Istoricul clujean Dan Ioan Mureșan, absolvent cu nota 10 al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” în 1997, este azi un reputat profesor la universități din nordul Franței și un istoric care este receptat ca o somitate în rândurile istoricilor europeni. A trebuit să plece din țară ca să fie respectat ”acasă”. E o paradigmă care consfințește o veche zicală românească venită pe filiera biblică: ”nu poți fi profet la tine în țară”. În timpul facultății era cel mai eminent student. Era strălucitor intelectual ca un briliant. Ne-am întâlnit la cursuri, seminarii sau evenimente comune. Din discuții am ajuns la concluzia că aveam aceleași afinități istoriografice, între tradițional și stil post-modern. Astfel ne-am împrietenit și am organizat conferințe și seminarii. Știu că de vreo două ori am fost invitat la el acasă. Locuia într-un apartament nou din cartierul Mănăștur. Se trăgea dintr-o familie distinsă de militari. Dan Ioan Mureșan a absolvit facultatea ca șef de promoție, dar Universitatea ”Babeș-Bolyai” nu i-a oferit un post în învățământul superior sau în cercetare. Și la Doctorat nu l-a preluat nimeni de la facultatea de istorie, deși era cel mai bun din generația sa. Relațiile, nu știința și inteligența, în cariera universitară de cele mai multe ori sunt predominante în România. A apelat să facă doctoratul la prof. Virgil Cândea de la București care l-a acceptat. Între timp lucrurile au luat o altă întorsătură și Dan Ioan Mureșan a decis să plece în Franța unde a făcut o carieră strălucită pornind ”de jos”, de la profesor de liceu lângă Paris, ca apoi să ajungă un strălucitor profesor și doctor de Sorbonne și apoi la Universitatea Rouen din Normandia. Când a plecat din țară m-am întâlnit întâmplător cu fostul coleg. Era trist. Plecarea lui a fost o pierdere a sistemului istoriografic românesc, dar un câștig al celui occidental. Nu este prima dată când se întâmplă așa ceva în istoria noastră culturală.
Ceea ce trebuie să reținem din plecarea lui Dan Ioan Mureșan din țară este faptul că azi el este un reputat istoric și medievist român, devenit conferențiar la Universitatea din Rouen, în Franța. Cu o specializare în istoria Imperiului Bizantin și a Patriarhiei de la Constantinopol, Mureșan a dedicat o mare parte a carierei sale studiului influenței acestei civilizații asupra spațiului românesc, contribuind semnificativ la aprofundarea cunoștințelor în domeniu. Activitatea sa editorială este vastă, incluzând volume de autor, lucrări publicate în colaborare, precum și coordonarea unor volume colective, în special acte ale colocviilor internaționale. Un exemplu notabil de volum scris în colaborare este ”Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești”, publicat în 2013 la Editura Cartier. Această lucrare, realizată împreună cu istoricul Matei Cazacu, își propune să demitizeze originea cumana a fondatorului Țării Românești, oferind o perspectivă critică și bine documentată asupra istoriei. Mureșan s-a remarcat de asemenea ca un important editor al surselor și lucrărilor științifice internaționale din sfera bizantologiei și istoriei medievale. Printre volumele coordonate se numără ”Christianization in Early Medieval Transylvania. A Church Discovered in Alba Iulia and its Interpretations”, publicat în 2022, și ”Le Patriarcat œcuménique de Constantinople aux XIVe-XVIe siècles: rupture et continuité” (2007), alături de colaboratori precum P. Odorico și Franz Olivié. Pe lângă aceste lucrări, Dan Ioan Mureșan a editat volume care contribuie la înțelegerea complexității interacțiunilor dintre Bizanț și alte culturi, cum ar fi ”Pour l’amour de Byzance. Hommage à Paolo Odorico” (2013) și ”Le Patriarcat œcuménique de Constantinople et Byzance hors-frontières, 1204-1586” (2014). În completarea acestor volume, Mureșan a publicat o serie de studii și articole academice în reviste internaționale de prestigiu, abordând teme importante precum relațiile dintre prinții români și imperiul bizantin. Printre aceste lucrări se numără ”Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer Constantinople” (2001) și ”Une histoire de trois empereurs. Aspects des relations de Sigismond de Luxembourg avec Manuel II et Jean VIII Paléologue” (Viena, 2010). dan Ioan Mureșan a participat la numeroase simpozioane și conferințe dedicate bizantologiei în Europa centrală și de sud-est.
Istoricul nu și-a uitat rădăcinile și s-a implicat activ în dezbaterile istoriografice din țara noastră. Un exemplu este lucrarea ”Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan şi publicată la Editura Carier în 2013, care oferă o replică clară, documentată şi argumentată la teoria controversată a lui Neagu Djuvara despre originea cumană şi confesiunea catolică a lui Basarab I. Lucrarea reconstituie, printr-o lectură atentă a surselor contemporane şi printr-o analiză critică a cercetărilor anterioare, profilul unui întemeietor valah şi ortodox, ale cărui acţiuni au urmărit consolidarea independenţei politice şi religioase a populaţiei dintre Carpţi şi Dunăre. Autorii combină expertiza medievistă a lui Matei Cazacu cu rigurozitatea documentară a lui Dan Ioan Mureşan, astfel încât argumentele propuse nu sunt simple afirmaţii polemice, ci se sprijină pe un corp variat de surse: cronici occidentale şi bizantine, corespondenţă papală, documente ale Patriarhiei de la Constantinopol şi evidenţe din cancelaria maghiară. Aceste acte îl descriu pe Basarab cu epitetul de „infidel” sau „schismatic” şi folosesc termeni precum „valah” sau „romanus”, indicând apartenenţa etno-confesională a domnului ca fiind română şi ortodoxă, nu cumană şi catolică. Un argument esenţial al volumului îl constituie analiza contextului militar şi politic al bătăliei de la Posada (1330). Documentele contemporane şi compoziţia forţelor arată că cumanii au luptat de partea regelui Carol Robert, iar căpeteniile lor au murit în luptă contra lui Basarab. Acest fapt contrazice ipoteza că Basarab ar fi fost un cuman aliat cu maghiarii. În plus, examinarea onomasticii şi a componenţei primelor divane domneşti arată că numele de origine cumano-turcică constituiau un procent minor în rândul boierilor – insuficient pentru a susţine ideea că domnia ar fi fost de esenţă cumană.
Autorii pun şi în balanţă motivele geopolitice şi matrimoniale, adică Basarab îşi leagă familie şi influenţe de elite ortodoxe regionale (aliaţi prin căsătorii cu stăpâni din Vidin şi Serbia) şi sprijină instituţii bisericeşti ortodoxe, în special ctitoria Bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Transformarea mitropoliei în 1359 sub fiul său Nicolae Alexandru confirmă integrarea în sfera religioasă şi culturală bizantină. Prin aceste fapte şi alianţe, ortodoxia devine nu numai apartenenţa confesională a domnului, ci şi un vector al autonomiei politice împotriva expansiunii catolice asociate regalităţii maghiare. Lucrarea demontează, astfel, atât argumentele bazate pe onomastică – faptul că numele „Basarab” are origine cumană nu înseamnă automat etnicitate sau confesiune cumană a posesorului – cât şi retorica care ignoră probele documentare mai vechi şi relevante. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan arată că teoriile promovate de Neagu Djuvara se bazează pe selecţii discutabile ale surselor şi pe interpretări care nu rezistă confruntării cu arhivele papale, cronici şi corespondenţă diplomatică a epocii. Concluzia cărţii este fermă şi bine argumentată: Basarab I trebuie privit, în spiritul surselor contemporane, drept un domn valah şi ortodox, ale cărui acţiuni au contribuit la naşterea şi afirmarea Ţării Româneşti ca entitate politică autonomă. Sprijinirea ortodoxiei şi ruperea de suzeranitatea maghiară nu sunt simple opţiuni confesionale, ci manifestări ale unei strategii de afirmare naţională şi politică. Cartea este un aport important la istoriografia medievală românească, oferind o demonstraţie metodologică a modului în care documentarea riguroasă poate corecta şi înlătura ipoteze eronate sau sensibile la retorici contemporane. Pentru cititorul interesat de originile Ţării Româneşti şi de disputele de interpretare istorică, volumul lui Cazacu şi Mureşan reprezintă o lectură esenţială: densă, documentată şi argumentată, cerând atenţie şi comparaţie directă cu sursele – exact ceea ce istoricul bun simţ şi disciplina critică impun.
Într-o altă controversă din istoriografia românească de acum câțiva ani s-a implicat istoricul Dan Ioan Mureșan, care a combătut teoria „catolicizării” lui Ștefan cel Mare prin apropierea de Roma. În opinia sa, recunoașterea de către Papa Sixtus al IV-lea a luptei antiotomane a lui Ștefan, prin oferirea celebrei roze de aur, a avut un caracter simbolic, fiind pusă ulterior de voievod pe stema și sigiliul domnesc, fără alte conotații. Mureșan se întreabă în studiul său: de ce a fost pusă celebra stea cu cinci colțuri între coarnele bourului, dacă nu ar fi primit acest însemn de la statul pontifical? Istoricul a realizat o radiografie exhaustivă a epocii în lucrările sale, inclusiv în „Rex Dacie/regina Dacie. Contribuții la studiul ideologiei monarhice daneze la finele Evului Mediu” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019). El subliniază că primii care au adus la Roma vestea marii victorii a lui Ștefan cel Mare de la Vaslui din 1475 au fost raguzanii. Aceștia, de la Chilia și Cetatea Albă, se aflau în rețeaua de informații a Imperiului Otoman și serveau drept o sursă esențială de informații pentru Sfântul Scaun. Filelfo, în scrisoarea sa, arăta cunoștințele sale excepționale despre structura politică a lumii scandinave și despre semnificația titlului de Rex Dacie al lui Cristian I, cunoscând în același timp și figura lui Ștefan al III-lea al Moldovei. Mureșan subliniază că nu se putea face confuzie între regele danez și domnul Moldovei, pe principiul istoriografic al lui Jordanes, referitor la daci și danezi. În 29 septembrie 1474, Ștefan cel Mare, aflat în relații dificile cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat Papei Sixtus al IV-lea cu scopul de a organiza o coaliție creștină antiotomană. În așteptarea unei reacții din partea sultanului, Ștefan a contactat principele polonez și pe Matia Corvin pentru un ajutor militar consistent. Turcii erau deja implicați în luptele din Albania, iar când nimeni nu se mai aștepta la o campanie militară în plină iarnă, Suleiman Pașa a primit ordine să treacă în Țara Românească și să-l înlăture pe Laiotă, apoi să atace Moldova. Chiar și în ciuda regulilor războiului, turcii au atacat iarna. Mureșan susține că, pentru a salva coloniile dalmate creștine, Papa a cerut ajutorul lui Ștefan, provocându-l pe Mahomed al II-lea. Un istoric ieșean a elaborat o teorie care sugerează că Ștefan cel Mare ar fi primit roza de aur din partea Papei Sixt al IV-lea în 1475, dar Mureșan contestă această idee, argumentând că lipsa unui deținător cunoscut al rozei pentru acel an nu-l face pe Ștefan un candidat plauzibil. Argumentele lui Mureșan se fundamentează pe metoda „argumentum ex silentio”, considerând că nu se poate susține o astfel de teorie fără dovezi concrete. De asemenea, observă că nu este credibil ca Nicolae Újlaki, un fidel al regelui Matia Corvin, să transmită o roză de aur unui vasal. Papa decerna această distincție doar suveranilor, prinților sau cetăților ce aparțineau Bisericii Romane. În 1462, despotul Toma Paleolog a primit roza la venirea sa la Roma, iar Pius al II-lea a onorat nu doar lupta sa antiotomană, ci și eforturile de unire ecleziastică. Mureșan întreabă: având în vedere că Conciliul de la Florența și impactul acestuia au fost excluse din factorii relevanți în istoria Moldovei, pe ce bază ar putea Sixt al IV-lea să considere pe Ștefan cel Mare un principe catolic? Mureșan indică faptul că tentativele de aliniere ecleziastică ale lui Ștefan au fost combătute de mitropolitul Teoctist al Sucevei, care l-a alungat pe uniatul Ioachim în 1453/1454. Căsătoria cu Maria Asanina Paleologina în 1471 a fost parte a unui proiect mai amplu al patriarhului unit de Constantinopol, cardinalul Bessarion, cu scopul de a relansa ideea unirii în 1476. Conform archivului „Archivio storico lombardo”, roza de aur a fost decernată pe 5 martie 1475, în Camera papagalului din palatul pontifical, nu lui Ștefan cel Mare, ci celebrului condottiere Frederic (Federico) conte de Montefeltro și duce de Urbino. Frederico, căpitan general al armatei pontificale și gonfaloniere della Chiesa, adusese servicii importante Papei Pius al II-lea și lui Sixt al IV-lea, iar sprijinul său era esențial pentru planurile de răsturnare a familiei Medici și supunerea bogatei Florențe, un proiect prioritar pentru Sfântul Scaun. Pe de altă parte, istoricii precum Liviu Pilat și Ioan Costea contestă pozițiile lui Mureșan, sugerând că Ștefan cel Mare a primit roza de aur în 1475, chiar dacă nu există dovezi arhivistice care să susțină această afirmație. Subliniez că aceste contribuții solide ale lui Dan Ioan Mureșan la istoria bizantină și medievală nu doar că îmbogățesc literatura de specialitate, ci și oferă o mai bună înțelegere a influenței culturale și religioase pe care Imperiul Bizantin a exercitat-o asupra Țărilor Române. Românii în ciuda colaborării cu puterile medievale occidentale pentru a stopa expansiunea otomană musulmană nu și-au pierdut identitatea și mai ales credința ortodoxă.
Prin cercetările sale, Mureșan se afirmă nu doar ca un expert recunoscut, ci și ca un important promotor al istoriei românești în context european și internațional. Dan Ioan Mureșan este un istoric de sinteză, lucrările sale sunt scrise cu meticulozitate. Opera sa urmează ca stil și moștenește ca metodologie marile proiecte istoriografice ale lui Nicolae Iorga și Constantin C. Giurescu. Urmând sinergic pe Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan sau Mircea Gheorghe Abrudan, istoricul Dan Ioan Mureșan se înscrie în linia noului val de istorici de sinteză ai istoriografiei române din Ardeal. Totodată, Dan Ioan Mureșan este un vector al istoriografiei române din Diaspora, integrat cu succes în sistemul istoriografic occidental de limbă franceză.
Ionuț Țene