Istoriografia română are ”capacitatea” de a oculta din păcate personalități ale trecutului românesc, mai ales pe cele fondatoare de instituții naționale. Un român din Bihor a fost întemeietor al Academiei Române, fiind azi uitat pe nedrept. Singurul istoric care s-a aplecat peste viața lui Alexandru Roman a fost clujeanul Gelu Neamțu în articole de dinainte de 1989 și apoi într-o carte publicată la Oradea în 1995, cu sprijinul lui Viorel Faur. Alexandru Roman s‑a născut la 26 noiembrie 1826, în Aușeu, o comună mică în județul Bihor de azi. A fost un important om politic și cultural român, un redutabil publicist, lingvist, profesor de limba și literatura română, membru fondator al Societății Literare Române (viitoarea Academie Română) și deputat în Parlamentul de la Budapesta. A jucat un rol semnificativ în afirmarea limbii și culturii române în Transilvania și în lupta pentru drepturile românilor în perioada dualismului austro‑ungar. S‑a născut în comuna Aușeu, într‑o familie a unui preot greco‑catolic. Școala primară a urmat‑o la Rogoz, iar studiile secundare la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș și la Oradea. În timpul Revoluției Ungare a fost angajat la gimnaziul românesc din Beiuș, devenind primul profesor care a predat cursuri în limba română în această instituție. A continuat studiile superioare la Viena, la Colegiul „Santa Barbara”, unde a studiat teologia, filosofia și matematica. Unele surse menționează ipoteza hirotonirii, dar nu există certitudini, însă biografiile îi consemnează statutul de laic.
După încheierea studiilor, Alexandru Roman a fost profesor la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș (1848–1849), fiind primul profesor care a ținut prelegeri în limba română acolo. Din 1851 a fost numit profesor titular de limba română la Academia de Drept din Oradea, iar în 1852, datorită sprijinului episcopului greco‑catolic Vasile Erdeli, s‑a înființat catedra de limbă și literatură română la Liceul Premonstratens din Oradea, pe care a susținut‑o cu dăruire. Între 1862 și 1867 a fost primul profesor de limba și literatura română la Universitatea din Budapesta. Înființarea acestei catedre s‑a realizat tot cu implicarea Episcopiei de Oradea și a lui Vasile Erdeli. Înființarea Catedrei de Limba și Literatura Română la Budapesta în 1862 a fost privită inițial cu reticență de autoritățile maghiare. Roman a reușit să o transforme într-un centru cultural vibrant, o evanghelia a limbii naționale. Istoricii literari notează că Roman a predat timp de aproape 30 de ani cursuri de filologie descrise de elevi drept o veritabilă „Evanghelie a limbii noastre naționale”. El nu preda doar gramatică, ci folosea orele pentru a cultiva mândria istorică în rândul tinerilor studenți români (viitori medici, avocați sau profesori în Ardeal).
În Oradea a inițiat și organizat viața culturală studențească: a fondat, împreună cu canonicul Iosif Papp‑Silaghi și alți colegi, Societatea de Lectură „Junimea Română Studioasă” (1852), cu scopul cultivării limbii, literaturii și folclorului românesc. A fost activ și în Societatea „Petru Maior” din Budapesta, unde a ocupat funcția de președinte ales (din 1867), contribuind la formarea unor generații de intelectuali români. (Gelu Neamţu, Alexandru Roman, marele fiu al. Bihorului 1826-1897, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1995, pp. 3 – 45) Alexandru Roman a fost și un publicist energic. A fondat și a condus ziarele ”Concordia” (Budapesta, 1861–1866, în colaborare cu Sigismund Pap) și ”Federațiunea” (1868–1876). Fondat și condus de el la Pesta, acest ziar a apărut ca reacție directă împotriva instaurării regimului dualist austro‑ungar (1867). Roman era un adept convins al federalizării imperiului și al egalității de drepturi între toate națiunile componente. Ziarul a promovat ideea unității spirituale și culturale a tuturor românilor. În paginile sale au debutat și au publicat nume importante ale culturii, printre care și bihoreanul Iosif Vulcan. În paginile acestor publicații a apărat cu fermitate drepturile românilor din Transilvania, publicând articole politice de impact care i‑au atras numeroase procese și persecuții din partea autorităților maghiare. Linia editorială, extrem de curajoasă și critică la adresa guvernului de la Budapesta, i‑a adus numeroase rigori. Fondatorul revistei ”Familia”, prieten apropiat al lui Roman, scria despre el: „Datorită îndelungatelor sale studii lingvistice, ocupă cu drept locul înalt între cei mai luminați filologi români”. Alexandru Roman, alături de colaboratorul său Ioan Poruțiu, a fost ținta mai multor procese politice de presă. A fost arestat și condamnat la un an de închisoare (1869–1870) pentru că, în calitate de director al ziarului ”Federațiunea”, a publicat Pronunciamentul de la Blaj (1868), care cerea autonomie pentru Transilvania și recunoașterea drepturilor românilor — act considerat de autoritățile austro‑maghiare drept agitație și nesupunere. Deși deputat în Parlamentul de la Budapesta, i s‑a ridicat imunitatea pentru a executa pedeapsa, iar locul său în Cameră a fost preluat temporar de Iosif Hodoș. A ispășit pedeapsa în închisoarea politică de la Vác, o temută închisoare de corecție pentru români, iar condamnarea a stârnit mare simpatie națională (inclusiv o poezie dedicată de Iosif Vulcan). A fost grațiat și eliberat în 1870, reluându‑și imediat activitatea de profesor universitar, jurnalist și deputat, fără a-și tempera discursul critic. (Otilia Bălaș – https://www.egco.ro/2016/11/25/alexandru-roman-190-de-ani-de-la-nastere/). Interesant că la ”Federațiunea” lui Alexandru Roman a colaborat cu articole sub pseudonimul Varro, tânărul Mihai Eminescu, care a fost anchetat de poliția din Pesta, riscând arestarea pentru un articol ”Echilibrul”, în care se cerea autonomia Transilvaniei de sub stăpânirea maghiară. Mihai Eminescu a scăpat de condamnare, dar punerea sub acuzare și deschiderea acțiunii judiciare a avut consecințe asupra activității sale publicistice imediate. Un al patrulea articol, „Educațiune și cultură”, destinat tot „Federațiunii”, nu-l mai poate publica și va rămâne în manuscris. În ”Federațiunea” lui Alexandru Roman, poetul Eminescu ar fi dorit să publice romanul ”Naturi catalinare”, care mai târziu i-a schimbat numele în ”Geniu pustiu”, așa cum i-a mărturisit lui Iacob Negruzzi. (Ionel Novac, ”Mihai Eminescu la „Federațiunea”, 25 Ian. 2020).
În 1866 Alexandru Roman a participat la înființarea Societății Literare Române, care va deveni Academia Română. La data de 1 aprilie 1866, la propunerea omului politic C.A. Rosetti, Locotenența Domnească de la București (care conducea țara după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza) a aprobat decretul și regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Aceasta a fost prima denumire oficială a Academiei Române, construită pe principiul reprezentativității naționale. Cele 21 de personalități, marii cărturari din Principatele Unite (Moldova și Țara Românească) au înțeles că o academie națională nu poate fi completă fără reprezentanții românilor aflați sub stăpânire străină. Ministerul Instrucțiunii Publice a numit 21 de membri fondatori din toate provinciile istorice românești. Printre ei a fost și marele patriot, ardeleanul Alexandru Roman. A fost membru fondator și a contribuit la comisiile pentru statute, ortografie, cultivarea limbii și literaturii române și la proiectele de dicționare. La 1 aprilie 1866 s‑a numărat printre membrii fondatori ai Societății Literare Române (instituție care din 1879 a devenit Academia Română), reprezentând cu demnitate regiunea Crișanei și a Bihorului în acest for al culturii naționale. Timp de peste trei decenii a prezentat numeroase referate apreciate pentru competență și seriozitate. Ca filolog, s‑a înclinat spre etimologismul moderat al lui Timotei Cipariu și a fost recunoscut ca un bun cunoscător al limbii latine, susținând și evaluând corect traduceri din clasicii latini (printre altele susținând premii pentru George Coșbuc). Nu a publicat volume de lingvistică, dar i se atribuie numeroase studii, articole și traduceri apărute în periodicele vremii.
Colaboratori și contemporani, precum Iosif Vulcan, i‑au atribuit lui Alexandru Roman merite deosebite, subliniindu‑i rolul de profesor, publicist și om de acțiune dedicat cauzei naționale. A fost apreciat pentru pasiunea cu care a apărat unitatea limbii române, pe care o considera „sufletul națiunii” și instrument esențial al culturii comune. A propus includerea mitropolitului ortodox Alexandru Șaguna ca membru onorific al Academiei, demonstrând deschidere peste granițele confesiunilor. Între 1865 și 1888 a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde s‑a pronunțat constant pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Ca politician, a combinat acțiunea parlamentară cu activismul cultural și publicistic, fiind o voce vizibilă a românilor ardeleni în capitala Ungariei. A fost ales deci 23 de ani membru în Parlamentul Ungariei de la Budapesta, reprezentând interesele românilor transilvăneni din mai multe circumscripții (inclusiv din Bihor și din zona Sebeșului). Alături de alte figuri politice marcante (precum Vincențiu Babeș sau Aloisiu Vlad), Roman a militat constant împotriva legilor de maghiarizare, susținând introducerea limbii române în administrațiile locale unde românii formau majoritatea.
Alegerile parlamentare din 1887, care i-au adus o înfrângere neașteptată și nedreaptă, marchează o cotitură în viața publică a lui Alexandru Roman. Deși în plan exterior părea că se retrage — apropiindu‑se mai mult de activitatea didactică la catedra de limbă și literatură română din Budapesta — perioada care urmează dovedește că Roman nu se retrage din luptă. Dintre anii 1887 și 1897 iese un portret al unui militant care transformă reculul politic într‑un activism subtil, intelectual și organizatoric. Înfrângerea electorală îl determină pe Roman să se distanțeze de „marea scenă” politică, dar nu de cauză. Forma sa de angajament devine mai discretă, dar nu mai puțin eficientă: articole, scrisori, lecții și intervenții publice rămân instrumentele prin care continuă să influențeze mișcarea națională. În paginile corespondenței sale se vede clar o strategie de influențare indirectă. El păstrează legătura cu lideri importanți — George Barițiu, Vincențiu Babeș, Ioan Rațiu, I. M. Moldovan, Vasile Lucaciu ș.a. — contribuind la clarificarea direcțiilor și la formularea unor decizii colective. Roman devine una dintre vocile consecvente în denunțarea abuzurilor electorale și a presiunilor de maghiarizare exercitate asupra instituțiilor românești. Scrisorile sale despre alegerile din localități precum Ceica semnalează practicile neregulamentare și riscurile pentru reprezentarea românească. O preocupare constantă este apărarea învățământului: semnalează concedieri de profesori, întreprinde demersuri pe lângă autorități ecleziastice, întocmește rapoarte privind necesarul de sprijin pentru școlile românești și mobilizează resurse morale și materiale. Pentru Roman, școala este frontul principal al rezistenței culturale, iar protejarea ei, o prioritate națională. Departe de a rupe legătura cu generațiile tinere, Roman o cultivă. Menține colaborări cu publicații și tineri tribuni — Tribuna, Septimiu Albini, Elie Dăianu — pe care îi încurajează și le oferă observații, materiale și direcții de acțiune. Publicistica sa — articole în reviste ca ”Familia” sau ”Gazeta Transilvaniei” — și traducerile realizate (de ex. traducerea lui Hașdeu în Budapesti Szemle, 1894) sunt menite să facă cunoscut punctul de vedere românesc în spațiul public maghiar și să întărească discursul cultural al comunității. Roman a jucat un rol semnificativ în nașterea și consolidarea ideii unei acțiuni centralizate, prin memoriu și delegațiuni, contribuind astfel la geneza mișcării memorandiste. A urmărit îndeaproape procesul Memorandului, se implica în cazuri concrete (demersuri pentru Vasile Lucaciu, corespondență cu cei condamnați) și menține legătura cu liderii aflați în închisoare, coordonând sprijin și informare. Accentul său pe organizare și pe coeziunea acțiunii politice demonstrează priceperea sa în a transforma indignarea publică în reacții structurate.
Roman nu era un radical și acceptă dialogul cu diverse cercuri, dar refuză „împăcările” lipsite de garanții democratice. Spre sfârșitul vieții se dedică culturii. I s‑au făcut propuneri de a juca rolul de mediator din partea unor cercuri guvernamentale maghiare, însă el respinge compromisurile care nu includeau recunoașterea drepturilor naționalităților. Păstrează totuși contacte prudente cu politicieni maghiari de stânga (ex. Mocsáry), folosindu‑le pentru a obține intervenții favorabile românilor atunci când este posibil. Roman rămâne preocupat de sinteza istorică și interpretarea marilor momente politice ale națiunii: revoluția din 1848/49, dezbaterile din Dieta de la 1861, episoadele din anii 1867–1869. Își propune o istorie politică a românilor ardeleni și redactarea propriilor memorii, dar proiectele mari rămân în mare parte nefinalizate din cauza sănătății și a lipsei de timp. Totuși, în scrierile lui găsim apeluri pentru crearea unor centre culturale și universitare românești — idei pe care le formulează explicit în articolul „Dorul meu!” (1894) și în apelurile pentru o academie sau universitate română, considerate esențiale pentru consolidarea identității naționale. După 1892 starea fizică a lui Roman se deteriorează, ceea ce îi reduce prezența la întruniri publice, dar nu îi știrbește influența intelectuală și morală. Lasă în urmă o arhivă vastă — corespondență, note, proiecte — care rămâne o „arhivă vie” pentru contemporani și urmași. E un model de urmat pentru tânăra generație. Deși marile sale proiecte de sinteză nu au văzut lumina tiparului, activitatea sa din această perioadă a consolidat structurile de rezistență culturală și politică ale românilor din Austro‑Ungaria. Gelu Neamțu, „Aspecte ale activității lui Alexandru Roman (1887–1897) (II)”, Crisia, Oradea, vol. XXI, 1991, pp. 139–149)
Legat de originile sale greco‑catolice, Alexandru Roman a rămas profund ancorat în valorile religioase și educaționale promovate de episcopii și clerul din Oradea. A locuit mult timp la Oradea, dar a murit la 27 septembrie 1897, la Sebeș, unde s-a retras și îi este și mormântul. Academia Română l‑a omagiat la centenarul nașterii cu o placă comemorativă și cu un cuvânt de recunoștință rostit la Aușeu. La împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (în 1926), Academia Română a organizat o amplă ceremonie în Bihor, montând o placă memorială de marmură pe casa sa natală din Aușeu. Azi, memoria sa rămâne onorată ca model de curaj civic, dăruire culturală și angajament pentru unitatea limbii și a poporului român. În prezent, instituții de învățământ din județul Bihor (precum Colegiul Tehnic „Alexandru Roman” din Aleșd) îi poartă numele cu mândrie pentru a-i onora moștenirea pedagogică. Alexandru Roman rămâne pentru noi o figură de referință a vieții culturale și politice românești din secolul al XIX‑lea. Opera sa de profesor, publicist și om politic a contribuit la afirmarea identității naționale a românilor din Transilvania. Dar ceea ce trebuie reținut este faptul că un bihorean a fost unul dintre fondatorii Academiei Române. Cu astfel de oameni s-a reușit să se facă România Mare la 1 decembrie 1918.
Ionuț Țene