Într-o toamnă însorită, pe cursa aeriană Cluj-Madrid, am citit cu sufletul la gură cartea „Hristos în Liban” de Virgil Constantin Gheorghiu, în lumina solară a Mediteranei ce intra generoasă prin hubloul avionului. Mi-au fost suficiente trei ore de zbor ca să parcurg intens o remarcabilă carte despre poporul creștin din Liban, vechea denumire biblică a acestei țări minunate. Semantic, „Laban” înseamnă templu, dar și „alb” și are o conexiune sinergică cu puritatea revelatoare. Autorul cărții este „poetul lui Hristos și al României”, așa cum spunea un scriitor cunoscut contemporan. Virgil Constantin Gheorghiu este o personalitate unică și puternică din cultura română și europeană a secolului trecut, dar, din păcate, din motive ideologice, ocultată astăzi. Deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în afara granițelor, în Occident, toată viața sa este legată de pământul românesc. Cu adevărat, opera sa este un poem liric despre și adresat neamului său de „nemuritori”, ce transcende timpurile prin dragostea față de Dumnezeu și credință. Lui i-a fost hărăzit să vadă Libanul, tărâm sălaș al lui Dumnezeu ce i-a fost interzis lui Moise. „Libanul este sălașul lui Dumnezeu” este interpretarea teologică a lui Virgil Constantin Gheorghiu, iar muntele Hermon este izvorul râului sfânt Iordanul, în care s-a botezat Domnul Nostru Hristos. Este apa sfințită a Libanului care spală păcatele Orientului Mijlociu.
Pentru Virgil Gheorghiu, venirea în Liban a fost o provocare a cunoașterii originilor creștinismului, înainte de a fi prea târziu. Înainte ca noaptea să cadă peste Liban, un simbol viu, zdrobit, al unei epoci de violență…, „Hristos în Liban” este un autentic imn închinat suferinței și sacrificiului, rămas în memoria literaturii universale în urma unui sejur de opt luni, petrecut în 1979 într-o mănăstire maronită de lângă Beirut. Autorul este martorul ocular al măcelului la care au fost supuși maroniții de către musulmani, un popor creștin de la începuturi, primul neam foarte ospitalier și obișnuit cu suferința și moartea prin istoria lungă de încercări. Libanul este o insulă creștină într-un ocean musulman, rezistând asemenea cedrilor seculari care ajung la vârsta de 2000 de ani, iar salvarea lui vine doar de la cer. De la profetul Avraam la Iisus, Libanul a fost un ținut al refugiaților. Haran este localitatea de refugiu din Liban a lui Avraam, atât pentru profeții Vechiului Testament, cât și apostolii Noului Testament. Toate popoarele din Orientul Mijlociu și-au găsit aici refugiul, salvarea și pacea în brațele ospitaliere ale maroniților creștini de limbă siriacă, care au o religie asemenea primilor apostoli creștini. Aici Iisus a făcut prima mare minune la Cana Galileii, arătându-și fața divină prin minunea produsă. Iisus și primii creștini vorbeau propovăduind în limba aramaică sau siriacă. Libanul este pământul binecuvântat mai ales al Noului Testament, unde apostolii au propovăduit și s-au ascuns de frica și prigoana iudeilor. Citind cartea, descoperi Libanul: un tărâm biblic și prima țară creștină de sorginte apostolică, iar maroniții, primul popor creștin. Să nu uităm niciodată că Iisus a propovăduit în limba siriacă Cuvântul Domnului, nu în ebraică. Cartea „Hristos în Liban” este testamentul cultural lăsat creștinismului universal de către Constantin Virgil Gheorghiu: Libanul ca noua Țară Sfântă a primilor creștini până la a doua venire. „Dumnezeu sălășluiește în Liban”, spune Gheorghiu. „El a prefăcut această țară într-un templu, un loc de refugiu pentru toți cei persecutați, prigoniți, expulzați.” Avraam însuși, care și-a aflat refugiul în acest pământ, a trăit toată viața cu nostalgia tărâmului făgăduinței Laban. Ospitalitatea maroniților, născuți din Haran, dar și a strămoșilor lor, cananeenii, arameii, tirienii, fenicienii, sidonienii, nu le-a adus practic nimic altceva decât suferință, rele și masacre de care au fost victime de milenii. Iisus în Liban a vindecat fata cananeancă în urma mărturisirii de credință, că și „câinii mănâncă la masa stăpânilor”. Pentru Iisus, Canaanul libanez era locul de refugiu și odihnă în fața răutății fariseilor și cărturarilor. Maroniții au fost arhitecții templului lui Solomon și lemnul de cedru folosit în construcții a ridicat Țara Sfântă. Libanul a devenit sinonim cu cedrul și ospitalitatea, în ciuda vicisitudinilor ocupației arabe din secolul VII. Cartea lui Virgil Gheorghiu este născută în orizontul unui Beirut în flăcări și pasionantă este povestea prezenței creștine în Liban, istoria tumultuoasă a unei nații aflate aici de la crearea lumii până la drama războiului civil pusă la cale de Israel, musulmani și URSS în 1975. Autorul a ridicat un „imn de slavă” închinat unui popor care și-a asumat, ca destin, ospitalitatea și primirea de străini.
Citind cartea, nu poți să rămâi indiferent la spectacolul unui Liban sfâșiat, al unui Liban răstignit, ca Mântuitorul, de către cei trei dragoni care stăpâneau atunci Orientul Mijlociu și aduceau bombele și suferința blândului popor creștin al maroniților: URSS, islamismul și Israel, care doreau să dispară acest ținut al ospitalității și păcii pentru interese politice și de expansiune teritorială. Maroniții au fost mereu victimele de serviciu ale marilor puteri. Abia în secolul XVII au primit protecția Franței și în timpul războiului civil dintre anii 1975–1990, altfel dispăreau. După 1948, palestinienii au fost primiți cu sutele de mii în Liban, fiind alungați de Israel, iar pe muntele Laban, în loc să fie recunoscători, s-au înarmat de la rușii sovietici și i-au atacat pe maroniți și i-au ucis în adevărate genocide ritualice. Pe de altă parte, Israelul, în loc să-i apere pe localnicii maroniți ascunși în văile întortocheate ale munților, i-au bombardat la rând cu islamiștii. Ambasadorul SUA din 1978, în loc să-i apere pe localnicii creștini, le-a spus să plece în Egipt, că țara trebuie să facă parte din Israelul Mare. Această sfâșiere hristică a maroniților o surprinde cu un dramatism literar Virgil Constantin Gheorghiu. Când vezi și azi luptele din Liban, te gândești că istoria nu se schimbă și maroniții, ca simbol al creștinismului primar și al ospitalității, sunt mielul care se sacrifică pe interesele pecuniar-războinice ale puterilor înconjurătoare. Nimic parcă nu s-a schimbat din 1978 încoace, de când a scris cartea marele scriitor român.
Lecturând cartea, realizezi că asistăm tot mai neputincioși din 1978 încoace la exodul masiv al creștinilor din Orientul Mijlociu spre țările Europei, în dorința de a scăpa de suferința grea și încercările mucenicești la care sunt supuși de mișcări religioase, frății și organizații musulmane radicale, ce și-au propus instaurarea unor regimuri politice (teocratice) exclusiv musulmane. Din păcate, SUA nu a știut să protejeze poporul maronit din Liban. Acesta încet dispare cu toată memoria și istoria primilor creștini, deși încă mai stau ascunși în văile inaccesibile dintre munți. Virgil Gheorghiu ne spune că Libanul este țara făgăduinței sau patria promisă creștinilor, iar o parte din momentele evanghelice se desfășoară în Liban. Virgil Gheorghiu m-a convins că Libanul este țara sfântă a creștinilor și pământul făgăduinței pentru toți creștinii și oropsiții lumii în care Iisus a predicat cu apostolii în siriacă Cuvântul Domnului. Este țara cu fruntea albă de zăpadă a muntelui Hermon, cel care curăță păcatele lumii și oferă pacea refugiului celor prigoniți. Libanul maronit este țara sfântă pentru toți creștinii prigoniți în viziunea lui Virgil Constantin Gheorghiu. Cartea tradusă excelent de Gheorghiță Ciocioi și publicată la Editura Sophia, reprezintă o lectură obligatorie pentru cel ce vrea să știe ce se întâmplă azi în Orientul Mijlociu. Este foarte actuală. Mâine putem fi noi victimele creștine și nevinovate ale celor trei dragoni ai războiului. După ce am citit cartea lui Virgil Gheorghiu pentru mine Libanul este pământul făgăduinței în Orientul Mijlociu.
Ionuț Țene