Ioan Piso mi-a fost profesor în anul I de facultate. Era un om distins, îmbrăcat elegant, după moda interbelică. În 1990, un profesor elegant care preda și într-o încăpere cu mobilă retro din muzeul de istorie al Transilvaniei părea, pentru noi bobocii ieșiți din liceul comunist, un personaj dintr-o altă epocă. Atunci, în 1990, am avut conștiința că, odată cu eliberarea revoluționară, ne vom întoarce la valorile axiologice interbelice. Piso preda pedant. Pentru noi era un nou Constantin Daicoviciu. Nu pot să uit tiradele sale despre Dacia romană și Roma, în după-amiezele de la muzeu. Și acum mă cuprinde emoția acelor timpuri pline de bucurii intelectuale, în care credeam că reînviem marea şcoală istoriografică clujeană, de la Constantin Daicoviciu la Silviu Dragomir. Piso era, de pe atunci, ironic cu „daciștii” și cu pseudoștiința promovată de dacologi. Era un latinist radical și un admirator al ocupației romane. Din acest punct de vedere, peste câțiva ani, a intrat în conflict cu administrația Funar, care săpa de zor să descopere forumul roman în piața Unirii. Noi, studenții, vorbeam și de anumite controverse dintre acesta și Lazarovici. Ca latinist, Piso nu era un înfocat susținător al săpăturilor din centrul Clujului. Spiritul de școală veche al lui Piso a revenit la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea facultății. În sala „Vasile Bogrea” ne-a susținut o conferință ad hoc despre importanța studiului și metodologia istoriei, ca pe vremea când ne era profesor. Unii colegi nu și-au ascuns lacrimile. De data aceasta Piso era mult mai ponderat în susținerea tezelor sale istoriografice. Avea o reflexivitate adusă de experiența vieții, despre o istorie ca paradigmă a vieții, neschimbătoare.
Prof. univ. dr. Ioan Piso s-a născut pe 24 august 1944, la Petroșani. Are caracterul puternic de minier din Valea Jiului. Om obișnuit cu greutățile și viața la comun. În prezent este unul dintre cei mai importanți specialiști români în istorie antică, arheologie și epigrafie, ale căror cercetări au modelat semnificativ înțelegerea provinciei romane Dacia și a urbanizării nord-dunărene. După finalizarea liceului la Petroșani, Ioan Piso a absolvit Facultatea de Istorie (istorie veche și arheologie) a Universității „Babeș‑Bolyai” Cluj în 1967. A urmat stagii și burse internaționale — bursier Herder la Viena, la propunerea lui Constantin Daicoviciu, multiple burse Humboldt, „Bourse de haut niveau” CNRS și invitații ca visiting professor la universități din Viena, Köln, Paris, Graz, León și Heidelberg. A parcurs treptele didactice la UBB: asistent (1967–1979), lector (1979–1990), conferențiar (1990) și profesor (din 1992), devenind în 2012 profesor emerit, rămânând activ ca îndrumător de doctorat și director al Centrului de Studii Romane. Activitatea arheologică a lui Piso se remarcă prin săpături îndelungate la cetățile dacice din Munții Orăștiei și, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde a fost responsabil de șantier între 1990 și 2018. A condus și a participat la numeroase campanii la situri precum Germisara, Apulum, Porolissum, Potaissa, Drobeta etc. A inițiat și coordonat proiecte majore finanțate competitiv, de exemplu „Written Heritage of the Roman Civilization in Northern Romania” și „Lexicon epigraphicum Daciae”, precum și proiecte de cartografiere geofizică a siturilor romane. Lista sa de publicații cuprinde peste 200 de studii în reviste naționale și internaționale și zeci de capitole de carte și volume colective. Domeniile principale: epigrafie latină, prosopografie, istoria municipală și militară a provinciei Dacia, arheologie urbană și studiul materialelor (de ex. marmura din Dacia). A fost editor și coordonator al unor volume științifice și ale actelor de colocvii și membru în multiple comitete științifice internaționale (Comitetul Epigrafic Internațional/AIEGL). A publicat cărți de referință pentru arheologia romană și nu numai. Menționez selectiv câteva: ”Inscriptiones Daciae Romanae III/2 (Sarmizegetusa)”, Editura Academiei, (1980); ”Fasti provinciae Daciae I. Die senatorischen Amtsträger, Habelt”, (Bonn, 1993); ”Inscriptions d’Apulum (Inscriptions de la Dacie Romaine) III/5, Mémoires de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres”, (Paris, 2001); ”Das Heiligtum des Jupiter Optimus Maximus auf dem Pfaffenberg / Carnuntum. Die Inschriften”, Akademie Verlag, Wien, (2003); ”An der Nordgrenze des Römischen Reiches. Ausgewählte Studien” (1972–2003), Steiner, Stuttgart, (2005); ”Le forum vetus de Sarmizegetusa” (2006); ”Fasti provinciae Daciae II. Die ritterlichen Amtsträger”, Habelt, Bonn, (2013); ”Inscriptiones Daciae Romanae, suplimente și Lexikon epigraphicum Daciae” (2016).
De asemenea, Piso a deținut funcții de conducere importante: director general al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (1997–2008), fondator și director al Centrului de Studii Romane la UBB (din 2008) și președinte al Fundației Culturale Roșia Montană (din 2009). A activat în comisii naționale de arheologie și monumente și a reprezentat România în forumuri științifice europene. A primit numeroase distincții: membru corespondent al unor institute arheologice (german, austriac), membru onorific al unor societăți străine, Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (2003) și decorații „Serviciu Credincios” (ofițer, 2000; comandor, 2016). Prin monografiile, edițiile epigrafice și studiile comparative, Ioan Piso a lărgit sursele și metodele pentru cercetarea provinciei Dacia: a sistematizat inscripții, a clarificat instituții municipale și cariere administrative, a analizat prezența romană legionară și structurile sacre urbane. Volumul de lucrări și proiectele pe care le-a condus constituie resurse de referință pentru specialiști, iar activitatea sa didactică a format generații de arheologi și epigrafi. Cariera lui Ioan Piso combină munca de teren, rigoarea edițională a inscripțiilor și activismul instituțional, contribuind decisiv la consolidarea studiilor despre Dacia romană și la integrarea cercetării românești în rețelele internaționale de studii clasice. Profesorul și istoricul clujean Ioan Piso s-a implicat în mod activ în dezbateri și în redactarea unor scrisori deschise privind protejarea patrimoniului arheologic și istoric din Cluj-Napoca și Transilvania.
Unul dintre cele mai cunoscute momente reflectate în publicații este scrisoarea deschisă a profesorului Ioan Piso către Ministerul Culturii în prima decadă a secolului XX, fapt care îl caracterizează ca istoric implicat civic. Aceasta a vizat oprirea unor lucrări neautorizate la clădirile de patrimoniu din Cluj‑Napoca, generând o reacție oficială de stopare a intervențiilor. Articolele sale reflectă perspectivele sale de istoric și arheolog în raport cu alți cercetători (precum Kurt Horedt, care a justificat plecarea din țară într‑o mărturie orală dată lui Piso, pe motiv că soția era bolnavă și spitalele din țară erau degradate în timpul regimului comunist) sau în combaterea unor teorii pseudo‑istorice (precum dacologia sau protocronismul). Piso este recunoscut pentru săpăturile și studiile sale fundamentale la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Istoricul este o voce critică fermă împotriva distrugerii siturilor arheologice și a managementului defectuos din instituțiile de cultură românești. El acuză ferm mișcarea dacologică de motivații politice și identitare, menite să desprindă românii de rădăcinile lor latine. Piso relatează o confruntare cu Napoleon Săvescu, liderul Dacia Revival, pe care îl acuză de organizarea de congrese pseudo‑istorice, construcții ilegale și inducerea unui complex identitar periculos. Istoricul critică cu vehemență lipsa unei elite politice educate și neglijența instituțiilor culturale (Ministerul Educației, Ministerul Culturii) în protejarea patrimoniului și în educație, ceea ce favorizează receptivitatea publică la teorii pseudo‑științifice. Piso reafirmă poziția științifică convențională: limba română este o limbă romanică (neolatină), derivată din latină, iar limba dacică aparține grupului satem al limbilor tracice. Subliniind valoarea latinei în formarea intelectuală, el avertizează asupra pericolului de denaturare a limbii române și a identității naționale prin promovarea unor falsificări istorice. În esență, mesajul său combate isteria dacologică și apără metodologia academică și continuitatea latină a limbii și culturii române. A săpat cu mare atenție la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în 2007–2010, susținând că a găsit un Capitoliu roman după modelul Romei. Este contribuția sa originală să perceapă capitala Daciei Romane ca o mică Romă. Piso e genul de istoric care împletește istoriografia cu acțiunea civică. E un om al cetății. În felul său, Ion Piso este un latinist ponderat și obiectiv și un vector împotriva exceselor dacologiei. Furia academică împotriva dacologilor i‑a putut perturba obiectivitatea, în spiritul dictonului latin „aurea mediocritas”. Stilul lui Piso este strict academic, specific arheologilor de top. Totuși, aș răspunde opiniei istoriografice despre romani a lui Piso cu întrebarea lui Hașdeu: „Pierit‑au dacii?”
Dincolo de chestionar, Piso este un arheolog de top, de fapt un ”detectiv” al timpului care trebuie înțeles de prezent.
Ionuț Țene