Clujeanul Ion Cristofor este o figură marcantă a liricii românești, considerat de critica literară drept unul dintre cei mai emblematici poeți români contemporani, grație talentului său de a contura un stil neomodern de o originalitate serafică, incluzând ușoare nuanțe pamfletare. De asemenea, Cristofor este un specialist remarcabil al literaturii exilului românesc, realizând cercetări semnificative asupra operei poetului exilat Aron Cotruș, cercetări care au culminat cu teza sa de doctorat, susținută la Universitatea din Cluj în 2001, sub patronajul celui mai important istoric literar în viață, prof. dr. Mircea Popa. Ca prieten, la sfârșitul anilor ’90, l-am încurajat pe poetul Ion Cristofor să scrie biografia lui Aron Cotruș. La o cafea sau un pahar de vorbă mi-a povestit în detaliu viața marelui poet ignorat de critica literară actuală din motive pseudo-ideologice. Așa am aflat de poeziile sale și de marele poem „Horia” despre uriașul răsculat de la 1784 care a zguduit Transilvania pentru libertatea românilor asupriți social, național și religios de către imperiul austriac și nobilimea maghiară.
Poetul Aron Cotruș, care a trăit între anii 1891 – 1961, a fost un intelectual remarcabil și foarte implicat politic în lupta de idei în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, exercitând funcția de consilier de presă pentru misiunea română din Madrid, în timpul regimului autoritar al lui Antonescu. După 23 august 1944, în urma schimbării aliaților României, Aron Cotruș a fost rechemat în țară, însă a rămas în exil în Spania, unde a depus o activitate deosebită în interesul neamului românesc, fiind ales președinte al Comunității Românilor și director al ziarului „Carpații” de la Madrid. Poetul Aron Cotruș, fiind considerat o personalitate a exilului românesc, în anul 1956, Liga Societății Româno-Americane l-a solicitat în SUA, unde s-a stabilit în localitatea Long Beach din California și a trăit până la sfârșitul vieții, fiind apreciat ca un poet talentat și un mare luptător anticomunist.
Opera sa a fost marginalizată în mare parte din cultura română între 1944 și 1966, perioadă în care studiile literare au început să-i reevalueze contribuțiile, îndeosebi prin lucrările lui Vladimir Streinu și Marin Bucur. În lucrarea sa de referință pentru istoria literaturii române, „Aron Cotruș între revoltă și rugăciune” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003), Ion Cristofor subliniază faptul că acesta este un poet de primă mână al exilului românesc. Aron Cotruș rămâne un subiect insuficient explorat în studiile literare românești, iar viața și opera sa reflectă o călătorie sinuoasă marcată de transformări politice și culturale. Contribuțiile sale ilustrează o profundă evoluție a expresiei poetice, combinând influențe din expresionism, neomodernism și futurism, în contextul unor loialități și ideologii schimbătoare. Studiul lui Cristofor joacă un rol fundamental în aprofundarea înțelegerii operei lui Cotruș și a contextului mai larg al literaturii românești din exil. Biografia scrisă de Ion Cristofor are o originalitate academică. Una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Aron Cotruș este „Horia”, pe care am disecat-o cu poetul Ion Cristofor în anul 1999, ajungând la concluzia că este una dintre cele mai vibrante și patriotice poezii din literatura română prin mesajul mobilizator transmis. Aron Cotruș a fost un trăirist în acțiune lirică.
Poezia „Horia” abordează teme fundamentale precum lupta pentru dreptate, libertate și condiția țăranului român, teme simbolizate prin figura lui Horia, care este emblema luptei de eliberare a românilor asupriți din Ardeal. Poetul Aron Cotruș, ca produs al școlii de la Blaj, s-a identificat cu lupta lui Horia pentru izbăvire social-națională. Horia este pentru toți românii un erou național, un apărător al intereselor celor săraci și oprimați, deci un exemplu de urmat pentru toți românii asupriți din toate timpurile. Imaginea lirică a lui „Horia” este inextricabilă și evidențiază dorința de schimbare și speranța unei vieți mai bune prin forța revoltei dintr-o interioritate tainică și metanoică, provenită din străfundurile arhetipului. Printre temele centrale ale poeziei se numără curajul, sacrificiul și opoziția față de orice fel de opresiune. Libertatea a fost „sabia” lui Horia pentru salvarea națiunii sale, chiar dacă el a provenit din rândul românilor săraci și iobagi, dar a fost totuși știutor de carte, credincios și drept în judecată.
„de jos te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moți, pentru cei săraci și goi, pentru toți, și-ai despicat în două istoria;
țăran de cremene, cum n-a fost altul să-ți semene,
Horia!
te-ai desprins aspru din gloată,
cu obraji supți,
cu ochi crunți,
să lupți
să-nfrunți
din sălbaticii-ți munți: oștile craiului, temniță, roată
vrut-ai să spinteci pe munți, pe văi, largi, netede, slobode căi
pentru-ai tăi, cei mâncați de străini, despuiați
de biruri, de zbiri,
de rele orânduiri
și uitați
de regi și împărați”
Structura poetică este liberă, cu versuri de lungimi variate, ceea ce creează un ritm fluid și flexibil, plin de intensitate emoțională. Este un vers alb cu o inedită muzicalitate și expresivitate interioară. Repetiția numelui „Horia”, aproape obsesivă, funcționează ca un vers catalectic și ca un element de ancorare, subliniind importanța sa ca simbol al luptei. Utilizarea unor fraze scurte și directe contrastează cu descrierile mai elaborate și poetice, accentuând dramatismul situației, iar muntele devine simbolic în poem: „frate cu românul” răsculat „de biruri, de zbiri, de rele orânduiri” și mai ales „uitați de regi și împărați”. Revolta lui Horia este telurică și ancestrală, fiind a celor „mâncați de străini”. Privirea lui Horia ne privește peste timp, „cu ochi crunți”, ca un îndemn la lupta pentru libertate. Imagistica este puternică și evocatoare, iar metaforele plasticizante și totalizatoare, în integralitatea textului liric, sunt fără subtilități fine într-un subiect grav. De asemenea, figurile de stil, precum comparațiile și metaforele, îmbogățesc textul, conferindu-i o profunditate estetică. Termeni precum „pietros”, „viforos” și „cu obraji supți” sugerează atât duritatea realității vieții de țăran, cât și forța sa interioară. Exemplele de peisaje „sălbatice” și „munți” reflectă nu doar dimensiunea geografică, ci și simbolismul luptelor din trecut. De fapt, românul devine „sălbatic” când îi ajunge „cuțitul la os”. Întreaga poezie reprezintă un exemplu de lirism național, caracterizat printr-o combinație de emoție și idealizare eroică a eroului popular.
Rima și ritmul sunt utilizate pentru a sublinia tensiunea dramatică a luptelor și suferințelor, iar tonul este solemn, dar și apăsat de nostalgia unei istorii pline de neajunsuri și nedreptăți. Estetica poeziei se înscrie în coordonatele romantismului târziu, de tip posteminescian, accentuând dorința de libertate și demnitate. Reprezintă un omagiu adus curajului luptei până la capăt, dar și o critică la adresa celor care au perpetuat inegalitățile sociale. Emoția palpabilă și imaginile puternice transformă lectura într-o experiență evocatoare, cutremurătoare, invitând la reflecția asupra trecutului și a valorilor naționale, care trebuie readuse în prim-plan. Poezia este o metanoie a românului obidit care se întrupează în liderul Horia. Poezia dedicată lui Horia reînvie nu doar figura acestuia ca simbol al luptei țăranilor români, ci și o întreagă epocă marcată de frământări sociale și politice. Românii devin astfel Horia. Toți/Unul. Combinația dintre forța emoțională și măiestria stilistică transformă această poezie într-un punct de referință în literatura română, având un impact semnificativ și semantic asupra conștiinței naționale. Este un act liric revelator.
„Pân’ la
Bălgrad pe roată, uimind călăi, nemeși, gloată, ți-a bătut neschimbată, sub tundra
săracă, aceeași mare, neînfricată inima româno-
dacă
duhul tău trăiește încă treaz în munți și va trăi dârz cât vor domni peste moți zbiri crunți și mișelnici despoți
uriaș domn,
pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn, pe-al răzmerițelor roșu praznic – mai roși-vei oare
vreodată, năprasnic, acestui neam, viață și istoria –
tu,
munte, al vrerilor noastre celor mai crunte.
Horia?!”
Horia se personifică în muntele românilor, loc de refugiu și rezistență în istorie, dar și indestructibil față de vânturile schimbării. Prin intermediul acestor teme și imagini, poetul reușește să redea complexitatea experienței umane și să sublinieze nevoia de solidaritate și compasiune în fața nedreptății strigătoare la cer. Astfel, „Horia” devine nu doar o poezie despre un erou național, ci și un apel universal pentru dreptate și libertate, care transcende limitele temporale și contextul politic. „Duhul” lui Horia trăiește și azi între noi, acesta fiind mesajul poetului. Să-l urmăm ca o chemare la o trezire, nu iluministă, ci incendiară, catalizatoare și zdrobitoare, din „adâncurile noastre, sfâșiat somn”, asemeni interogației „mai roși-vei oare vreodată, năprasnic, acestui neam, viață și istoria –”. Să-l urmăm pe Horia ca pe un Crist românesc, pare să fie mesajul lui Aron Cotruș peste veacuri pentru români. Să stăm de veghe și să fim trezi, să nu mai fim exploatați și zdrobiți de stăpânirile trecătoare și străine sufletului nostru.
Consider că poeziile lui Cotruș vor continua să inspire generații viitoare de cititori și creatori literari, reamintindu-le importanța luptei pentru idealurile umanității și valoarea profundă a artei ca instrument de reflecție și schimbare socială. Opera lui Aron Cotruș este esențială și actuală pentru înțelegerea complexității literaturii românești create în exilul impus de comuniști, precum și a contextului istoric și cultural în care aceasta a evoluat. Perenitatea lui „Horia” este ziditoare și mântuitoare. În Horia lui Cotruș se regăsește personificarea unei translații translucide a unei transcendențe a duhului revoluționarului care „va trăi treaz în munți” pentru poporul român liber.
Ionuț Țene