Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX istoriografia maghiară a analizat revoluția pașoptistă din Ardeal din punctul de vedere etnicist-național și al dihotomiei dintre Avram Iancu și Lajos Kossuth, după 1965 perspectiva istoricilor maghiari s-a schimbat, promovând o abordare edulcorată, orientată spre anihilarea asperităților și spre propunerea unei viziuni de congruență. Perspectiva istoricului sovietic Mihail Roller despre Avram Iancu ca personaj istoric „contrarevoluționar” a fost repede uitată de noul val istoriografic maghiar din Transilvania de la sfârșitul anilor ’60. Istoricii unguri, în a doua jumătate a secolului XX, au evidențiat transformările interpretative ale figurii lui Avram Iancu în istoriografia românească și maghiară, în special sub influența materialismului istoric și a regimului comunist. Aceștia arătau cum, după perioade de instrumentalizare ideologică (inclusiv etichetări ca „contrarevoluționar”), reeditările și reevaluările din anii 1960–1970 au readus subiectul la o prezentare mai obiectivă, susținută și de revizuirea bibliografiei. Interesantă este mențiunea din volumul „Magyar történetírók Avram Iancuról” despre receptarea transnațională a lui Avram Iancu: istorici maghiari recunosc contribuția sa la patriotismul românesc și îl compară cu figuri culturale europene, ceea ce indică o depășire a narativelor pur etnice, specifice romantismului târziu și perioadei sovietice. Fragmentul documentat al volumului de studii al istoricilor maghiari reflectă dinamica dintre politică, memorie și cercetare istorică, subliniind importanța redeschiderii arhivelor și a unei metodologii critice pentru o reprezentare echilibrată a trecutului.
Istoricii maghiari din România, la împlinirea centenarului trecerii lui Avram Iancu la cele veșnice, au realizat o culegere de texte intitulată „Magyar történetírók Avram Iancuról”, în care se susținea, prin vocea lui Benedek Jancsó, că „Avram Iancu a fost revoluționarul ideal, asemenea lui Petőfi și Vasvári…”. Volumul „Magyar történetírók Avram Iancuról” a fost perceput ca unul revoluționar în istoriografia românească și a reunit contribuțiile unor istorici maghiari precum Kovács Endre, Makkai László, Csatári Dániel, I. Tóth Zoltán, Trócsányi Zsolt, Márki Sándor și Kovács József, oferind o analiză comparată a receptării lui Avram Iancu în scrisul maghiar. Lucrarea, tipărită în limba maghiară, constituie și astăzi o sursă valoroasă pentru înțelegerea modului în care o figură națională română a fost interpretată din perspectiva istoriografiei maghiare din a doua jumătate a secolului XX. Publicat în 1972 la București, de Editura Kriterion, volumul apare într-un moment în care discursurile istorice din ambele tabere — română și maghiară — treceau prin procese de reevaluare sub influența atât a regimului politic comunist, cât și a metodologiilor istorice schimbate (revizuirea arhivelor, abordări comparative, atenție sporită la dimensiunile socio-economice și transnaționale ale fenomenelor istorice). Inițiativa editorială reflectă interesul pentru dialogul istoriografic interetnic și pentru o recepție critică, mai nuanțată, a unor figuri simbolice precum Avram Iancu.
Istoricii maghiari subliniau rolul central al lui Avram Iancu ca lider conștient și organizator al mișcării pentru libertate a moților. Este de remarcat observația sociologului Viktor Aradi, potrivit căreia „Avram Iancu avea un spirit analitic, înțelegea cauzele situației poporului său, știa că sunt posibile tulburări pe parcursul evenimentelor. Iancu știa că se va ajunge în Apuseni și își pregătea poporul” („Magyar történetírók Avram Iancuról”, p. 78). Această descriere îl prezintă pe Iancu nu doar ca pe un simbol, ci și ca pe un actor pragmatic, care anticipează și coordonează acțiunea. Reacția comunității este confirmată de istoricul maghiar, în sensul că „moții au răspuns chemării lui Iancu și, menționează Aradi, au trecut la acțiune când a fost nevoie” (ibidem). Aceasta evidențiază capacitatea de mobilizare populară și solidaritatea locală, elemente esențiale pentru înțelegerea succesului și impactului mișcării.
Sursele maghiare citate recunosc, de asemenea, curajul și sacrificiul participanților: „În cazul lor, cinstim luptătorii pentru cauza națiunii române… Pozițiile lor curajoase, sacrificiile lor, dragostea pentru poporul lor și împărtășirea teribilei tragedii a țăranilor români transilvăneni din 1848–1849 și după 1849 au demonstrat acest sentiment la ei”. Acest elogiu din partea unor istorici maghiari subliniază dimensiunea transnațională a percepției lui Avram Iancu și a mișcării sale. Istoricii maghiari din a doua jumătate a secolului XX, care trăiau în Ardeal, au construit o imagine complexă a lui Avram Iancu — ca lider analitic și mobilizator al unei comunități ferme în acțiune — iar citările din surse contemporane și ulterioare confirmă atât valoarea sa locală, cât și recunoașterea sa în scrisul istoriografic maghiar, ceea ce contribuie la „dimensiunea europeană” a fenomenului menționat.
Autorii maghiari au arătat tensiunile dintre idealurile liberale proclamate de opoziția maghiară și realitatea naționalităților din Imperiul Habsburgic. După cum nota istoricul Béla Köpeczi: „L’opposition hongroise – radicaux et modérés – acceptait dans un esprit libéral l’égalité devant la loi de tous les citoyens du pays, mais ne voulait pas reconnaître les droits collectifs… On oublia que des blocs compacts de minorités vivaient sur le territoire de la Hongrie…” (Béla Köpeczi, Histoire de la culture hongroise). Această contradicție explică respingerea recunoașterii drepturilor colective ale croaților, sârbilor, românilor și slovacilor, deși li se cerea maghiarilor independența națională. În scrisul maghiar ulterior se remarcă și percepția asupra Transilvaniei: „pentru Kossuth nu era deloc relevant că Transilvania avea o populație majoritar românească” — idee formulată încă din 1842 (Paul Lendvai). În același registru, istoriografia maghiară interbelică sublinia rolul liderilor românilor din Imperiu, printre care Avram Iancu și Simion Bărnuțiu, care „doreau afirmarea deplină a identității lor naționale” (vezi Zoltán Szász, coord., „Erdély története”, vol. III, ediția a II-a, și Iván Bertényi – Gábor Gyapay, Magyarország rövid története). Comentariul concluzionează că modernitatea politică promovată de revoluții după modelul „Minta Europának – forradalom Párizsban” (Ferenc Glatz, A magyarok krónikája) a generat așteptări divergente: egalitate formală pentru cetățeni, dar refuzul recunoașterii colective a națiunilor conlocuitoare. Această disociere între liberalismul civic și naționalismul colectiv a alimentat conflictele etnice și revendicările liderilor naționali — atât maghiari (Kossuth), cât și români (Avram Iancu, Simion Bărnuțiu).
„Crăișorul Munților” rămâne o figură centrală a mișcării naționale românești din perspectiva istoricilor unguri: „personalitatea lui Avram Iancu, ideile sale au un caracter național, de încadrare în sistemul european de valori afirmate prin primăvara popoarelor”. El este descris astfel: „conducătorul aripii de stânga a mișcării naționale”, un revoluționar care, deși s-a opus revoluției maghiare, a fost considerat „o persoană suspectă” de autoritățile habsburgice. În contextul confruntărilor din 1849 trebuie menționat și numele lui Imre Hatvani (1818–1856) și evenimentul atacului împotriva românilor de la Abrud (5 mai 1849), care au dus la explozia tensiunilor etnice în epocă. Aceste elemente subliniază complexitatea rolului lui Iancu: lider local, simbol al rezistenței și actor într-un tablou european mai larg (vezi Béla Borsi-Kálmán, Hungarian Exiles and the Romanian National Movement 1849–1867, Atlantic Studies on Society in Change. East European Monographs, 1991, p. 333). Avram Iancu a fost cercetat și apreciat nu numai de istoriografia română, ci și de istoricii maghiari, în special de cei din Ardeal, care au avut cuvinte de apreciere față de caracterul revoluționar european al lui Avram Iancu în perioada revoluției din 1848–1849. Studiile reunite accentuează caracterul pragmatic al liderului moților: capacitatea de organizare, spiritul analitic și aptitudinea de mobilizare a comunității. Pe baza surselor examinate, Avram Iancu este prezentat nu doar ca simbol al rezistenței, ci ca actor rațional și strategic, capabil să anticipeze evoluțiile conflictuale și să coordoneze răspunsuri adecvate în contextul revoluțiilor din 1848–1849. Prin această focalizare, autorii îl înscriu pe Iancu în orizontul mai larg al „primăverii popoarelor”, oferindu-i astfel o dimensiune transnațională care depășește constrângerile unei lecturi pur etnice.
O contribuție importantă constă în semnalarea recunoașterii, din partea unor istorici maghiari, a meritelor și sacrificiilor participanților români la evenimentele din 1848–1849. Această receptare elogioasă indică existența unei istoriografii maghiare capabile de apreciere critică a motivațiilor sociale, a solidarității comunitare și a curajului demonstrat de mișcarea condusă de Iancu, chiar în pofida conflictelor etnice și a divergențelor politice ale secolului al XIX-lea. Analiza comparativă a istoricilor maghiari a scos în evidență tensiunea structurală a revoluției maghiare: opoziția dintre liberalismul civic proclamat (egalitate formală în fața legii) și refuzul recunoașterii drepturilor colective ale naționalităților conlocuitoare. Această discrepanță explică, în viziunea autorilor, escaladarea conflictelor din Transilvania și legitimează, ca reacție, revendicările ferme ale liderilor români — printre care Avram Iancu — pentru protecția drepturilor naționale și pentru soluții politice care să reflecte realitățile etnice și sociale ale regiunii.
Sintetizând, imaginea lui Avram Iancu în istoriografia maghiară modernă devine mai complexă și mai reflexivă, trecând de la etichetări ideologice la o apreciere care combină dimensiunea națională, pragmatismul local și plasarea în cadrul european al revoluției de la 1848. Această evoluție interpretativă ilustrează, totodată, modul în care schimbările metodologice, accesul la surse și climatul politic au influențat reconstrucția memoriei istorice într-un spațiu multietnic. Avram Iancu este perceput tot mai mult de istoriografia maghiară ca un personaj cu reale valențe și cu o perspectivă europeană și liberală, care a rămas în istorie paradoxal ca un revoluționar „de stânga”, dar cu certe viziuni moderne europene. Avram Iancu nu a fost numai un erou al drepturilor națiunii române, ci mai ales un personaj revoluționar social, luptător pentru drepturi civile, egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor și a iobăgiei. El a cerut libertate pentru toți. Avram Iancu a luptat pentru ca toți locuitorii Ardealului să fie cetățeni liberi și egali în fața legii. Astfel, Avram Iancu a fost un european al timpului său, care a luptat pentru democratizarea societății. Aceasta este noutatea pe care o aduce istoriografia maghiară ardeleană în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut.
Ionuț Țene