Istoricul a fost, pentru generația mea, prototipul cercetătorului științific perfecționist. Înainte de a urma cursuri cu domnia sa în anul IV de facultate, l-am întâlnit pe Gheorghe Iancu pe holurile institutului de istorie de pe str. Napoca. Era scund de statură, cu o ușoară calviție și părul alb dat pe spate. Purta ochelari cu rame și lentile groase, aproape ca de borcan. Era prietenos și amabil dacă îl abordam pe anumite teme istorice care ne stârneau curiozitatea. Când am urmat cursuri cu domnia sa, observam cum citea apropiindu-și foaia de ochelari. La fel făcea și când ne citea lucrările de la seminar. Preda cu pasiune istoria contemporană a României și era specialist în integrarea din toate punctele de vedere administrativ-juridică a Transilvaniei în România după Marea Unire. Mai mult, era singurul care a studiat exhaustiv istoria Consiliului Dirigent de la Sibiu, dar și arhivele tribunalelor ardelene privind integrarea provinciei în cadrul României Mari. Deși ajuns să predea la universitate, pentru noi toți, studenți și profesori, Gheorghe Iancu ne-a rămas în amintire cercetătorul științific absolut, un model pentru generațiile tinere de la institutul de istorie clujean.
Gheorghe Iancu s-a născut pe 1 iulie 1942. A fost o prezență marcantă în istoriografia română contemporană din Ardeal, ale cărei contribuții rămân piloni importanți pentru studiul istoriei românilor din secolul XX. Născut în satul Poiana, comuna Bucium, județul Alba, Iancu și-a construit o carieră dedicată cercetării riguroase, predării și formării noilor generații de istorici. După finalizarea învățământului gimnazial, a urmat Liceul Teoretic din Lonea (1956–1960), apoi Facultatea de Istorie a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, pe care a absolvit‑o în 1965 cu rezultate remarcabile. Pasiunea sa pentru istoria contemporană l-a condus la realizarea tezei de doctorat consacrată rolului ”Consiliului Dirigent în consolidarea statului național unitar român 1918–1920”, sub îndrumarea profesorului Bujor Surdu. După o scurtă perioadă ca profesor la liceul din Baia de Arieș, a început, în 1967, activitatea la Institutul de Istorie din Cluj al Academiei Române, unde a parcurs toate treptele carierei științifice: cercetător stagiar (1967–1969), cercetător științific (1969–1990), cercetător științific gradul III (1990–1993), gradul II (1993–1995) și gradul I (1995–2013). A condus Colectivul de Istorie Contemporană, exercitând funcțiile de șef de sector (1984–2008) și șef de colectiv (1984–2007). Din 1996 a fost conducător de doctorat, sprijinind dezvoltarea tinerilor cercetători. Pe lângă activitatea de cercetare, a predat ca profesor asociat la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș‑Bolyai” Cluj (2000–2003) și a coordonat lucrări de licență, master și doctorat la Universitatea „Bogdan Vodă” din Cluj‑Napoca, unde a susținut cursurile „Istoria statului și dreptului românesc” și „Sisteme politice electorale mondiale”.
În peste patru decenii de muncă științifică, Gheorghe Iancu s-a specializat pe teme fundamentale pentru înțelegerea evoluției românești: mișcarea națională a românilor din Transilvania înainte de 1918, evoluțiile din Transilvania în perioada interbelică, problema minorităților naționale în secolul XX, colectivizarea agriculturii și rezistența anticomunistă. Cercetările sale s-au bazat pe o analiză atentă a surselor inedite, iar numeroasele stagii de specializare efectuate în Europa între 1972 și 2008 i-au îmbogățit temeinic baza documentară, facilitând apariția unor lucrări de referință. Până la pensionare, a semnat 14 volume, precum și numeroase studii și articole de istorie publicate la edituri prestigioase din țară și din străinătate. Munca sa a fost recunoscută prin importante distincții: Premiul „Ștefan Gheorghiu” al Academiei Române (1987), Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1987), Premiul Academiei Române (1989) pentru volumul ”Valeriu Braniște, Corespondență”, vol. III, și Premiul Societății de Științe Istorice din România (2013). Istoricul a trecut la cele veșnice în 2024, fiind regretat de întreaga comunitate academică pentru plecarea din lume a unui autentic istoric, pasionat de rigoarea științifică.
Lucrarea „Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român (1918–1920)” este lucrarea etalon a istoricului Gheorghe Iancu, carte apărută în 1985 la Editura clujeană „Dacia”. În contextul complexității istoriei românești, perioada imediat următoare Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 este marcată de eforturi susținute de a construi un stat național unitar. Această carte oferă o analiză detaliată a activității Consiliului Dirigent — un organism provizoriu ales în urma adunării de la Alba Iulia — și subliniază importanța sa în consolidarea noului stat român, fiind o resursă valoroasă pentru istorici și cititorii interesați de perioada interbelică. Apariția cărții a fost un act de curaj în plin regim comunist, care cenzura orice formă de autonomie administrativă și oculta numele lui Iuliu Maniu. Lucrarea lui Iancu începe prin a pune în lumină contextul istoric al unificării Transilvaniei cu România, rădăcinile aspirațiilor naționale și provocările întâmpinate de românii transilvăneni în perioada de tranziție. Marea Unire a creat o oportunitate deosebită, dar și o serie de provocări complexe, inclusiv tensiuni între diverse grupuri etnice și necesitatea de a integra o administrație eficientă în noile teritorii. Aici intervine Consiliul Dirigent, format la 2 decembrie 1918, care a avut misiunea de a organiza și administra teritoriile unite. Iancu detaliază structura și componența acestuia, subliniind contribuția esențială a liderilor politici și a personalităților locale care s-au implicat activ în guvernarea provizorie. Una dintre principalele teme ale lucrării este analiza măsurilor administrative luate de Consiliul Dirigent pentru a asigura funcționarea eficientă a noului stat. Iancu descrie reorganizarea administrației publice românești, implementarea legislației naționale și numirea funcționarilor publici, punând accentul pe eforturile depuse pentru a răspunde nevoilor locale. Această reorganizare a fost, în esență, un sistem de punere în aplicare a statului de drept, care a contribuit la stabilirea unei ordini publice durabile. În plus, autorul explorează colaborarea dintre Consiliul Dirigent și autoritățile centrale de la București, subliniind atât realizările, cât și tensiunile care au apărut în acest proces. Această colaborare nu a fost întotdeauna lipsită de dificultăți, dar a fost crucială pentru integrarea eficientă a Transilvaniei în România. Iancu nu neglijează provocările pe care le-au întâmpinat românii din Transilvania în contextul diversității etnice, evidențiind criticile venite din partea minorităților naționale. Aceste perspective sunt importante pentru a înțelege complexitatea relațiilor interetnice și gestionarea diversității în cadrul noului stat. Lucrarea subliniază, astfel, necesitatea unei abordări echilibrate și incluzive, care să promoveze coabitarea pașnică între diferite comunități. Finalul lucrării lui Gheorghe Iancu aduce o concluzie clară: contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului român nu a fost doar una de moment; ea a reprezentat un fundament esențial pentru evoluțiile politice ulterioare din România. Într-o perioadă de turbulențe și transformări, Consiliul a fost un factor stabilizator care a asigurat continuitatea și integrarea administrației românești în teritoriile unite. Este o lucrare importantă care reușește să surprindă nu doar aspectele administrative ale unei etape critice din istoria României, ci și provocările și realizările unei însemnate instituții tranzitorii. Gheorghe Iancu a oferit o perspectivă detaliată a integrării administrative a Transilvaniei prin contribuția Partidului Național al lui Iuliu Maniu. Cartea a fost retipărită și adăugită de autor la cumpăna anilor 2000, dar nu a mai avut impactul socio-istoric din 1985.
Istoricul Gheorghe Iancu a vorbit într-un interviu la EBS Radio în 2019 despre apariția, acum 100 de ani, a instituțiilor de cultură și învățământ românești din Cluj (Universitatea Babeș-Bolyai — pe atunci Dacia Superioară; Clubul Sportiv Universitatea Cluj; Teatrul Național și Opera Națională Română; primul liceu românesc, George Barițiu). El a rememorat și introducerea votului universal pentru bărbați la alegerile parlamentare din noiembrie 1919 — un pas înainte față de votul pe bază de cens, rezervat până atunci bărbaților înstăriți. Deși, la Alba Iulia, s-a avut în vedere dreptul de vot și pentru femei, acesta nu s-a aplicat atunci; votul pentru femei va fi introdus abia în 1938, în timpul dictaturii regale a lui Carol al II‑lea, dar condiționat de gradul de instruire. Iancu a subliniat actualitatea Declarației de la Alba Iulia din 1918, care a fost înaintea epocii sale — acordarea dreptului de vot pentru femei ar fi confirmat acest lucru. Gheorghe Iancu rămâne pentru comunitatea științifică din Transilvania un model de rigoare metodologică, pasiune pentru document și implicare în formarea generațiilor viitoare de istorici. Avea un patriotism sublimat, fără să deranjeze cititorul, într-o acribie desăvârșită. Cărțile sale erau încărcate de note și surse, lucru care făcea ca produsul istoriografic să fie strict specializat pentru cercetători și un public restrâns. Lucrările lui Iancu sunt restricționate marelui public, nu sunt populare, rocmai aparatuluic critic exhaustiv. Este un istoric ale căror contribuții sunt de nișă.
Ionuț Țene