Când am intrat, în toamna lui 1990, la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, încă trona spiritul tutelar al lui Constantin Daicoviciu, deși trecuseră mulți ani de la rectoratul său (până în 1969) și de la decesul fulgerător din 1974. Mai ales profesorii și asistenții de la istoria antică ni-l evocau la cursuri și seminarii ca pe o figură luminoasă și un factor important în universitatea clujeană, acel rector care-și permitea să vorbească la telefon pe linia directă, la per tu, cu secretarul general al PMR: „Măi, Ghiță”. Să fi fost așa, nu știu, dar în perioada în care am lucrat la post-doctorat și am luat interviuri unor foști profesori, această abordare telefonică directă cu șeful statului a revenit în anchetele orale. Daicoviciu era, în anii ’90, un personaj de legendă. Aproape toate cadrele didactice de la UBB și muzeografii de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei vorbeau despre el cu respect și admirație.
Desigur, în iureșul anticomunist al grevelor studențești din 1991, unii lideri ai studenților și câțiva profesori au început să-l critice pe Constantin Daicoviciu ca pe un istoric colaborationist al comunismului și ca pe un autor care a transformat istoria dacilor într-o formă de propagandă etnocentrică a regimului. Știu că, la un seminar, un distins profesor a fost jignit când un grup de studenți, în frunte cu un reputat istoric (azi profesor la Facultatea de Istorie) și un profesor actual la Științe Politice, pur și simplu au ripostat la curs, numindu-l „comunist” pe Daicoviciu, spre stupoarea și nervii distinsului profesor, ajuns la o vârstă frumoasă. Am văzut pe fruntea profesorului bruboane de sudoare și bărbia îi tremura. Scandalul din 1991 s-a propagat în toată universitatea și în căminele studențești. Nu știu de ce am fost de partea profesorului și a istoricului Constantin Daicoviciu. Așa am simțit — să fiu solidar cu unul dintre cei mai mari istorici clujeni ai secolului XX.
Constantin Daicoviciu, paradoxal, este un istoric al perioadei interbelice, deși funcțiile și cariera sa explozivă s-au dezvoltat după 1945, odată cu instaurarea comunismului. Metodologia lui Daicoviciu este legată de interbelicii Vasile Pârvan și Silviu Dragomir, precum și de clujenii Vasile Pârvan, Bogrea sau Ion I. Russu. Desigur, legenda aventurii legionare a lui Daicoviciu a circulat în rândul profesorilor și studenților din 1990. Într-o discuție cu arheologul Ion Glodariu, acesta îmi spunea că atunci când, în anii ’60, Daicoviciu a fost acuzat că s-a pozat în cămașă verde cu centură, ca un legionar, în toamna lui 1940, Daicoviciu a spus că este o greșeală de interpretare a imaginii fotografice. El ar fi avut cămașa roșie de comunist, dar la foto a ieșit întunecată, deci nu verde, iar centura nu era legionară, ci curea de la geanta de arheolog. Așa s-a apărat Daicoviciu de acuzațiile de legionarism din 1940 în ochii partidului. O fi legendă sau adevăr — posibil că undeva există un sâmbure de realitate, pentru că nu iese niciodată „fum fără foc”.
Numeroși profesori clujeni au deplâns căderea în dizgrație a lui Daicoviciu în 1968, când, în urma unei vizite la universitatea clujeană, Ceaușescu l-a ignorat vizibil pe marele istoric și rector. Era perceput ca omul lui Dej și trebuia schimbat. Astfel a intrat în grațiile lui Ceaușescu istoricul Ștefan Pascu, care a devenit rector. Când frecventam cursuri și seminarii de istorie veche și latină la muzeul de istorie, angajații de acolo ne povesteau cum Daicoviciu avea apartamentul în muzeu; pur și simplu și-a trăit viața în clădirea unde muncea, cerceta, iar dimineața își bea cafeaua la „Cafeneaua Verde” de pe strada care astăzi se numește Memorandumului, cunoscută în ultimii ani ai comunismului ca „Silvia”. Denumirea „verde” provenea de la capitonarea cofetăriei cu catifea plușată de culoare verde. Recunosc: statuia lui de bronz a lui Vasile Rus Batin de lângă muzeu m-a fascinat. În 2018, la propunerea unei asociații clujene ca ea să fie dărâmată pentru că ar fi fost istoric comunist, m-am opus și azi este tot acolo, în Piața Muzeului, acolo unde, de fapt, îi este locul — lângă locul unde a trăit, cercetat, studiat și unde a scris o operă incomensurabilă. Cheia analizei operei istorice a lui Constantin Daicoviciu este deja cunoscutul articol al lui B. P. Hașdeu devenit butadă în istoriografia noastră: „Pierita-au dacii?”. Constantin Daicoviciu este un demn urmaș al lui Vasile Pârvan în recuperarea istoriei dacilor în istoria românilor și a procesului de etnogeneză. A făcut-o cu pasiune și acribie profesională, fără să depășească limitele unei abordări raționale privind contribuția poporului dac în trecutul României.
Constantin Daicoviciu s-a născut la 1 martie 1898, în satul Căvăran, județul Caraș-Severin, județ care astăzi îi poartă numele. A fost unul dintre cei mai importanți arheologi și istorici ai României secolului XX, întemeietor al arheologiei transilvănene moderne și promotor al Școlii de Arheologie din Cluj-Napoca. Specialist în istoria dacilor și în Dacia romană, activitatea sa științifică a combinat cercetarea de teren, sinteza istorică și organizarea instituțională, lăsând o operă bogată în monografii, studii și proiecte muzeale. Opera sa este dedicată descoperirii civilizației dacice, în special din Ardeal. Întreaga sa activitate de arheolog a avut loc, paradoxal, în perioada vechiului regim; odată cu instaurarea comunismului s-a bucurat de privilegii și de avantajele puterii, ca urmare a compromisurilor făcute cu regimul.
Copilul și adolescentul Daicoviciu au urmat liceele din Lugoj și Caransebeș; apoi a studiat filologia clasică la Facultatea de Litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1922. A obținut doctoratul în Istorie Antică și Arheologie (1928) și docența (1932), fiind bursier la Școala Română din Roma (1925–1927). Încă din anii studenției a lucrat la Institutul de Arheologie și Numismatică din Cluj; a fost asistent (1928), conferențiar (1932–1938) și profesor din 1938 la Catedra de Istoria Veche a României. A predat arheologie și istorie, fiind cunoscut ca un clasicist și latinist de excepție. Cercetările sale de teren s-au concentrat în special pe siturile dacice și pe așezările din Dacia romană. A condus investigații la Sarmizegetusa Regia (1924–1936; reluate după 1943), Vețel (Micia), Moigrad (Porolissum) și a inițiat săpături la Căpâlna (1939). În 1942 a preluat conducerea șantierului cetăților dacice din Munții Orăștiei, scoțând la lumină fortificații și complexe importante la Blidaru, Piatra Roșie și Grădiștea de Munte (Sarmizegetusa Regia). Rezultatele acestor săpături au fost sintetizate în numeroase publicații, dintre care monografia Cetatea dacică de la Piatra Roșie (1954) rămâne un reper.
Daicoviciu a jucat un rol decisiv în infrastructura cultural-științifică a Clujului și a Transilvaniei, ocupând funcții administrative importante. A fost director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei (1945–1973), director al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj (1949–1973), decan al Facultății de Filologie și Istorie (1940–1941; din nou după 1944) și rector al Universității din Cluj (1956–1968). A fost implicat în comisii pentru monumente istorice, atât la nivel regional, cât și central, și a contribuit la fondarea unor publicații de specialitate. În perioada postbelică, Daicoviciu a avut și implicări în viața politică și administrativă, ca membru loial al Partidului Muncitoresc Român. A fost ales deputat în Marea Adunare Națională, membru al Comitetului Central al PMR și, din 1961, membru al Consiliului de Stat. Această apropiere de regimul comunist i-a facilitat accesul la resurse pentru cercetare și promovare instituțională, dar a generat și critici privind poziționarea sa în contextul politic al epocii. Evaluările ulterioare i-au analizat atât meritele științifice, cât și compromisurile posibile în raport cu puterea. După 1990, Daicoviciu a fost criticat aspru pentru compromisurile politice, deși opera sa istorică nu a fost afectată.
Opera sa nu a fost voluminoasă ca număr, dar a fost extrem de consistentă. Include peste 200 de studii și numeroase volume de sinteză și monografii: ”Monumente inedite din Dacia” (1931), ”Problema numărului geto-dacilor” (1934), ”Sarmizegetusa et ses environs” (1944), ”Transylvanie dans l’antiquité” (1945), ”Așezările dacice din Munții Orăștiei” (1951), ”Cetatea dacică de la Piatra Roșie. Monografie arheologică” (1954), ”Dacia liberă și Dacia Traiană” (1964), ”Severus Alexander și provincia Dacia” (1967), ”Romanitatea scitică de la Dunărea de Jos” (1971) și La ”Formation du peuple roumain et de sa langue” (1973). A coordonat și volume internaționale și a publicat o parte importantă a activității sale în colecția Dacica (1969). Daicoviciu a fost membru al Academiei Române din 1955 și membru al unor societăți și institute internaționale (Institutul Arheologic German, Société des Études Latines din Paris, Academia de Științe din Viena etc.). A primit Premiul Academiei Române (1932), Premiul de Stat (1950) și Premiul Herder (1968), precum și alte distincții naționale și internaționale.
Prin cercetările sale sistematice asupra civilizației geto‑dacice și a Daciei romane, prin publicațiile monografice și sintezele sale, Constantin Daicoviciu a contribuit fundamental la cunoașterea și promovarea patrimoniului arheologic românesc. Daicoviciu este perceput ca istoricul și arheologul Sarmizegetusei Regia și al cetăților din Munții Orăștiei. Opera sa a devenit o bază solidă pentru studiile ulterioare, în pofida reevaluărilor critice legate de contextul politic al epocii în care a activat. A lăsat instituții consolidate — muzeu, institut, școală de arheologie — și o contribuție durabilă la definirea istoriei antice a României. În 1959, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, membru plin în Biroul Politic al partidului, și la presiunile lui Ion Iliescu, șeful UTC, Constantin Daicoviciu a avut un rol major în unificarea celor două universități clujene, Victor Babeș și Janos Bolyai, fapt ce a dus la eliminarea unor profesori maghiari. Pentru această acțiune de „românizare” instituțională, intelectualii maghiari din oraș nu l-au iertat pe marele istoric al dacilor.
Constantin Daicoviciu rămâne în istoriografia noastră o figură complexă și un spirit comprehensiv: cercetător riguros și organizator cultural-științific remarcabil, semnificativ pentru dezvoltarea arheologiei românești, dar și pentru poziționarea intelectualilor în tumultul politic al secolului XX. Impactul său asupra studiilor dacice și asupra instituțiilor academice din Transilvania este incontestabil, iar lucrările sale continuă să fie consultate și discutate de specialiști. Pentru unii cercetători post‑decembriști, Constantin Daicoviciu ar fi trecut formal la comunism pentru a salva multe destine ale intelectualilor români persecutați. El a îndrumat cu dragoste și competență generații întregi de studenți și le‑a oferit tuturor un sfat înțelept, conform amintirilor studențești. Universitarii clujeni urmează un model educațional și moral creat și consolidat în școala clujeană de Constantin Daicoviciu. Cel mai prețios dar lăsat de Constantin Daicoviciu lumii istoricilor a fost însă fiul său, Hadrian Daicoviciu — un istoric capabil și un remarcabil specialist al trecutului nostru. Din păcate, Hadrian a decedat prea devreme, la doar 52 de ani, în anul 1984.
În prezent nu se poate spune că există un succesor clar la Cluj care să-i urmeze pe deplin moștenirea; arheologi precum Ion Glodariu și Ioan Pisso au continuat parțial școala sa, iar Ioan Horațiu Crișan a aprofundat în special aspectele spirituale ale dacilor. Este posibil ca Daicoviciu, ca istoric cu orientare materialistă, să fi subestimat dimensiunea spirituală a geto-dacilor. Din patriotism local, el a considerat Sarmizegetusa Regia drept capitala lui Burebista, în vreme ce alți istorici, precum Radu Vulpe, au susținut că aceasta ar fi fost, inițial, la sud de Carpați, în Argeș. Debatul privind centrul politic și religios al dacilor a continuat și în anii ’90; este, de asemenea, posibil ca inițial capitala din sud să fi fost mutată ulterior în Munții Orăștiei, pe măsură ce amenințarea romană a crescut, astfel încât regele și marele preot să-și poată exercita autoritatea asupra tuturor geto-dacilor din inima țării. Întreaga școală istorică clujeană și-a însușit proprietatea cercetărilor arheologice în Munții Orăștiei, continuând teoria lui Constantin Daicoviciu și a fiului Hadrian până în zilele noastre, la Dorin Alicu sau Ion Glodariu. A devenit un fetiș istoric ideea capitalei Daciei într-o zonă inaccesibilă și improprie unui centru politico-economic și comercial, precum amintesc istoricii vremii că ar fi fost reședința regelui Decebal. Mai mult ca sigur, la Grădiștea era capitala religioasă a dacilor a marelui preot Deceneu; acolo era Kogaionul spiritual al geților. Sanctuarele și soarele de andezit descoperite la Grădiștea erau epicentrul unei capitale religioase a Daciei, un fel de munte sfânt al dacilor, unde se retrăgeau marele preot al lui Zalmoxis și anahoreții, ca într-un așezământ monahal. Pe această ipoteză istorică merge și Timotei Ursu, un istoric școlit la Cluj în anii ’60, care a emigrat în anii ’80 în SUA. În recenta sa carte „Pledoarii pro-dacice”, apărută la Editura Dacia, 2009, Timotei Ursu prezintă științific argumentele sale privind existența unei capitale religioase la Grădiștea și a unei capitale politico-economice cu influențe greco-romane la poalele Retezatului, nu la Subcetate, cum susținea interbelicul A. D. Theodorescu, ci la actuala Ulpia Traiana Sarmisegetuza, fosta capitală a Daciei Romane. Autorul citează din Dio Cassius și alți istorici antici în care capitala Daciei era așezată într-un loc de șes, propice agriculturii, vieții comerciale, cu drumuri care să lege regele Decebal de marginile marelui său regat. Teoria lui Timotei Ursu privind existența unei capitale politico-economice la poalele Retezatului și nu pe culmea de la Grădiștea pare credibilă. Poate ar fi timpul ca școala istorică clujeană, robită de personalitatea lui C. Daicoviciu, să efectueze și alte piste de cercetări arheologice în arealul Munților Orăștiei pentru a descoperi adevărata capitală a Daciei lui Decebal. Pe chestiunea capitalei dacilor a existat un conflict geo-științific între cele două școli istorigrafice din Cluj și București. Pe Constantin Daicoviciu l-aș numi arheologul dacilor.
Ionuț Țene