Lucrarea lui Corneliu Berari, „Abandonuri Imperiale. Retragerea Aureliană în Lumina Retragerii Heracliene”, analizează două momente cruciale din istoria Imperiului Roman și a romanității orientale, oferind o perspectivă comparativă asupra retragerii aureliene din Dacia (271) și a retragerii heracliene din Peninsula Balcanică (614). Cartea, publicată în 2023 la Editura MEGA și dedicată soției sale, Mihaela, este o contribuție exhaustivă la studiul primului mileniu al romanității orientale. Această lucrare investighează, pe baza unei bibliografii impresionante, complexitățile acestor retrageri imperiale, examinând factorii politici, militari, religioși și sociali care au dus la aceste decizii strategice – retrageri imperiale, de fapt, legate de etnogeneza românilor. Prin intermediul unei analize metodologice riguroase, cu o acribie de invidiat, autorul își propune să ofere o înțelegere mai profundă a impactului acestor evenimente asupra evoluției statului roman și a destinului comunităților românești. Pe coperta a patra, cartea prezintă comentarii scrise de scriitorul Mihail Neamțu: „Corneliu Berari ne cheamă să regândim geneza poporului român și istoria creștinismului dunărean nu din perspectiva celebrei retrageri aureliene (271), ci pornind, mai curajos, de la evenimentele care au avut loc în timpul domniei ultimului împărat și a primului basileu, marele Heraclius…”
Corneliu Berari aduce, cu curaj, o contribuție inedită și originală la studiul primului mileniu al romanității orientale prin opera sa. Abordarea sa se bazează pe observația că literatura științifică recentă a acumulat informații și dezvoltări teoretice semnificative, care schimbă paradigma etnogenezei românești legate de Imperiul Roman de Răsărit până la „elenizarea” acestuia – fapt ce permite reevaluarea retragerii aureliene într-un mod diferit de abordările anterioare. Autorul evidențiază disputa îndelungată din istoriografie cu privire la evenimentele care au avut loc în ultimele decenii ale dominației romane în Dacia și în secolele obscure care au urmat, și consideră că progresele epistemice recente oferă oportunitatea de a schimba radical paradigma conceptuală utilizată pentru investigarea evenimentelor și a proceselor istorice subsumate sub termenul „retragerea aureliană”. Continuitatea latină imperială a durat până în secolul al VII-lea la gurile Dunării. Romanizarea a continuat, deci, secole întregi. Istoricul schimbă pur și simplu paradigma de interpretare a etnogenezei noastre. Lucrarea lui Corneliu Berari propune o nouă abordare a problemei retragerii aureliene, bazată pe progresele recente din diverse domenii ale cunoașterii, și sugerează că este timpul să se încerce o schimbare radicală a paradigmelor conceptuale utilizate în cercetarea acestui eveniment istoric crucial: retragerea aureliană nu a oprit deloc „latinizarea”. Berari detaliază minuțios paralelele și diferențele dintre cele două retrageri, subliniind aspectele unice și comune ale fiecărui eveniment. Autorul explorează, în stilul Analelor franceze, impactul factorilor de mediu asupra dinamicii sociale și politice a Imperiului Roman, inclusiv rolul „micii glaciațiuni” și al „ciumei lui Iustinian”, și evidențiază rolul factorilor de mediu, cum ar fi schimbările climatice și epidemiile, în modelarea evoluției societăților umane. Istoricul investighează într-o manieră modernă modul în care aceste retrageri imperiale au contribuit la formarea identității culturale și lingvistice a romanității orientale, punând bazele etnogenezei românești, și examinează rolul credințelor și al așteptărilor religioase în luarea deciziilor imperiale și în modelarea mentalității comunităților din regiunile afectate. Reintroducerea teologiei în fenomenul etnogenetic este, iarăși, un lucru inedit. O cronologie detaliată, un rezumat în limba engleză și hărți relevante ajută la contextualizarea și înțelegerea informațiilor prezentate, fapt ce face ca monumentala carte să fie de căpătâi pentru istoriografia noastră.
Autorul subliniază necesitatea de a analiza evenimentele istorice în contextul mai larg al luptelor pentru putere și al strategiilor militare ale Imperiului Roman de Răsărit, de fapt imperiul dintotdeauna, pentru că „Bizanț” este un concept din secolul al XIX-lea. Ideea de „Imperiu Bizantin” a derutat, de fapt, istoriografia românească. Dacia sud-dunăreană, ca și părți din cea nord-dunăreană, a rămas controlată de Imperiul Roman de Răsărit, care a fost latin până la începutul secolului al VII-lea. Lucrarea explorează totodată modul în care retragerile imperiale au contribuit la formarea identității și a culturii romanității orientale, punând bazele etnogenezei românești. În plus, confruntarea cu islamul a avut un impact major asupra sorții Imperiului Roman și asupra noilor așezări geopolitice. Personal, consider că „Abandonuri Imperiale. Retragerea Aureliană în Lumina Retragerii Heracliene” reprezintă o lucrare importantă care oferă o nouă perspectivă asupra istoriei Imperiului Roman și a romanității orientale. Printr-o analiză comparativă a retragerilor aureliene și heracliene, autorul evidențiază complexitatea factorilor care au influențat aceste evenimente și impactul lor asupra evoluțiilor ulterioare. Cartea este astăzi o contribuție valoroasă la studiul primului mileniu al romanității orientale și va stimula cu siguranță dezbateri și cercetări viitoare. Istoricul abordează metodic etnogeneza în contextul geopolitic și militar al retragerilor imperiale de la Dunăre și din Balcani, și are curajul de a umple un gol neacoperit în istoriografia românească.
Criza secolului al III-lea, prin instabilitate politică, economică și militară internă, uzurpările frecvente ale tronului imperial, războaiele civile și presiunile barbare asupra granițelor (goții, carpicii, sarmații), au dus la retragerea aureliană (271 d.Hr.). Invaziile gotice și carpice în provinciile dunărene au destabilizat Dacia, făcând-o dificil de apărat. Costul menținerii Daciei, deși bogată în resurse, devenise o provincie costisitoare, necesitând o prezență militară masivă și constantă. Aurelian (sau predecesorii săi?) decide să abandoneze Dacia pentru a consolida apărarea liniei Dunării și a concentra forțele militare în zone mai critice, precum Orientul, unde Imperiul se confrunta cu amenințarea sasanidă și cu regatul Palmyrei. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Răsărit a controlat Balcanii și nordul Dunării până în prima jumătate a secolului al VII-lea, fapt ce demonstrează o romanizare continuă. Istoricul consideră că încheierea romanizării fostei Dacii romane are loc abia în epoca retragerii heracliene (614-618 d.Hr.) – fapt ce s-a întâmplat în perioada războiului persano-bizantin (602-628), un conflict devastator cu Imperiul Sasanid, care a epuizat resursele ambelor imperii și a destabilizat provinciile orientale (Siria, Palestina, Egipt). Retragerea lui Heraclius din Balcani s-a datorat căderii Ierusalimului și înfrângerii cu regele persan Coshroes al II-lea. Formarea etnogenezei românești are legături geopolitice îndepărtate, iar Balcanii latini s-au prăbușit în urma plecării trupelor romane latinofone spre luptele cu persanii din Asia Mică și Orient. Cucerirea persană a Ierusalimului în 614, un important centru religios, a avut un impact psihologic profund asupra Imperiului Bizantin. Trădarea localnicilor evrei, care au ucis creștinii, l-a întristat pe împărat. Heraclius decide să retragă trupele din Balcani pentru a consolida apărarea Asiei Mici, amenințată de perși, și pentru a-și concentra eforturile în contraofensiva sa împotriva sasanizilor. A fost o greșeală care a dus la mutarea trupelor latinofone din Balcani în Asia Mică, ceea ce a slăbit apărarea limesului roman la Dunăre, fapt la care s-a adăugat presiunea avarilor și slavilor, prin intensificarea incursiunilor și a așezărilor slave în Peninsula Balcanică, profitând de slăbirea apărării romane. Imperiul Bizantin, care era de fapt roman și bineînțeles latin, nu mai avea resurse suficiente pentru a apăra simultan frontierele orientale și balcanice. Prin înlăturarea elementului tracic latinofon, imperiul se grecizează prin Heraclius – fapt ce duce la părăsirea Romaniei latinofone din Balcani, sudul Panoniei și nordul Dunării. Ideea istoricului că limesul Dunării nu căzut în 602 odată cu invazia avară, ci mai târziu în anii 614-618 este o contribuție, iarăși, originală.
Istoricul percepe șirul evenimentelor în perspectiva „duratei lungi” a istoriei, în spiritul Școlii Analelor din Franța, lucru cu care mă identific și eu ca și concepție istorică. Dacia, deși romanizată, nu fusese complet integrată în structurile Imperiului, iar o parte a populației autohtone dacice nu adoptase pe deplin cultura și limba romană. Romanizarea, evident, a continuat chiar și după retragerea aureliană din 271 până la retragerea heracliană definitivă din anii 614-618, când încă mai circulau monede de fier și bronz la nord de Dunăre. Continuarea vieții romane la sud de Dunăre, dar și la nord de fluviu, este evidențiată de scrierile bizantine și de descoperirile arheologice. Populația romanizată din Dacia este relocate (doar o parte, în viziunea mea) la sudul Dunării, în provinciile Moesia și Pannonia, unde continuă să-și practice cultura și să contribuie la viața Imperiului. În contextul lucrării „Abandonuri Imperiale,” problema etnogenezei românești capătă o semnificație deosebită, fiind direct legată de interpretarea retragerilor imperiale și de evoluția romanității orientale. Berari nu se concentrează exclusiv pe o relatare clasică a formării poporului român, ci utilizează analiza comparativă a retragerilor pentru a examina impactul acestora asupra identității și culturii comunităților romanizate – aspecte cruciale pentru înțelegerea etnogenezei.
Comunitățile romanizate de la sud de Dunăre contribuie la formarea unei identități distincte, romanitatea orientală, care va sta la baza etnogenezei românilor. Istoricul plasează romanizarea pe conceptul istoriografic antic târziu al Imperiului Roman de Răsărit: ”Romania” latinofonă undeva între Haemus, Dunăre și Pind, precum și zona Daciei Ripensis și chiar sudul Panoniei. Aici ar fi fost, de fapt, vatra etnogenezei românești, a apariției proto-românilor la sfârșitul secolului al VI-lea, atunci când apare prima expresie românească „torna, torna, fratre”. Retragerea trupelor bizantine din Balcani a permis așezarea masivă a slavilor, care au asimilat sau alungat o parte din populația romanizată. Dispariția așezărilor urbane, declinul economic și al schimburilor comerciale au dus la discontinuități culturale și lingvistice majore în regiune. Comunitățile romanizate au supraviețuit în zone izolate, precum munții, unde au continuat să-și practice limba și cultura, punând bazele formării popoarelor romanice balcanice (românii, aromânii, etc.). Istoricul consideră proto-etnogeneza românească în vatra de la sudul Dunării între fluviu și Haemus, dar cu conexiuni la nordul fluviului – o etnogeneză pe verticală, în fortificațiile bizantine romane din munte, dar și prin „retragerea în pădure”, așa cum considerau și istoricii români Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu sau Gheorghe Brătianu. La aceasta se adaugă viziunea retragerii „la munte” în viziunea xenopoliană și chiar a lui C.C. Giurescu. Autorul combate teoria istoricului german Gotfried Schramm din secolul XX, care continuă viziunea lui Sulzer și Roesler, cu privire la formarea protoromânilor în zona Haemus-Pind-Epir, dar nu oferă argumente suficiente despre o continuitate reală la nord de Dunăre a autohtonilor și pe cursul Dunării din Serbia și Ungaria de azi, știind că toponimia Balatonului și a Panoniei din secolul al VIII-lea este românească (vlahă) conform marelui istoric și lingvist clujean interbelic Nicolae Drăganu.
Corneliu Berari nu oferă o soluție definitivă enigmei etnogenezei românești, dar aruncă o lumină nouă și importantă asupra acestei problematici. Prin analiza comparativă a retragerilor imperiale, autorul demonstrează complexitatea factorilor care au contribuit la formarea poporului român și subliniază necesitatea unei abordări interdisciplinare care să integreze perspective geopolitice, militare, religioase și sociale. Istoricul ne invită să reconsiderăm rolul retragerii aureliene și al continuității daco-romane în istoria romanității orientale, și ne îndeamnă să explorăm dimensiuni originare, de la dinamica curenților religioși la rolul factorilor de mediu, și să renunțăm la abordările reductioniste care au dominat istoriografia românească. În loc să ne concentrăm exclusiv pe teritoriul actual al României, ar trebui să privim imaginea de ansamblu a Imperiului Roman târziu și a interacțiunilor sale cu lumea barbară. Berari surprinde etnogeneza românească drept o continuitate a interferenței Romanus cu Christianus în secolele IV-V, ceea ce a dus la „Romania” latinofonă ca parte a Imperiului Roman de Răsărit. Până la împăratul „trac” Focas putem vorbi despre o Romania latină a imperiului printr-o limbă latinofonă și originea împăraților, a înalților funcționari sau a capilor armatei, toți provenind din Tracia și de la Dunăre. Odată cu împăratul Heraclius avem de-a face cu eliminarea limbii latine și a funcționarilor latini și înlocuirea lor cu elemente grecești și asiatice. Abia după căderea limesului dunărean și a Balcanilor în anii 614-618 putem vorbi despre părăsirea de către aparatul administrativ bizantin a limbii și culturii latine din spațiul formării etnogenezei românești. Deci, continuarea romanizării, chiar și după retragerea aureliană prin Imperiul Roman de Răsărit, de limbă și cultură latină, până la elenizarea acestuia în prima jumătate a secolului al VII-lea, explică latinizarea geto-dacilor nu în 170 de ani, cât a fost cucerirea romană, ci în peste 500 de ani, prin prezența imperialilor romani de răsărit prin cetăți, orașe, târguri, garnizoane și construcția de depozite sau poduri în zona Dunării. Istoricul converge cu teoriile mele că proto-românii, ca popor distinct de limbă latinofonă, cu o religie creștină, s-au format înainte de invazia masivă a avarilor, slavilor și bulgarilor la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea. Aș dori să exprim față de autor faptul că continuitatea „pe verticală” a continuat nu numai la sud de Dunăre, ci și la nordul Dunării prin „retragerea în păduri” și „la munte” a autohtonilor daco-romani, care pe coamele munților, prin păstorii vlahi, au reintrat în conexiune din 614 până în secolele XI/XII. „Romania pastorală” sau „Romania băjenită,” recunoscută de cronicile bizantine ale timpului, a continuat dinamismul transhumanței pe crestele Munților Carpați din sud spre nordul îndepărtat prin secolele VI-XI. Aici autorul se identifică oarecum cu istoricul german Schramm prin teoria „Fluchtromania”.
Lucrarea lui Berari reprezintă un punct de plecare major pentru cercetările viitoare asupra etnogenezei românești. Prin analiza comparativă a retragerilor imperiale și prin perspectiva interdisciplinară propusă, autorul ne oferă instrumentele necesare pentru a depăși fundătura epistemică în care se află istoriografia românească oficială și pentru a avansa spre o înțelegere mai profundă și mai nuanțată a originii poporului român. Cartea este o provocare aruncată istoricilor academici, fiindcă a sosit timpul reevaluărilor metodologice și istoriografice ale etnogenezei românilor.Lucrarea este o sinteză și un produs al „duratei lungi”, de secole din Epir, Pind, Haemus, Dunăre și Carpați. Autorul nu merge mai departe, nu vrea să schimbe paradigma etnogenetică, ci doar sugerează lucrurile. După lecturarea impresionantei cărți de aproape 700 de pagini, pot spune că poporul român este continuitatea „Romaniei imperiale” latinofone din secolele VI/VII, care a intrat în conflict cu partida ”grecizării” imperiale a centrului imperial Constantinopol și a supraviețuit prin acea transhumanță a „României băjenite” care s-a perpetuat „pe verticală” și prin „retragerea în pădure”. Această Romania latină, prin contactul cu slavii, germanii și maghiarii, a fost nominalizată cu etnonimul de vlahi/valahi, olahi în evul mediu timpuriu. Interesant este că autorul consideră că Romania orientală latinofonă din Imperiul Bizantin era mai apropiată de suveranul pontif de la Roma decât de patriarhul grec al Constantinopolului – un alt motiv de disjuncție istorică și istoriografică ce trebuie cercetat. Creștinismul nostru inițial să fie „de la Râm”, conform opiniei istoricului? De altfel, termenii religioși „cruce”, ”duminică” sau „înger” sunt de origine latină, la fel și denumirea „sat”, de la fossatum (modul de trai arhetipal românesc) – lucru care confirmă că proto-românii sunt urmașii celor din Romania imperială. Astfel, România de azi, ca o continuare a Romaniei Imperiului Roman de Răsărit latinofon, reprezintă în prezent un punct de plecare solid științific în abordarea etnogenetică și o chemare pentru cercetări noi din partea tinerei generații de istorici români.
Ionuț Țene