În perioada interbelică, istoriografia poloneză a încercat să ofere, cu acribie, o cercetare științifică exhaustivă asupra nobilimii polono‑române de la sud de Cracovia prin câteva studii consistente semnate de Ludwik Wyrostek, un cercetător apreciat la Universitatea Jagiellonă. Cine este interesat de istoria familiei Drag–Sas și a descendenților lor din Maramureș, Ungaria și Rutenia Galițiană, ar trebui să citească studiul lui Ludwik Wyrostek intitulat „Familia Drag–Sas în Ungaria și Rutenia Galițiană”, publicat de Societatea Heraldică Poloneză din Cracovia în 1932. În baza sintezei lui Ludwik Wyrostek, se observă cum un nucleu voievodal valah din Maramureș — cunoscut în surse sub numele de Sas/Drag din familia Drăgoșeștilor — a jucat, în secolele XIV–XVI, un rol central în colonizarea și apărarea frontierei est‑carpatice și la expansiunea familiei în sudul regatului medieval polonez. Semnul heraldic cunoscut sub denumirea „Sas” (semilună, săgeată, stele) evoluează, în viziunea autorului polonez, din emblema militară a unei formațiuni valahe într‑un semn colectiv al elitei valahe înnobilate din Rusia Haliciană (Galiția). Istoricul polonez a studiat cu acribie documentele, argumentele heraldice și genealogice, precum și implicațiile politice ale acestui fenomen de ”românizare” a familiilor slave din sudul polonez. Totul a pornit din ”nigra silva”, pădurile sălbatice locuite de valahii curajoși de pe Tisa, pomeniți în cronicile maghiare de la 1272.
În nord‑estul vechiului regat ungar, în viziunea „polonofilă” și adeptului teoriei maghiare a imigrației valahe a lui Ludwik Wyrostek, Maramureșul a devenit, între sfârșitul secolului XIII și prima jumătate a secolului XIV, un centru de colonizare pastorală și o zonă de formare a unor elite valahe. Istoricul polonez nu este adeptul continuității daco-romane pe aceste meleaguri, fără să vină cu argumente în acest sens. În paralel cu transformările politice (tensionarea relațiilor cu autoritatea maghiară, apariția Moldovei independente), grupuri nobiliare valahe s‑au instalat pe versanții Carpaților orientali, în Galiția și Pocuția. Mai ales cei din familia Drăgoșeștilor care au pierdut lupta cu Bogdan din Moldova. Întrebarea pe care o propune Wyrostek — și pe care o tratează în cartea sa — este cum a luat naștere și cum s‑a răspândit stema nobiliară Sas din familia Drăgoșeștilor, ajungând să reprezinte o rețea a familiilor nobiliare valahe din Rusia Haliciană și sudul regatului medieval polon.
Reconstrucția istorică a lui Wyrostek se sprijină pe arhive cercetate: diplome regale pornind de la regele polon Cazimir cel Mare (se face referire la donații din 1365, 1373 etc.), registre județene (Sanok, Przemyśl), sigilii și medalii (sigiliul lui Bartolomeu Dragfy, 1497; medalia din 1525), cronici și colecții heraldice (Długosz — Codex Łętowski, manuscrisul Kamyn; fragmente ale lui Strepa) și pe o analiză prosopografică extinsă (tabele genealogice pentru zeci de familii purtătoare ale stemei Sas). Metoda istoricului a îmbinat analiza sigiliografică și heraldică, onomastica (prenume și porecle de origine valahă) și prosopografia. În opinia lui Wyrostek la sfârșitul secolului XIII–XIV populația valahă se consolidează în Maramureș, iar conducătorii locali (voievozi, cnezi) sunt recunoscuți de Coroana maghiară, iar unele familii capătă statut proeminent. De fapt coroana maghiară recunoaște existența de fapt a unei nobilimi valahe locale, nu imigrante. Conflictul cu regatul maghiar condus de ”infidelul” Bogdan (1348–1349) marchează desprinderea unui grup care trece Carpații și contribuie la formarea Moldovei independente. În acest context, familia lui Sas (urmașii Balc, Drag, Dragoș) rămâne fidelă coroanei, primește donații (actul din 1365) și concentrează domenii importante în Maramureș (Cuhea/Konyha, Bocicoiu, Teceu etc.), devenind una dintre cele dominante în regiune. Ulterior, ramura devine Dragfy de Beltek și se integrează în înalta nobilime ungară (sec. XV–XVI). În acest context, familia Sas după ce a luat moșiile infidelilor valahi ai coroanei maghiare se extind dincolo de Tisa spre Polonia, printre rusini.
Această familie Sas își consolidează stema heraldică în trei țări medievale: Polonia, Ungaria și voievodatul transilvan. Nucleul heraldic al stemei Sas identificat repetat în surse medievale este triptic: semilună (coarne în sus), săgeată verticală și două stele. Această compoziție apare în manuscrisele heraldice polone (Codex Łętowski, pe documetne de secol XV) și în sigiliile/registrele locale. Varietăți locale și variante grafice coexistă în secolul XV, însă nucleul rămâne recognoscibil; uniformizarea se accentuează după introducerea instituțiilor poloneze în Rusia Roșie (Galiția Roșie, post anului 1435). Diploma de baron (emisă familiei de regatul ungar, în 1507) duce la adăugarea de noi elemente figurative pe stemă: dragoni susținători, coif cu aripă de vultur, care simbolizează, în interpretarea lui Wyrostek, alăturarea elementelor „Drag” și „Sas” în memoria heraldică târzie. În interpretarea autorului, simbolul inițial ar fi fost stindardul militar al unui conducător valah, transformat apoi în semn de apartenență nobiliară. Wyrostek propune următoarea analiză de succesiune în sudul regatului medieval polonez: (1) aducerea/instalarea unui contingent valah (după 1340, presupus sub conducerea lui Ștefan Sasovici) ca forță de frontieră; (2) acordarea pământurilor și privilegiilor pentru serviciul militar; (3) adoptarea în timp a stemei conducătorului ca emblemă colectivă; (4) transformarea acestei comunități militare într‑o rețea heraldică de familii nobiliare purtătoare ale aceluiași blazon. Ștefan Sasovici (Sasowicz) a fost cunoscut în istoriografia română și ca Ștefan, fiul lui Sas sau Ștefan Voievod) fiind o căpetenie militară a românilor (vlahilor) din Halici (Galiția), strâns legat de anul 1340, momentul declanșării războiului pentru succesiunea Regatului Galiției-Volînia de către regele Cazimir al III-lea al Poloniei. Asta arată importanța valahilor în ecuația puterii regale din Carpații nordici. În acest context, obligațiile impuse colonilor — furnizarea de luptători, locuire permanentă, restricții la vânzare — susțin caracterul militar‑colonizator al așezărilor valahe. Valahii au avut un rol colonizator și civilizator puternic în Munții Tatra. Astfel, Maramureșul este nucleul originii familiilor purtătoare ale stemei Sas din sudul Poloniei, iar Rusia Haliciană/Galiția devine principalul areal de răspândire a stemei Sas, cu centre precum Rybotycze (Rybotycz) — considerat „inima” stemei familiei Sas — Sanok, Przemyśl, Sambor, Drohobych, Pocuția. Analiza sigiliilor omagiale din 1427 arată o prezență numerică remarcabilă, adică aproximativ 30% din nobilii slavo-valahi participanți purtau stema Sas. În secolul XV, numărul familiilor din stema Sas ajunge la circa 150–200, iar anexele genealogice prezintă zeci de ramuri, printre care Rybotyccy, Tustanowscy, Tureccy, Tatomirowie, Popiel, Daniłowicz sau Dzieduszycki. Toate aceste familii slavo-poloneze au origini românești din Maramureș. În concluzie, transformarea unui semn militar în stemă nobiliară a produs coeziune internă (căsătorii în interiorul grupului, sprijin juridic reciproc, martori de noblețe din rândul Sas-ilor), a favorizat controlul frontierelor și a generat elite locale cu dublă orientare: păstrarea unor tradiții răsăritene (drept valah, rit ortodox) și integrarea în sistemele politice maghiar și polon. Unele ramuri s‑au maghiarizat și au urcat chiar în ierarhia palatină (exemplu familiei Dragfy — cu titlu de baron și funcții în regat). Stema Sas a devenit astfel o emblemă valahă în Polonia și Ungaria.Interpretarea lui Wyrostek este coerentă și explicativă, dar rămân totuși probleme deschise sau discutabile în acest sens, cum ar fi mecanica exactă a conferirii heraldice (când și cum s‑au standardizat blazoanele), cauzele pentru care unele familii valahe nu au adoptat stema Sas, gradul de certitudine al anumitor legături genealogice bazate pe onomastică și pe surse târzii. Istoricii polonezi și români ar trebui să lămurească originea românească a unei părți a nobilimii poloneze.
Cazul Dragoșeștilor–Sas, așa cum îl formulează istoricul polonez Wyrostek, pune în lumină o dinamică esențială pentru istoria frontierei est‑carpatice și din Carpații Păduroși: migratorie și militară, dar și heraldică și socială. Semnul heraldic „Sas” devine nu doar un blazon în epoca medievală, ci și un marcator al unei experiențe colective — apărarea la frontieră, înnobilarea și coeziunea unei elite valahe transregionale. Ipoteza că o emblemă de comandă militară se poate transforma într‑un simbol nobiliar larg răspândit oferă o cheie de interpretare pentru modul în care regimurile medievale au creat și instrumentalizat comunități militare colonizatoare ca factori de apărare și de guvernare locală. Valahii din sistemul stemei Sas au devenit baza unei pături nobiliare militare româno‑slave în Galiția și sudul Poloniei, care foloseau Jus Valachicum. Nobilimea valahă s-a impus ca un sistem autonom în cadrul sistemului medieval al regatului polonez și chiar al celui maghiar. Concluzionând, putem spune că ”stema Sas” – devenită o autentică genealogie, o alianță de familii înrudite – reprezenta o nobilime valahă de frontieră, mândră, puternică, războinică și înstărită, care folosea dreptul românesc – Jus Valachicum și controla culmile munților din nordul carpatin, înrudindu-se cu elita nobiliară poloneză de-a lungul secolelor. Aceasta este contribuția majoră a istoricului polonez Ludwik Wyrostek din 1932 privind originele maramureșene a nobilimii poloneze din Galiția roșie și nu numai.
Ionuț Țene