am fost în „Atena”; după ce am ieșit pe porțile universității, am intrat în „Sparta” dură și competitivă a vieții. Aceasta a fost morala domnului profesor la provocarea din primul an.
Diaconescu a absolvit Liceul clujean „Emil Racoviță” în 1974, fiind strălucitor la limba latină la bacalaureat. În 1979 a absolvit Facultatea de Istorie ca șef de promoție și cu Diplomă de Merit. Senatul universității l-a recomandat pentru a fi profesor universitar sau cercetător la institut. Nu s-a întâmplat asta. Regimul comunist mergea pe metoda repartiției și el a ajuns la Școala nr. 3 din Cluj‑Napoca ca profesor de liceu. Surpriză. Deși profesor de liceu, în 1983 a făcut un stagiu de cercetare în Marea Britanie. S‑a întors acasă și și‑a susținut gradul didactic cu nota 10. Abia în 1988 a fost inclus în Institutul de Istorie clujean ca cercetător. În 1990 i‑s‑au recunoscut meritele și a intrat în învățământul superior; generația mea fiind prima la cursurile sale universitare. Drumul spre specializare a fost marcat de avansarea în cariera didactică universitară și de obținerea titlului de doctor în istorie (1998) cu teza „Statut social și imagine în Dacia romană. Contribuție la istoria elitelor provinciale”, lucrare care a fundamentat interesele sale pentru statuaria publică și funerară, foruri și procesele de romanizare. Doctoratul a consolidat poziția sa ca cercetător capabil să interconecteze analiza materială cu interpretările sociale și ideologice ale spațiului provincial. Diaconescu a parcurs toate treptele carierei universitare: asistent universitar, lector, conferențiar și, din 2014, profesor universitar titular la Departamentul de Istorie Antică și Arheologie, Facultatea de Istorie‑Filosofie, Universitatea Babeș‑Bolyai. În cadrul activității didactice a predat cursuri fundamentale — „Introducere în istoria antică universală”, „Istoria artei antice”, „Istoria artei în provincii”, „Arheologie romană provincială” etc. — formând generații de studenți și contribuind la dezvoltarea programelor de studii în istorie și arheologie. Pe lângă traseul academic intern, Diaconescu a beneficiat de numeroase mobilități și burse în centre europene de prestigiu, care i‑au lărgit orizontul științific. Printre acestea se numără stagii la Humboldt‑Universität (Winckelmann Institut, 1999–2000), École française d’Athènes (1997) și Universität zu Köln (1994–1995), precum și alte perioade de cercetare în instituții din Franța, Germania și Marea Britanie. Aceste experiențe i‑au oferit acces la rețele internaționale, metode avansate de cercetare și la dezbateri contemporane în arheologia provincială. Diaconescu a combinat munca de laborator și bibliotecă cu activitatea de teren, coordonând și participând la campanii arheologice majore (Apulum, Sarmizegetusa, Napoca, Gilău etc.). Această interacțiune între teorie și practică a condus la dezvoltarea unor competențe metodologice concrete — de la documentare sistematică la reconstrucții arhitectonice — materializate și prin elaborarea unui manual de înregistrare computerizată a săpăturilor arheologice.
Alexandru Diaconescu s‑a specializat asiduu în istoria și arta lumii antice, cu un interes deosebit pentru procesele de romanizare și pentru evoluția urbană și monumentală a provinciei Dacia. Activitatea sa științifică îmbina cercetarea de teren, studiile de sinteză și contribuțiile metodologice, conturând o imagine complexă a vieții publice, a artei și a practicilor funerare din spațiul romano‑dac. Ca cercetător, Diaconescu a abordat teme variate: analiza statuarei publice și funerare, arhitectura forumurilor și a spațiilor civice, circulația materialelor (în special a marmurei), precum și organizarea militară și economică a provinciei romane. Studiile sale asupra statuarei majore în Dacia și asupra clasicismului în artele minore au clarificat relațiile dintre imagine, statut și ideologie în spațiul provincial, oferind terminologii și tipologii utile pentru cercetările ulterioare. Printre volumele de referință semnate sau coordonate de el se numără „Mari civilizații ale Orientului Antic” (2001), care oferă o sinteză accesibilă și riguroasă a marilor culturi mediteraneene, și lucrări centrate pe realitățile provinciale romane, precum „Statuaria majoră în Dacia romană” (2004). Alte titluri reprezentative sunt: „Le forum de Trajan à Sarmizegetusa. Architecture et sculpture” (împreună cu E. Bota, Editura Mega, 2009) și „Forurile Sarmizegetusei. O plimbare imaginară prin centrul politico‑administrativ al «micii Rome»” (Editura Mega, 2010; ediție revizuită 2014) — studii privind arhitectura și sculptura forumurilor provinciale; „Juc‑Herghelie. O fermă în teritoriul antic Napoca și aprovizionarea cu cai a armatei romane” (Editura Mega, 2012); „Clasicismul în artele minore din Dacia romană” (Editura Mega, 2013). Diaconescu și‑a consolidat prezența în literatura internațională prin articole și capitole în volume și reviste de prestigiu, printre care: „A Note on Military Equipment from Romania” (BAR, 1987); „Provenience of marble objects from the Roman province of Dacia” (Jahreshefte des Österreichischen Archäologischen Institutes, 1997); „The Towns of Roman Dacia. An overview of recent archaeological research in Romania”, în volumul Roman Dacia. The Making of a Provincial Society (2004); „Dacia and the Dacian Wars”, Journal of Roman Archaeology, (2008). De asemenea, a publicat studii despre Sarmizegetusa, forumurile provinciale, statuaria funerară și monumentală, temple și influențe elenistice în arhitectura romană. Contribuțiile sale la studiul forumurilor provinciale au fost sintetizate în volume precum „Le forum de Trajan à Sarmizegetusa” (împreună cu colegi) și în monografii dedicate forurilor Sarmizegetusei, care combină analiza arhitectonică cu interpretarea sculpturală.
Pe partea de cercetare, Diaconescu s‑a implicat în proiecte relevante, cum ar fi proiectul Apulum (coordonator/co‑director în diferite etape între 1998–2005 și continuări în 2013–2014), proiecte internaționale privind spațiile urbane și cultice din Apulum (Ulpia Traiana), participări la proiectele Favissae și Marble Analyses, precum și colaborări cu cercetători și instituții din Marea Britanie, Germania, Austria și Ungaria. Diaconescu a condus numeroase campanii și situri arheologice, săpături la Napoca (Cluj‑Napoca), Tetarom III — Nokia Village (2007), Magazinul Central S.A. (2006), parcarea universitară (2012), campanii la Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia) și castrul roman de la Gilău. De asemenea, a condus prima expediție arheologică românească în Orient (Siria, 2000) și a participat la reconstrucții arhitectonice și la proiecte de protecție a patrimoniului. Pe plan național, Diaconescu a publicat numeroase articole în reviste de specialitate (ActaMN, Ephemeris Napocensis, Cronica cercetărilor arheologice) și rapoarte de campanie privind situri precum Gilău, Cășei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum. Aceste contribuții au inclus studii epigrafice, analize tipologice ale elementelor de fortificație și ale principia castrale, precum și rapoarte detaliate ale campaniilor de săpături. De asemenea, Diaconescu a fost implicat activ în viața profesională și civică: membru al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (1998–2000), membru al Grupului Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului Cultural din Roșia Montană, consultant științific pentru proiecte regionale (Prolissum) și coordonator editorial pentru contribuții privind Dacia în lucrări internaționale. A susținut conferințe și comunicări la instituții precum Museum of London, Humboldt‑Universität, University of Newcastle ș.a.
Diaconescu a fost preocupat de metodologia arheologică modernă. Arheologia era o artă pentru el, poate și pentru că a urmat o școală populară de artă în adolescență. El a elaborat și un manual pentru înregistrarea computerizată a săpăturilor, promovând standarde moderne de documentare și gestionare a datelor de teren. Implicarea sa în proiecte de reconstrucție arhitectonică și în utilizarea instrumentelor GPS/GIS reflectă o orientare practică spre integrarea tehnologiei în cercetarea istorică. Pe teren, a condus și co‑coordonat numeroase campanii arheologice — situri urbane, castrale și gospodărești — în cadrul cărora a produs rapoarte detaliate și a selectat materiale pentru publicare în reviste de specialitate. Cercetările sale asupra Sarmizegetusei, Apulumului, castrului de la Gilău și a așezărilor din jurul Napocei au contribuit semnificativ la cartografierea și înțelegerea rețelelor urbane și funcționale ale Daciei romane. Publicațiile lui Diaconescu în reviste internaționale și volume colective au integrat cercetarea locală în dezbateri europene despre proveniența materialelor, influențele elenistice și interpretarea monumentelor statuar‑arhitectonice, contribuind la înțelegerea identității și circulației culturale în Imperiul Roman. Impactul său s‑a văzut în formarea studenților, în modernizarea metodologiilor arheologice din România și în stimularea continuării studiilor asupra Daciei romane, consolidându‑i poziția ca autoritate în studiul provincial și în protecția patrimoniului. Moartea sa prematură, în 2021, a lăsat un mare gol în cercetarea arheologică din Ardeal. Am fost la catafalcul istoricului, așezat în holul Casei Universitarilor din Cluj. Era o tăcere adâncă și o tristețe vizibilă pe chipurile celor care l‑au cunoscut. A murit în plină putere creatoare ca istoric. Alexandru Diaconescu nu a făcut descoperiri epocale ca Nicolae Vlassa sau Constantin Daicoviciu, dar a știut să insufle studenților dragostea pentru istoria universală, mai ales pe partea culturală. A fost un specialist al artei descoperite pe șantierele arheologice. A fost original în modul în care interpreta cultural și artistic ceea ce descoperea. Pentru el Dacia Romană nu era castre și drumuri, ci artefactele legate de artă și cultrua latină. Era trăsătura lui specifică, a unui arheolog inedit prin dragostea față de artă.
Ionuț Țene