Timocul (Valea Timocului sau Craina) este o zonă de origine etnogenetică românească din estul Serbiei și nord‑vestul Bulgariei, locuită de o comunitate românească semnificativă, denumită de slavi „rumuni” sau „vlahi”. Estimările demografice diferă: recensământul sârb din 2011 înregistrează circa 35.000 de români, în timp ce alte calcule extrapolate vorbesc despre aproximativ 300.000. Pe de altă parte, românii din Voivodina, regiune din Banat, constituie o altă comunitate importantă din Serbia, dar beneficiază de mult mai multe drepturi decât cei din Timoc. Românii din Valea Timocului sunt ultima mare minoritate din Europa privată de drepturi elementare, numărând oficial azi 45.000 de membri, conform unui recensământ din 2001. Firesc, ei cer să aibă școlile și bisericile lor, așa cum se întâmplă pretutindeni în Europa democratică. Din păcate, singura bisericuță românească, ridicată cu mult efort în curtea casei preotului Boian Alexandrovici din Malainița, este permanent amenințată de autorități cu demolarea. Patriarhia română a organizat un protopopiat local – Dacia Ripensis pentru apărarea drepturile românilor timoceni. Marele geograf interbelic G. Vâlsan spunea că munții ”Carpați nu se opresc la Dunăre, ci în Timoc”, astfel explicând etnogeneza românească prin transhumanță și legătura etnică a timocenilor cu romanitatea nord-dunăreană. (George Vâlsan, (1937), Românii din Serbia, Bulet. Soc. de Geografie, p.12). Pe văile Morava și Timoc s-a plămădit o etnogeneză românească a unei populații românești care vorbea limba româna din dialectul daco-roman, conform lui Sextil Pușcariu. Astfel, la sudul Dunării procesul de formare a poporului și limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfășurat chiar mai temeinic decât în Dacia. Mulți lingviști (printre care Sextil Pușcariu, E. Gamillscheg), cărora li se adaugă și istoricul Silviu Dragomir, susțin că Timocul, Banatul și Oltenia sunt leagnul formării limbii române. (https://colectzionar.wordpress.com/wp-content/uploads/2018/05/ionelia_toarca_com-ro-serbia-1.pdf)
În Evul Mediu, Valea Timocului era cunoscută în actele de titlu ale lui Mircea cel Bătrân ca Podunavia. Aici, domnul român a ridicat, la sfârșitul secolului al XIV‑lea, o mănăstire intitulată Coroglași. Mănăstirea ridicată de Mircea cel Bătrân în Valea Timocului este cunoscută în sârbă sub numele de Manastir Koroglaš. Tradiția istorică și legendele locale atestă că lăcașul de cult a fost ctitorit de voievodul muntean Mircea cel Bătrân în jurul anului 1395. Ridicarea ei este strâns legată de bătălia de la Rovine, timocenii au luptat alături de voievodul lor Mircea împotriva lui Baiazid. Lăcașul a servit drept loc de pomenire pentru creștinii căzuți în acea confruntare. În vremea stăpânirii otomane, românii din Timoc și‑au păstrat limba ca dialect daco‑roman. Ei nu sunt aromâni, ci români de la Dunăre. Creșterea puterii sârbești în epoca modernă a dus la mari probleme pentru românii timoceni, cărora li s‑a interzis limba și școlile românești, iar istoricii sârbi susțin că ei nu sunt români, ci vlahi sau doar aromâni, lucru neadevărat: timocenii sunt români din ramura romanității nord‑dunărene. Astfel, începând cu 1833, Imperiul Otoman a lăsat administrarea teritoriilor în care locuiau românii timoceni în seama sârbilor. De îndată, li s‑au luat toate drepturile, sub presiunea constantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe, românilor li s‑a cerut să‑și uite istoria, credința strămoșească și numele. Limba română a fost interzisă, școlile au fost desființate, preoții români au fost alungați și înlocuiți cu sârbi. Dovadă în acest sens stau numele sârbești impuse românilor imediat după 1833, când episcopul sârb Melentie Vuici a dispus ca copiii români să fie botezați numai cu nume sârbești.
Cărturarul și preotul Atanasie Popovici, poreclit și „popa Furnică”, a fost un important activist pentru drepturile românilor din Serbia, originar din Geanova, de lângă Negotin, din regiunea Timoc. (vezi https://colectzionar.wordpress.com/wp-content/uploads/2018/05/ionelia_toarca_com-ro-serbia-1.pdf). Fiul unui preot român, a urmat teologia la Belgrad și pedagogia la Universitatea din Jena, unde a obținut doctoratul cu teza despre pedagogia experimentală. În Germania s‑a apropiat de mișcarea românească, colaborând cu studenți ardeleni conduși de Onisifor Ghibu, cu care a colaborat foarte mult atât în Banat și Timoc, cât și în Basarabia în anii 1917–1918. Susținut de Ghibu, Popovici a atras atenția elitei culturale și politice române prin memorii și articole, cerând intervenția României pentru soarta timocenilor persecutați de sârbi. În 1912 a vorbit în Camera Deputaților de la București și a publicat în „Adevărul” apeluri pentru românii din Serbia, iar în 1913 a înaintat Legației Române de la Berlin un memoriu prin care susținea că Valea Timocului, cu aproximativ 300.000 de români (estimare alternativă față de recensământul oficial sârb din 2001), ar trebui alipită României. Activismul său a fost urmat de presiuni din partea statului sârb, iar în timpul Conferinței de Pace din 1919 a contactat lideri români cerând revendicări teritoriale. Lupta preotului și profesorului Atanasie Popovici și lupta românilor timoceni prezenți la Marea Adunare Națională de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918 reprezintă o pagină de istorie în care demnitatea populară se intersectează cu tragismul deciziilor geopolitice. Povestea Timocului — a oamenilor, a clerului și a liderilor care au refuzat compromisurile — rămâne emblematică pentru modul în care idealurile naționale au concurat cu „realpolitik”‑ul marilor puteri. În 1918, pe fondul prăbușirii Imperiului Austro‑Ungar și al ocupației germane pe teritoriile locuite de români, Puterile centrale au încercat să transforme revendicările naționale în piese de negociere. Conform relatărilor vremii, Berlinul a propus unor lideri români din Balcani, printre care Atanasie Popovici, cedarea Văii Timocului către România ca instrument de compensație, dacă Bucureștiul ar fi renunțat la anumite pretenții asupra Transilvaniei. Preot și profesor, Atanasie Popovici a respins categoric oferta: „Eu, personal, nu vreau să accept Valea Timocului ca o pomană din partea Germaniei și cu atât mai puțin ca o compensație pentru Ardeal.” Prin acest refuz, Popovici a pus idealul unității naționale — Unirea Transilvaniei — mai presus de un câștig regional imediat. (sursa: https://rgnpress.ro/2020/11/atanasie-popovici-eroul-romanilor-din-timoc )
Marea Adunare Națională de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918, când reprezentanții transilvăneni au votat unirea cu România, a constituit un model de mobilizare și autodeterminare pentru românii de peste Dunăre de pe Valea Timocului. Documentele și ceremonialurile aduse din Ardeal au inspirat comunitățile timocene să creadă că, prin organizare și voință națională, pot obține recunoaștere și drepturi sau chiar unirea cu România. Implicarea clerului ardelenesc în fruntea mișcării unioniste a determinat clerici ca Atanasie Popovici să revendice pentru Biserică un rol activ, politic și cultural, în apărarea și promovarea identității românești din zonele rămase în afara granițelor statului român. Îndemnați de exemplele de la Chișinău, Cernăuți și Alba‑Iulia, timocenii au încercat, la începutul anului 1919, să ducă cauza lor la Conferința de Pace de la Paris. Memoriile redactate de Atanasie Popovici cereau aplicarea principiilor autodeterminării consacrate la Alba‑Iulia și pentru cei peste 300.000 de români din Serbia de Răsărit. Însă arhitectura diplomatică postbelică și împrejurările politice au redus șansele unui succes: delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu a trebuit să negocieze cu determinare pentru recunoașterea unor acte fundamentale — iar pentru a nu antagoniza Belgradul în problema Banatului sau pentru a nu pune în pericol alte realizări, revendicările timocene au fost, practic, eliminate din agenda oficială. Timocul a rămas un subiect marginalizat în înțelegerile marilor puteri.
În numărul 188 din ziarul ”România Nouă”, publicat la Chișinău, miercuri, 24 octombrie 1918, ziar condus de Onisifor Ghibu și Ion Mateiu, dr. Atanasie Popovici își exprimă un vehement punct de vedere în dorința de alipire a teritoriului pe care locuiau românii din Serbia la România, alături de frații lor din Oltenia. Punctul său de vedere este introdus de Onisifor Ghibu, neobositul sibian, unul dintre cei mai mari susținători mediatici ai unirii din 1918, care stătea, de fapt, în spatele acțiunilor lui Popovici. „Și românii din Serbia cer unirea cu România — Cât de nebiruită e puterea de viață a popoarelor, aceasta ne-o arată zilnic evenimentele din diferitele țări și o putem vedea limpede și la poporul nostru, care, deși apăsat timp de peste o mie de ani, se renaște astăzi la o viață nouă. Și nu numai ardelenii și bucovinenii s‑au trezit la o viață nouă, ci și românii din Serbia. După propaganda făcută de colegul nostru dr. A. Popovici în gazeta noastră, același dor de unire se arată la tot mai mulți români din Serbia, care vin acum și cer și ei unirea cu România. Se vor citi cu o adevărată pietate rândurile de mai jos ale unui refugiat de acolo, care sunt o bună piatră la edificiul nostru național. — Dorința noastră a românilor din Valea Timocului — Noi, românii trăind la Serbia de atât timp, am fost lăsați ca copiii fără mamă. De aceea mama noastră, iar peste Dunăre, strigând la noi: «Va veni și ziua voastră să fiți în zilele mele!» Dorim pe frații din Oltenia care erau depărtați de noi, dar astăzi a venit ziua să ne îmbrățișăm. Știu din școală că, mergând în anul 1898 în excursie la mănăstirea Vratna, a doua zi găsesc scrisă viața lui Traian. Ca să le dau dovadă colegilor mei, i‑am dus la Dunăre, în dreptul Turnu‑Severin, să vadă piciorul podului din timpul lui Traian. Când ne‑am întors din excursie, le‑am dat Istoria Română ca să creadă ce le spusesei. De aceea nu era liber să deslușim: pe ce timp ne‑a lăsat Traian? Pentru Istoria ce s‑a găsit la mine m‑a amendat cu 200 de lei, însă eu i‑am spus domnului director Staicovici că sunt amendat. Răspunsul dânsului a fost: «Aici e Serbia, nu e România!» Eu am ținut cu dreptul ca după istoria română. Țin minte parcă e acum, când tata îmi povestea despre prințul Știrbei, când a venit la Raduievaț și, spunând la țărani ce este poporul românesc și România, a zis că va veni ziua când vă veți îmbrățișa cu frații voștri din Oltenia, peste Dunăre.” (sursa: https://www.dcnews.ro/atanasie-popovici-eroul-romanilor-din-timoc_624141.html )
Recenta lucrare a lui Alexandru Cristian Surcel, „Marginile Marii Uniri. O perspectivă polemică, francmasonică și profană” (2023), oferă o interpretare interesantă și comprehensivă, care completează tabloul istoric regional: autorul vorbește despre „marginile Unirii” — comunitățile române care, deși solidare cu idealul de la Alba‑Iulia, au fost sacrificate de rațiuni geopolitice. Surcel susține că Timocul a fost tratat ca monedă de schimb în negocierile de la Paris și atrage atenția asupra rețelelor de influență transnaționale care au modelat deciziile diplomatice ale momentului. În viziunea sa, abandonul Timocului a facilitat, pe termen lung, procese de asimilare și deznaționalizare, pentru că statul român nu a reușit să‑și protejeze efectiv conaționalii prin mijloace juridice și politice. Figura lui Atanasie Popovici rămâne emblematică în acest sens ca un autentic cleric‑educator care și‑a legat destinul de cauza națională, refuzând compromisuri care ar fi afectat demnitatea principială a luptei pentru unitate. Prin actele și memoriile sale, el a exprimat loialitate față de idealul Marii Uniri și solidaritate cu românii aflați în afara frontierelor statului recunoscut la Paris. Deși revendicările sale nu au fost auzite în toate forurile internaționale, responsabilitatea morală și simbolică a acțiunii sale rămâne. Cazul Timocului arată cum marile decizii politice pot lăsa în urmă „margini” — comunități care, deși parte a aceluiași trup național, nu își văd complet consfințite drepturile. Istoria de după 1919 a reconfirmat, în multe privințe, vulnerabilitatea acestor comunități față de politici de stat și presiuni de asimilare din partea sârbilor și bulgarilor. În același timp, gestul de principiu al lui Atanasie Popovici rămâne un reper etic: preferința pentru idealul unitar în locul unui câștig fragmentar, obținut prin compromisuri ce ar fi putut submina legitimitatea actului de la Alba‑Iulia.
Povestea românilor timoceni și a lui Atanasie Popovici constituie un capitol important al istoriei Marii Uniri, unul în care sacrificiul moral și consecvența de principiu intră în conflict cu constrângerile geopolitice ale timpului. Valea Timocului trebuia să facă parte din România Mare în perioada interbelică, un teritoriu românesc care a făcut parte din Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului al XIV‑lea și care a dorit revenirea la patria mamă România prin participarea cu delegați la Marea Adunare de la Alba‑Iulia din 1 decembrie 1918. Din păcate, politicienii români și Conferința de Pace de la Paris nu au reușit să audă vocea românilor timoceni, care doreau să se unească cu România, și ei au rămas în statul Iugoslavia, care a continuat politica de asimilare forțată. Congresul românilor refugiați din Banatul iugoslav, ținut la Timișoara la 1 iunie 1930, a cuprins materiale cu conținut mixt, de istorie și politică, întrețesute; o parte dintre ele fiind chiar textele cuvântărilor rostite la congres. Astfel, intervenția lui Atanasie Popovici (directorul Școlii Normale din Timișoara) trecea în revistă istoria grea a românilor din Timoc (punctând episoade din 1906 și 1910, când comunitățile de acolo au cerut — fără ecou — sprijinul autorităților din România pentru a‑și păstra identitatea), Macedonia (nerespectarea prevederilor privind învățământul românesc din tratatul din 1913) și Banatul iugoslav. (sursa: https://www.muzeulbanatului.ro/mbt/istorie/publicatii/analele_banatului_2005/r_ardelean.pdf). Atanasie Popovici a încercat să ducă în România Mare flacăra unirii Văii Timocului cu țara mamă, o acțiune firească a unor delegați timoceni prezenți la Alba-Iulia pe 1 decembrie 1918. În timpul regimului Ion Antonescu, liderii Văii Timocului propun din nou unirea cu România, fapt ignorat de mareșal și premierul Mihai Antonescu, deși germanii ar fi fost de acord ca Timocul să facă parte din România. Ion Antonescu s-a temut că dacă preia Timocul pentru România vom pierde dreptul asupra Ardealului de nord răpit de Horthy Din păcate, după instaurarea comunismului și ignorarea de către Tito a drepturilor românilor timoceni — considerați „vlahi”, nu români — Atanasie Popovici a murit singur și trist în 1956. Visul unirii Văii Timocului cu România, străvechi teritoriu românesc al Țării Românești medievale, a rămas blocat în fața politicii de deznaționalizare sârbească până azi, dar și a ignoranței clasei politice de la București, care nu se luptă pentru a asigura drepturi la nivel european pentru românii timoceni.
Ionuț Țene
