Legea Vexler are un efect contrar. M-a făcut să-l recitesc pe Octavian Goga, poetul „pătimirii noastre”. Am redescoperit un poet genial, de o profunzime semantică și simbolică de mare valoare. Goga scrie cu adevărat „suflet din sufletul” neamului românesc. El ne-a cunoscut dorurile și durerile și le-a transfigurat într-o poezie de mare expresie și frumusețe lirică. E un poet care trebuie recitit, recitat și reînvățat în manualele școlare. El a intuit înstrăinarea poporului român prin interese materiale străine, lucru pe care le-a surprins în versuri deosebite. A făcut pușcărie sub imperiul austro-ungar pentru că a dorit unirea Transilvaniei cu România și astăzi este interzis doar pentru faptul că este unul dintre fondatorii actului de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Goga a cules, lacrimă cu lacrimă, toată suferința poporului român supus din Ardeal și a creat cristale lirice. Cred că este cel mai mare poet român din prima jumătate a secolului XX. Vreau să scriu despre o poezie a lui Goga pe care am recitit-o curând, „Agonie”; poezia parcă este scrisă în zilele noastre. Surprinde înstrăinarea românilor și dispariția spiritului românesc prin filtrul unei așa-zise „modernizări” nivelatoare globale, care distruge inima și ființa românească. Poezia „Agonie” de Octavian Goga a fost publicată pentru prima dată în volumul „Din umbra zidurilor” în anul 1913. Ea a fost scrisă în perioada de creație de maturitate a poetului (începutul secolului al XX-lea), fiind inclusă ulterior și în alte antologii cunoscute ale autorului. Octavian Goga, poet preocupat de soarta țăranului român și de unitatea națională, oferă în poemul „Agonie” o imagine tulburătoare a declinului unei lumi tradiționale și a curăției românești. Poezia se distinge prin forța ei confesivă și prin modul în care transformă experiența individuală într-un simbol al pierderii colective: casa, ograda și chipul țăranului devin embleme ale unei identități pe cale de dispariție sub presiunea forțelor unei modernități prost aplicate și interesate de disiparea sufletului național. Astfel, poemul este noetic, de reflexie asupra destinului implacabil românesc supus vicisitudinilor istorice.
Structura poemului urmează o logică profundă narativ-reflectivă: constatarea durerii inițiale a înstrăinării impuse, retrospecțiunea cauzelor și enumerarea pierderilor, urmate de proiecția unei succesiuni de victime ale schimbării. Versurile introductive — „În mine se petrece-o agonie,/Ca într-o tristă casă solitară” — stabilesc tonul melancolic și identificarea vocii lirice cu suferința socială și interioară. Repetiția „Demult… Demult…” accentuează durata procesului și inevitabilitatea degradării. Simbolismul casei și al ogrăzii este central și arhetipal: „Din casa cu şindrile-acoperită, / De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită” și „Privindu-şi lung ograda în ruine” arată cum degradarea fizică reflectă o eroziune a sufletului colectiv. Metaforele și personificările — viața care „te-a despoiat cu mâinile‑amândouă!” sau omul care „a început să moară” — intensifică dramatismul și transformă pierderea materială în tragedie spirituală. Românul își pierde sufletul când părășește arhetipul identitar. Izvoarele ca obârșie dau sens românilor.
”În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară…
Un cântăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară…”
Goga reconstruiește contrastul dintre inocența rurală și intruziunea modernă acaparatoare și nivelatoare prin imagini senzoriale: „Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară” și „şuier de maşină” sunt semne ale unei realități noi, străine și agresive. Aceste detalii realiste sporesc veridicitatea tabloului și fac criticile poetului mai convingătoare: „Străine legi din guri necunoscute;/S-a poticnit curata ta sfială,/La orice pas, de pravili neştiute” evidențiază impunerea unor norme externe care zdrobesc obiceiurile și demnitatea țăranului. Figurile de stil sunt utilizate cu eficiență retorică: anaforele („Te-au… Te-a…”), antitezele („Cu chipul lui senin de-odinioară…” vs. „se duce-acum şi n-o să mai învie”) și imagistica auditivă (şuierul maşinii, vorbele de ocară) creează un ritm al acumulării pierderilor și un climat sonor al invaziei unui exterior impudic. Tonul este în același timp melancolic și acuzator: poetul plânge dispariția, dar și denunță vinovățiile schimbării — sociale, economice și culturale.
”De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită,
De-atunci te fură fiecare piatră…
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neştiute;”
Finalul este dramatic și extinde dimensiunea personală într-o perspectivă temporală: ”drumețul/țăranul moare, dar „un oaspete nou îi stă la căpătâie”, iar „Tu mori acum… dar umbra ta revine” sugerează că, deși prezentul schimbă stăpânii casei, memoria și urmele trecutului persistă, dar nevindecate. Această ambivalență — prezența umbrei trecutului și puterea covârșitoare a noii stăpâniri — conferă poeziei o notă tragică, realistă și reflexivă. Goga este profetic. El a înțeles că românii vor ajunge ”umbre” în propria casă (țară) înstrăinată prin legi și interese materiale.
”Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mâinile-amândouă!…”
”Noii tâlhari” sunt cei care fac legi care șterg istoria, trecutul, literatura română, pentru ca, noi, românii să devenim și să ne simțim străini în propria ”țară”, aici comparată cu propra ”casă” strămoșească. De la ”casa de la țară nu se vinde” s-a ajuns la legi care îi scot pe români din propria casă -istoria și literatura română – și odată cu această mancurtizare, cu scoaterea poetului O. Goga din panteonul național.
”— Tu mori acum… dar umbra ta revine
Şi pururi simt, că singur nu mă lasă,
În nopţi târzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă…”
„Agonie” este o poezie de mare încărcătură emoțională și culturală, cu o dimensiune profetică, în care Octavian Goga folosește un limbaj accesibil, imagini concrete, metafore elocvente și figuri stilistice bine dozate pentru a ilustra prăbușirea unei lumi românești sub asaltul imanent al materialismului globalizator. Casa, omul și obiceiurile devin, prin metaforă și prin exemple luate direct din versuri, mărturii ale unei transformări socio‑culturale profunde și dureroase pentru români. Lectura poemului rămâne relevantă pentru oricine reflectează asupra costului uman al noilor schimbări impuse forțat și asupra fragilității identităților tradiționale în fața unei schimbări totalitare și nivelatoare, care contribuie la dispariția istoriei și a sufletului unui popor român care-și pierde forțat inocența. Goga și-a prevăzut probabil propria interzicere și propria durere a disoluției poporului român sub asaltul unei alte percepții lumești, străine de chintesența sentimentului românesc.
Ionuț Țene