L-am cunoscut personal pe Gheorghe Lazarovici. Părea un haiduc din Banat: un bărbat robust, dârz în idei și atitudine. A avut şansa istorică de a fi director al muzeului de istorie clujean într-o perioadă administrativă în care s-au făcut săpături arheologice în centrul municipiului Cluj‑Napoca, în ciuda opoziției unor partide. Gheorghe Lazarovici a fost „omul potrivit la momentul potrivit” ca director al muzeului. A fost genul de om hotărât care a dat cu pumnul în masă împotriva tuturor, ca arheologia și adevărul istoric să răzbată în capitala Ardealului. Nu s‑a temut de nimic; pentru Lazarovici, știința era deasupra intereselor politice. În Piața Unirii a descoperit forumul roman al anticei Napoca, iar în Piața Muzeului — clădiri publice autentice din vremea Imperiului Roman. Fără el nu se făceau aceste mari descoperiri azi acoperite de pământ caldarâm și uitare. În cele din urmă, curajul său istoriografic a fost „răsplătit” de politică prin izolarea și încercarea de marginalizare, dar Lazarovici, așa cum l‑am reîntâlnit peste ani, a rămas același istoric demn și luptător pentru adevărul istoric.
Gheorghe Lazarovici s‑a născut la 15 septembrie 1941 și ocupă un loc de seamă în arheologia românească contemporană printr‑o activitate științifică prolifică, care îmbină săpăturile de teren cu abordări interdisciplinare și cu dezvoltarea unor instrumente metodologice moderne. Cariera sa, desfășurată între muzeografie, universitate și cercetare aplicată, a adus contribuții substanțiale la cunoașterea neoliticului, epocii cuprului și a fenomenelor culturale din aria carpato‑danubiano‑pontică. Formarea la Facultatea de Istorie‑Filozofie din Cluj (1969) și obținerea titlului de doctor (Academia Română, 1980) i‑au fundamentat o carieră amplă: muzeograf și șef de secție la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, director general al muzeului, profesor universitar, conducător de doctorate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și profesor asociat la Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița. Dublarea rolurilor muzeal‑administrativ și academic i‑a permis să promoveze cercetarea de teren integrată cu diseminarea academică și formarea de specialiști.
Din 1968 până în 2004 a ocupat diverse funcții la Muzeul de Istorie al Transilvaniei (Cluj‑Napoca), de la arheolog și curator până la director general între anii 1993–1997. A predat cursuri de istorie și arheologie la universități din Cluj‑Napoca, Alba Iulia și Reșița. A organizat numeroase conferințe și a participat la înființarea mai multor muzee locale. Lazarovici a condus și a colaborat la numeroase campanii arheologice devenite repere pentru preistoria regiunii: Parța, Iclod, Gura Baciului, Gornea, Ruginoasa, Cheile Turzii, Balta Sărată, Țaga ș.a. Din aceste investigații au rezultat monografii și rapoarte de campanie care au clarificat tipologia locuirii, arhitectura neolitică și practicile rituale locale. Printre lucrările de referință se numără „Gornea — Preistorie” (1977), „Neoliticul Banatului” (1979) și „Parța. Monografie arheologică” (2001). Studiile de sit sunt frecvent însoțite de interpretări care leagă datele arheologice, arhitectura și viața spirituală, evidențiind rolul sanctuarelor și al „casei sacre” în comunitățile neolitice. Țin minte ca elev de liceu comunist săpam ca amatori în satul Gheorgheni împreună cu poetul Dorin Crișan după artefacte de argilă neolitică și tot ce descopeream le duceam la ”domnul arheolog Lazarovici” la muzeu. Eram încântați de reușitele noastre de amatori și istoricul ne privea cu condescendență.
Lazarovici fost membru în colegiile de redacție ale revistelor „Acta Mvsei Napocensis”, „Acta Mvsei Porolisensis” și „Tibiscum (Studii şi Comunicări de Etnografie-Istorie)”.A participat la numeroase congrese și conferințe în străinătate, la Belgrad, Nisa, Bratislava, Budapesta, Viena, Novi Sad, Tolbuhin, Verona, Xanthi, Kiev, Ljubljana, Lisabona, Roma, Haga, Riva del Garda precum și altele. A organizat mai multe manifestări științifice de specialitate, naționale și internaționale, de arheometrie, etnoarheologie, etnoreligie. Unul dintre meritele majore ale lui Lazarovici este integrarea metodelor cantitative și a tehnicilor de laborator în studiul preistoriei. A promovat utilizarea analizelor chimice și metalografice pentru studiul metalurgiei preistorice, a susținut cercetări asupra surselor de materii prime (obsidian, silex, sare) și a coordonat proiecte interdisciplinare de arheometrie. Totodată, a inițiat și implementat sisteme informatizate pentru gestionarea datelor arheologice (programe specializate și baze de date cu zeci de mii de înregistrări), facilitând analize statistice, serieri cronologice și studii comparative pe scară largă. Aceste demersuri au modernizat modul în care cercetarea arheologică românească abordează probleme complexe de cronologie și distribuție culturală. Lazarovici a dedicat numeroase studii problemelor simbolismului preistoric, semnelor și posibilelor sisteme preliterare în aria Dunării de Jos. Cercetările sale privind semnele Vinča, simbolistica obiectelor de cult și interpretările referitoare la „scrierea” Turdaş–Tărtăria au contribuit la dezbaterea internațională asupra originii și funcției sistemelor simbolice din Neolitic și Eneolitic. Abordarea sa combină analiza tipologică a artefactelor, contextul arheologic și analogii etnografice, urmărind să intre în dialog cu ipoteze despre comunicare simbolică și religiozitate timpurie.
Gheorghe Lazarovici a scris și numeroase studii și articole de specialitate. A publicat de asemenea următoarele cărți, ca unic autor sau în colaborare: „Gornea” (1977); „Neoliticul Banatului” (1979); „Cultura Vinča în România” (1991); „Gura Baciului” (1995); „Gornea. Din arheologia unui sat medieval din Clisura Dunării” (1996); „Metode și tehnici moderne de cercetare în arheologie” (1998); „Parța. Monografie arheologică” (2001); „Introducere în arheologia informatizată” (2001). Prin expediții etnografice, colaborări internaționale și proiecte în zone montane, Lazarovici a integrat date etnografice în interpretările arheologice. Studiile sale despre sanctuarele naturale, altarele casnice și ritualurile de fondare/abandonare oferă modele funcționale pentru reconstrucția practicilor rituale în comunitățile neolitice. Această perspectivă etnoarheologică a îmbogățit interpretările materiale cu dinamici sociale și spirituale, consolidând legătura dintre arheologie și studiile culturale.
Gheorghe Lazarovici a studiat străvechile tăblițe de la Tărtăria ajungând la o concluzie originală. Echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Se știe că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s-au găsit tăblițele de lut. Tăblițele de la Tărtăria, trei plăcuţe considerate cea mai veche scriere din zona dunăreană, sunt păstrate la Muzeul de Istorie a Transilvaniei (Cluj) și au statut special de securitate; pierderea lor ar fi inestimabilă. Descoperite de Nicolae Vlassa, au generat controverse: unii le consideră falsuri realizate de descoperitor, alţii le consideră reale şi extrem de vechi (datate iniţial circa 3600 î.Hr.). Compoziţia lor este neobişnuită (gresie cu var nestins ca liant), iar tratamentele muzeale anterioare (curăţire cu acizi, lac) au complicat orice datare directă cu radiocarbon; termoluminescenţa ar putea ajuta, dar procedura e costisitoare şi logistic dificilă (export cu autorizaţii, asigurări, escorte). Gheorghe Lazarovici, apropiat al lui Vlassa, respinge ipoteza falsificării şi explică detaliat contextul găsirii (într-o groapă cu scheletul unei femei, alături de statuete) şi limitele cercetărilor. El interpretează semnele ca un sistem simbolic-religios legat de fertilitate și calendar lunar: o tăbliță funcţionând ca memorator pentru ciclul menstrual şi ritualuri de reproducere, alta legată de jertfe adresate soarelui şi lunii, iar a treia conţinând simboluri agricole (germinare, recoltă) și elemente rituale (cupă, cap de taur). Tăblițele ar fi fost folosite ceremonial (două purtate la gât, una ținută în mână de o preoteasă). Concluzia lui Lazarovici a fost aceasta nu o scriere contabilă, ci un sistem sacru de simboluri și instrucțiuni rituale, transmis pe cale inițiatică, a cărui interpretare şi datare rămân însă discutabile. Marele arheolog clujean a decedat în 2025, fiind plâns de colegii de la muzeu și de către istoricii clujeni. E greu să fie înlocuit Lazarovici în studiul preistoriei din Ardeal.
Pe lângă producția științifică, arheologul Lazarovici a avut un rol activ în organizarea sesiunilor și simpozioanelor (arheometrie, etno‑religie și arheologie informatizată) și în coordonarea volumelor colective, contribuind la consolidarea rețelelor de cercetare, atât interne, cât și internaționale. În calitate de profesor și conducător de doctorate, a format generații de cercetători, sporind impactul metodologic și tematic al muncii sale. Lazarovici a fost un arheolog de elită, format în școala lui Daicoviciu, greu de înlocuit astăzi. Arheologi care să schimbe cursul istoriei centrale a Clujului pentru adevărul științific nu mai avem. Conformismul și convenționalismul sunt o modă istoriografică azi. Arheologii și‑au pierdut curajul de a pronunța adevărul, ca să nu deranjeze un sistem istoriografic osificat. Lazarovici a fost din stirpea celor ca Pârvan, Vlassa sau Dumitru Berciu. Tinerii de la Muzeul de Istorie din Cluj ar trebui să citească articolele, studiile și cărțile lui Lazarovici; au ce învăța. Dacă vor citi presa vremii, vor afla că fostul director a fost un om curajos și de onoare într‑o istoriografie astăzi osificată de convenționalism și aparent obiectivism.
Ionuț Țene