Credeți-mă: istoricul Ioan Horațiu Crișan era o „legendă vie” pentru noi, tinerii studenți de la Facultatea de Istorie clujeană, care eram pasionați de trecutul geto-dacilor. Îi citeam cu nesaț cărțile împrumutate de la BCU și participam cu entuziasm la conferințele sale. Îl percepeam ca un demn urmaș al lui Vasile Pârvan și al lui Constantin Daicoviciu, un autentic specialist în istoria spirituală a strămoșilor noștri, probabil singurul, după părerea noastră de atunci, deși unele idei ale istoricului se suprapuneau cu viziunea „autohtonistă” a lui Dumitru Protase. Istoricul nu l-am cunoscut personal; l-am zărit fulgerător pe stradă când eram cu prietenul meu, poetul Dorin Crișan — un asiduu arheolog amator pe atunci — care mi-a arătat un domn bine, în vârstă, cu fața ușor rotundă: „Uite-l pe Ioan Horațiu Crișan!” Istoricul nu ne-a observat și a trecut demn pe lângă noi, cu fruntea gânditoare îndreptată spre cer. Probabil medita la un nou studiu despre cum se rugau dacii la Zalmoxis.
Ioan Horațiu Crișan s-a născut pe 1 iulie 1928 la Ciumăfaia clujeană și a fost un istoric și arheolog român, cunoscut ca specialist în istoria și civilizația geto-dacilor, precum și în relațiile acestora cu popoarele învecinate (celți, sciți). A desfășurat o intensă activitate de cercetare în regiuni importante ale României, contribuind semnificativ la studiul așezărilor și necropolelor dacice. Tânărul istoric a urmat Facultatea de Istorie, secția de arheologie, a Universității din Cluj (1947–1951) și și-a susținut teza de doctorat în 1965, sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu. Este un istoric care a moștenit valențele culturale interbelice. După scurte angajări la muzee locale, Crișan a fost cercetător la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj, unde a obținut prin concurs postul de cercetător științific principal (aniii 1950–1960 și ulterior). În cadrul carierei sale, a colaborat cu numeroase generații de specialiști români și a participat la numeroase expediții arheologice, fiind apreciat de studenți pentru râvna sa științifică. Crișan a coordonat și lucrat pe multe șantiere arheologice: cetăți dacice din Munții Orăștiei, așezări și necropole la Cugir, Pecica (Șanțul Mare — locul identificat de el cu mare probabilitate drept Ziridava), Fântânele, Ciumești, Cicir, Temeșești, Mediaș, Bistrița și altele. Investigațiile sale la situl „Șanțul Mare” (Pecica) și monografia aferentă au fost considerate de critica istoriografică ca lucrări de referință pentru istoria locală și pentru problema identificării unor davae menționate în sursele antice.
Printre lucrările semnificative ale lui I. H. Crișan se numără: „Burebista și epoca sa” (Burebista and His Time, 1978), monografia „Ziridava — Săpăturile de la Șanțul Mare 1960–1964”, precum și studii majore privind ceramica daco-getică, medicina în Dacia și sinteze despre civilizația geto-dacilor. Multe dintre aceste titluri sunt încă folosite ca puncte de referință în cercetările despre epoca geto-dacică. Istoricul s-a implicat profund în cercetarea sitului arheologic numit Șanțul Mare, situat la 7 km de Pecica, județul Arad, România. El a plasat așezarea dacică Ziridava, menționată de Ptolemeu în lucrarea sa „Geographia”, în această locație, cu un grad ridicat de certitudine. A scris o carte intitulată „Ziridava – Săpăturile de la Șanțul Mare” (1978) care abordează săpăturile efectuate între 1960 și 1964 în acest oraș antic. Teoria lui Crișan privind amplasarea cetății Ziridava a fost contestată de ziaristul Sorin Forțiu în lucrarea „Ziridava în context ptolemeic”, apărută în anul 2012. Din păcate, istoricul a decedat în 1994, la o vârstă la care încă mai putea scrie opere monumentale despre trecutul geto-dacilor.
Ioan Horațiu Crișan a publicat sute de articole, studii și monografii (în anii săi de activitate menționându-se peste 300 de titluri), mulțumită cărora a clarificat aspecte privind ceramica, organizarea așezărilor, influențele celtice și procesele de romanizare în spațiul dacic. Prin lucrările sale de sinteză și monografiile de șantier, a lăsat o contribuție durabilă la arheologia românească a secolului XX, iar cercetările sale continuă să fie citate și valorificate de specialiști și în prezent. Ioan Horațiu Crișan rămâne o figură centrală a arheologiei românești de după Al Doilea Război Mondial, recunoscut pentru rigurozitatea metodologică, pentru monografiile de șantier și pentru sintezele care au contribuit la înțelegerea civilizației geto-dacice. Printre temele recurente ale lucrărilor sale se numără studiul religiei și mitologiei geto-dacilor, unde a analizat cultele, divinitățile și obiceiurile funerare. Acest aspect al cercetării a adus o nouă dimensiune în înțelegerea spiritualității geto-dacice, evidențiind nu doar caracteristicile lor religioase, ci și influențele externe care au modelat aceste tradiții de-a lungul timpului. Istoricul a fost un mentor pentru mulți tineri cercetători, contribuind la formarea unei noi generații de specialiști în istorie și arheologie. Munca sa neobosită, dedicată cercetării și educației, a inspirat pe alții să continue studiul istoriei vechi a României și să exploreze mai profund rădăcinile culturale ale poporului român. A fost un ”autohtonist”.
Ioan Horațiu Crișan a intrat în conștiința publică mai mult ca autorul unei cărți de excepție ”Spiritualitatea geto-dacilor”, apărută la Editura Albatros în 1986. Ca elev de liceu am citit-o cartea cu creionul în mână. A influența numeroase generații de elevi și studenți. Spiritualitatea geto‑dacilor, în viziunea lui Ioan Horațiu Crișan, reprezenta un sistem religios și moral complex în care cosmologia, ritualul și etica se întrețes pentru a organiza viața socială și raportul omului cu lumea de dincolo. Pe baza datelor arheologice, a iconografiei tezaurelor și a mărturiilor antice (Herodot, Diodor, Iordanes) — coroborate cu tradițiile folclorice românești — se conturează un model în care triada divină, principiile cosmologice și practica faptelor bune devin norme social‑spirituale. În spațiul carpato‑dunărean, spiritualitatea geto‑dacilor s‑a format prin sinteza fondului autohton neolitic cu influențele indo‑europene. Rezultatul nu este doar un panteon sau un set de practici, ci o viziune integratoare asupra cosmosului, a locului omului în lume și a condițiilor care guvernează destinul postum.
Studiile arheologice (tezaure, sanctuare) și relatările antice permit reconstituirea trăsăturilor esențiale: o structură socială trifuncțională, o cosmologie duală (lunară și solară) și o etică a faptelor, toate articulate în ritualuri menite să asigure regenerarea lumii și continuitatea colectivității. Panteonul geto‑dac se individualizează printr‑o triadă funcțională: Marele Zeu (suveran, paznic al echilibrului cosmic), Marea Zeiță (fecunditate, regenerare) și zeul‑războinic (călărețul înarmat, reprezentând forța și lupta împotriva haosului). Această triadă reflectă diviziunea socială în preoți, războinici și agricultori/păstori, fiecare categorie având corespondentul său sacru. Sanctuarele circulare și monumentele de tip solar (de ex. Sarmizegetusa Regia) funcționau ca observatoare calendaristice și spații rituale, legând strict practica agrară de cosmologie. Rituri legate de semănat, seceriș și regenerare, ceremonii de inițiere și sărbători colective erau articulate în jurul observării lunare și solare. Obiectele rituale (rhytoane, plăcuțe cu scene de hierogamie) sugerează o „liturghie a fertilității”, în care unirea divină simboliza fecunditatea cosmică — model pentru reproducerea socială și familială.
Spiritualitatea geto‑dacilor este, așadar, un sistem religios și moral integrat, rezultat al sintezei dintre substratul autohton și influențele indo‑europene în spațiul carpato‑dunărean. Religia s-a structurat pe trei principii: complementaritatea masculin‑feminin, autogenerarea (ou, apă, pământ) și violența sacrificială ca act creativ. Cosmologia duală (lunară ciclică și solară suverană) generează două modele ale postexistenței — renaștere ciclică și nemurire eroică — armonizate în doctrina zalmoxiană, care pune accent pe valoarea faptelor pentru fericirea de dincolo. Panteonul funcțional confirma triada: Marele Zeu (ordine cosmică), Marea Zeiță (fecunditate) și zeul‑războinic, oglindind diviziunea socială trifuncțională. La Crișan, marele Zalmoxis apare ca reformator, taumaturg și, în unele relatări, zeificat, centralizând cunoașterea rituală și promovând o etică a faptelor accesibilă colectivității. Totodată, etica faptelor — vitejia, sacrificiul și faptele bune — funcționa ca principiu retributiv și mecanism de coeziune socială la geto-daci. Multe motive și simboluri supraviețuiesc de la geto-daci transfigurate în folclorul românesc, asigurând continuitatea simbolică între antichitate și lumea populară modernă. Interesant de subliniat este faptul că istoricul a centrat ideea că în timpul Daciei romane prin descoperirea abundentă a unor artefacte geto-dacice, în ciuda ocupației militare și adminsitrative romane, populația autohtonă și-a continuat trăirea spirituală din vremea Daciei. Existența autohtonilor în Dacia romană este o certitudine susținută și de istoricul Dumitru Protase. Religia dacilor și a dacilor liberi nu dispărut în vremea provinciei romane. Este concluzia reper a marelui istoric. Continuitatea spirituală geto-dacă a continuat în epoca romană și a intrat în folclorul românesc.
Contribuțiile lui Ioan Horațiu Crișan au influențat profund atât cercetarea academică, cât și percepția publică asupra istoriei geto-dacilor. Prin eforturile sale, Crișan a reușit să pună în lumină complexitatea culturală și spirituală a acestui popor, subliniind legăturile lor cu alte civilizații din jur și impactul acestor interacțiuni asupra dezvoltării lor. Istoricul a perceput religia ca un arc peste timp între geto-daci și epoca post-romană contribuind la identitatea daco-romanilor și proto-românilor de fapt. Astăzi, mostenirea lăsată de Ioan Horațiu Crișan este recunoscută în mod constant, iar lucrările sale continuă să fie o sursă valoroasă de informații și inspirație pentru oricine este interesat de istoria și cultura geto-dacilor. Prin vasta sa contribuție, Crișan a întruchipat spiritul cercetării științifice și dăruirea față de adevărul istoric, lăsând o amprentă durabilă în domeniul arheologiei și istoriei românești. Spiritualitatea geto-dacilor nu mai poate fi abordată fără cărțile și viziunea lui Ioan Horațiu Crișan. Spiritual geto-dacii au transgresat secolele prin folclorul român ancestral. Spiritual în lumea rurală de azi mai se simte suflu mitic al strămoșilor de dinainte de romani. Rădăcinile țărănești ale istoricului și-au pus amprenta pe interpretarea religiei.
Ionuț Țene