Istoriografia greacă s-a arătat adesea reticentă în a explora pe deplin încercarea de formare a unui stat aromân (românesc) în Munții Pindului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În peisajul complex și adesea tulburat al Greciei ocupate de nemți și italieni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un capitol mai puțin cunoscut este cel al Legiunii Române (cunoscută și sub numele de Legiunea Vlahă), o organizație separatistă creată cu scopul de a promova autonomia aromânilor, un grup etnic minoritar istoric cu rădăcini lingvistice romanice, răspândit în Balcani și frate cu poporul român de la nord de Dunăre. În secolul al XX-lea nu au existat doar două state românești, România și Rep. Moldova, ci trei, dacă amintim și statul Principatul Pindului al valahilor din inima montană a Greciei, stat sprijinit de regimul antonescian între anii 1941 – 1944. Acest stat românesc s-a înființat pe o vatră etno-genetică străveche a vlahilor din secolele V – XIV. Eforturile istoriografiei grecești de a minimaliza această perioadă necesită o analiză riguroasă pentru a înțelege mai bine motivațiile, acțiunile și impactul unei entități atât de controversate din punctual de vedere al istoricilor greci.
Din păcate, există doar o singură lucrare din punctul de vedere al istoriografiei grecești despre originile și înființarea Principatului Pindului, scrisă de Stavros Asteriou Papagiannis. Istoriografia română a ignorat în totalitate trecutul și istoria primului stat aromân din secolul al XX-lea în Munții Pindului. Istoricul grec s-a născut în Vriotopos, din prefectura Larissa, în anul 1927 și a decedat în anul 2017. Părinții săi erau agricultori. A absolvit Școala Urbană din Ampelonas și apoi ultimele trei clase de liceu la Gimnaziul al IV-lea din Salonic. A participat la Rezistența Națională din rândurile E.P.O.N. și a suferit consecințele corespunzătoare participării sale la Rezistența Națională în perioada post-eliberare și post-război civil, până în 1974. În 1952, și-a început studiile universitare la Facultatea de Drept a Universității din Salonic, în cadrul Departamentului de Economie și Științe Politice, unde și-a luat diploma. Apoi s-a înscris la departamentul de drept al aceleiași facultăți. În 1958, a devenit membru al Baroului din Larissa. În același oraș a practicat avocatura până în 1995. Istoricul grec a scris o carte de referință despre Principatul Pindului, dar care prezintă doar varianta greacă și subiectivă a subiectului. Cărțile sale au fost publicate de celebra editură Sokolis Publications din Atena. Una dintre cărțile istoricului se intitulează „Copiii Lupului. Descendenții Legiunii a 5-a Romane în timpul ocupației (1941-1944), vlahi și greci vorbitori de vlahă”, reprezentând o incursiune din punctul de vedere al statului grec despre statul românesc Principatul Pindului. Lupul fiind un vechi totem de origine geto-dacă a românilor. (Παπαγιάννης, Σταύρος (2004). Τα παιδιά της λύκαινας. Οι „επίγονοι” της 5ης Ρωμαϊκής Λεγεώνας κατά τη διάρκεια της Κατοχής (1941-1944). Εκδόσεις Σοκόλη, pp. 615, 81,105-107,189-194,614-615)
Subiectul este exhaustiv prelucrat, dar în manieră subiectivă, privind comunitatea aromână, distinctă prin limbă, obiceiurile și modul de viață pastoral față de greci. Comunitatea aromână s-a confruntat cu provocări semnificative în încercarea de a-și menține identitatea într-o regiune caracterizată de naționalisme concurente și interese contradictorii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pe măsură ce Imperiul Otoman se destrăma, ideea unui stat aromân a început să prindă contur, alimentată de dezamăgirea față de politicile guvernelor naționale emergente din Balcani, în cazul de față cel grecesc. Lupta de eliberare a valahilor a fost condusă de un lider charismatic cu studii în România lui Carol I, Alcibiade Diamandi. Acesta a fost un personaj emblematic al mișcării aromâne, care și-a dedicat energia realizării acestui scop. Viziunea sa era aceea a unei entități politice care să ofere aromânilor autonomie culturală, protecție economică și un rol în procesul de luare a deciziilor. Cu toate acestea, calea către realizarea acestei viziuni s-a dovedit a fi sinuoasă și plină de compromisuri dificile, conform unor interese geopolitice.
În timpul Primului Război Mondial, în mijlocul confuziei și a schimbărilor de alianțe, Alcibiade Diamandi a văzut o oportunitate de a-și face planurile mai concrete. În 1917, profitând de ocupația parțială italiană a unor regiuni grecești, curajosul Alcibiade a proclamat înființarea Principatului Pindului, un stat românesc. Gestul a fost mai degrabă simbolic, dar a scos în evidență aspirațiile unui grup determinat să-și afirme drepturile. Cu toate acestea, această întreprindere a fost de scurtă durată. Presiunea diplomatică a guvernului grec și retragerea forțelor italiene au determinat încetarea acestei încercări incipiente. Diamandi a fost arestat și acuzat de acțiuni care puneau în pericol integritatea statului grec. Deși a fost ulterior amnistiat, lecția a fost clară: realizarea autonomiei aromâne ar necesita tact, sprijin extern și o înțelegere mai profundă a echilibrelor de putere regionale, dar și sprijinul României Mari, care nu s-a mai implicat activ în ecuația aromână ca înainte de 1914 din motive obiective legate de păstrarea unității statale și bune relații cu vecinii din Mica Înțelegere. Invazia Greciei de către puterile Axei în 1941 a creat un vid de putere și o atmosferă de incertitudine în Balcani. Alcibiade Diamandi, întors din România, a văzut în ocupație o șansă de a-și reactiva proiectele separatiste. A înțeles că sprijinul autorităților italiene ar putea fi crucial pentru realizarea obiectivelor sale și, astfel, a format Legiunea Română. Italia controla militar o mare parte din Grecia. Formațiunea militară a fost prezentată ca o organizație de protecție, menită să apere comunitățile aromâne de abuzuri, atât din partea forțelor de ocupație, cât și a elementelor locale. Cu toate acestea, Legiunea a intrat rapid într-o alianță controversată cu italienii, devenind un instrument pentru a-și consolida controlul și a suprima rezistența greacă.
Legiunea Română a fost o organizație paramilitară cu o structură bine definită, formată din aromâni. Aceasta a fost împărțită în unități regionale, fiecare condusă de lideri loiali lui Diamandi. Recrutarea se făcea adesea prin promisiuni de protecție, privilegii economice sau pur și simplu prin intimidare. Membrii Legiunii purtau uniforme și patrulau în satele aromâne, exercitând o putere de poliție de facto. Activitățile Legiunii s-au extins dincolo de protecția comunității. Aceasta a colectat informații pentru italieni și România, a identificat membri ai Rezistenței și a participat la operațiuni de represalii. Legiunea a înființat școli care promovau limba și cultura română, dar serveau și ca centre de propagandă pentru proiectul său separatist. Această abordare cu două fețe a provocat diviziuni profunde în rândul comunităților aromâne, unii văzând în Legiune un protector, iar alții un instrument de opresiune. Legătura Legiunii Române cu italienii a fost esențială pentru supraviețuirea și influența sa. Ocupanții au oferit fonduri, arme și sprijin logistic, permițând Legiunii să funcționeze eficient. În schimb, Legiunea a asigurat loialitatea anumitor zone, a sprijinit eforturile de contra-insurgență italiene și a contribuit la exploatarea resurselor locale. Cu toate acestea, această colaborare a avut un preț moral greu. Legiunea a fost complice la acțiunile forțelor de ocupație, inclusiv confiscarea de proprietăți, restricționarea libertăților și utilizarea violenței împotriva civililor. România, deși a sprijinit financiar și moral noul stat, nu a trimis trupe sau suport logistic militar, posibil ca Ion Antonescu să nu-i supere pe englezi, care vedeau Grecia un protectorat britanic.
Diamandi s-a autoproclamat conducător și reprezentant al vlahilor din Balcanii de Jos. Cu sprijinul generalului de divizie Italian Forli Junio Ruggiero a înființat la Larisa, o capitală istorică a Valahilor din Pind, organizația paramilitară numită Legiunea Română. Organizația se baza pe teoria că vlahii Pindului erau descendenți ai soldaților Legiunii a V-a Macedonica. Scopul Legiunii era crearea unui stat autonom valah după victoria Axei. Legiunea a chemat populația să lupte de partea Italiei și Germaniei. Deși pretindea că are 200.000 de membri, în realitate, aripa armată a organizației nu a numărat niciodată mai mult de câteva sute, iar numărul total de membri nu ar fi depășit 1.000 de paramilitari. Legiunea a stabilit filiale în Larisa, Samarina (locul de naștere al lui Diamandi), Trikala (actuala capitală a Pindului aromân), Elassona, Kalambaka, Farsala, Grevena, Metovo, cu sprijinul unităților de ocupație italiene din Grecia după 1941. În mai 1941, Diamandi a călătorit la Ioannina, vizitând ulterior Samarina, Grevena, Larisa, Trikala, Elasona și alte sate cu populație vlahă. Primele acțiuni ale legionarilor, conduși de Vasilis Rapotikas din Gramošta, au implicat sprijinirea italienilor în colectarea armelor rămase în posesia populației după înfrângerea armatei grecești. Vasilis Christou Rapotikas s-a născut în 1888 dintr-o familie de aromâni și a devenit un lider paramilitar colaboraționist cu un curaj nebunesc în lupte. El s-a numărat printre liderii Legiunii Romane, fiind apropiat de Alcibiade Diamandi și Nicolaos Matușis. Această unitate a apărat statul aromân independent în regiunile grecești Tesalia și Macedonia. Rapotikas a fost ucis în mai sau iunie 1943 de membri ai Armatei Populare de Eliberare din Grecia, lângă Grizano, în cursul unor confruntări militare. Prins a fost pur și simplu bătut cu pietre și bâte de femeile partizanilor greci uciși în lupte.
În septembrie 1941, Diamandi și-a urmărit cu încăpățânare proiectul unui stat român în Pind. El l-a vizitat pe prim-ministrul colaboraționist Georgios Tsolakoğlu și i-a prezentat un memorandum datat din 25 septembrie. Memorandumul solicita drepturi pentru vlahi, inclusiv crearea de școli, ajutor financiar și numirea unor „nomarhi și demarhi” în Epir, Pind, Tesalia și Macedonia, unde existau așezări pur vlahe sau mixte vlaho-grecești. Acești nomarhi și demarhi urmau să fie numiți în comun de guvernul grec și de Diamandi, „în calitatea sa de reprezentant al comunităților vlahe din Pind, Epir, Tesalia și Macedonia, cu aprobarea autorităților de ocupație germane pentru zona Salonicului și a italienilor pentru zona ocupată de Italia”. Cu sprijinul autorităților italiene, Legiunea a început înlocuirea primarilor, a înființat școli românești, a confiscat bunuri și proprietăți, a efectuat controale pentru a descoperi arme și a recrutat membri în mod forțat. Când Diamandi a părăsit brusc Grecia și a plecat în România în iunie 1942, conducerea Legiunii a fost preluată de Nicolae Matuși. Acțiunile întreprinse de Diamandi și Legiunea au provocat o reacție din partea guvernului lui Tsolakoğlu, precum și a politicienilor locali. La data de 13 martie 1942, Tsolakoğlu a emis o circulară adresată nomarhilor, în care îi avertiza cu privire la „acțiunile sistematice de propagandă străină”, care „distribuie sume mari de bani”, „atrag oamenii cu mâncare” și „extorcă sătenii în prezența ofițerilor sau sergenților armatelor străine”. Tsolakoğlu i-a îndemnat pe oficiali și pe agențiile de aplicare a legii „să nu cedeze în fața acțiunilor nerușinate ale jefuitorilor și ale organelor de propagandă” și să protesteze în fața autorităților de ocupație. A trimis în regiune soldați vlahi, precum colonelul Apostolos Papageorgiou și căpitanul Theodoros Sarandis, pentru a contracara mișcarea separatistă, în viziunea istoricului grec.
Grecii s-au mobilizat și organizația Filiki Eteria, înființată de Evangelos Averov și Nikolaos Raptis în mai 1941, a acționat de asemenea împotriva Legiunii Române. La data de 15 ianuarie 1942, aceasta a trimis un memoriu de protest generalului Ruggiero și a publicat în ziarele din Atena articole care condamnau acțiunile Legiunii. După o consultare cu Averov, locotenentul de jandarmerie H. Curtis a incendiat în Trikala un depozit italian de materiale destinat Legiunii. Ca urmare a acestor activități, Averov și alți asociați au fost arestați la 28 aprilie 1942, închiși și, ulterior, deportați într-un lagăr de concentrare din Italia. Rezistența greacă, formată din grupuri precum pro-comuniste ELAS și EDES, a privit Legiunea Română cu multă suspiciune și ostilitate. Grupurile de rezistență și-au intensificat atacurile împotriva membrilor și instalațiilor Legiunii. Masacre și represalii au fost comise de ambele părți, lăsând cicatrici profunde în comunitățile afectate. Sprijinul acordat legionarilor aromâni de către autoritățile italiene de ocupație era permanent. Carabinierii italieni însoțeau grupurile de legionari valahi în frecventele lor raiduri asupra satelor, pentru a găsi arme ascunse de comuniști, fapt ce a dus la unele atrocități, partizani greci care ar fi fost spânzurați cu capul jos și biciuiți. Presa vremii relata cu o oarecare ironie vizita lui Alcibiade Diamandi în Tesalia. De fiecare dată când venea la Trikala, presa locală era obligată de cenzura italiană să publice texte ample despre sosirea sa, conform istoricilor greci, „primirea entuziastă” pe care a primit-o și colaborările pe care le-a avut cu autoritățile italiene de ocupație ale locului. Și chiar să-l numească „Excelența Sa Conducătorul Vlahilor din Balcanii de Jos”. Iată o știre despre sosirea lui Diamantis în orașul Trikala publicată în ziarul local „Anagennisis”, în numărul din 17 aprilie 1942: „SOSIREA UNUI CONDUCĂTOR. Ieri după-amiază, Excelența Sa Conducătorul Vlahilor din Balcanii de Jos, domnul Alkiviadis Diamantis, a sosit în orașul nostru, fiind primit cu entuziasm de prietenii săi. Domnul Diamantis este însoțit în turneul său prin Tesalia de concetățeanul nostru, domnul Stef. Kotsios, fost prefect. Excelența Sa Conducătorul Vlahilor va vizita astăzi autoritățile italiene și apoi își va primi prietenii la hotelul «Atena», care vor fi prezentați de secretarul său particular, domnul Costas Nikolaou.” (https://trikalacity.gr/i-prodotiki-kinisi-gia-idrysi-vlachikoy-kratoys/).
Pe măsură ce situația militară s-a schimbat și forțele Axei au început să piardă teren, poziția Legiunii a devenit din ce în ce mai nesustenabilă. În 1943, odată cu capitularea Italiei, Legiunea Română și-a pierdut principalul protector. Membrii săi au fost lăsați la mila Rezistenței grecești, căreia i s-au alăturat mulți foști membri și susținători ai Legiunii. Diamandi și „legionarii” săi (ale căror idei erau influențate de mișcarea legionară română) au participat la lupta trupelor de ocupație italiene ale generalului Alfredo Guzzoni împotriva partizanilor greci comuniști. Aceștia replică prin acțiuni armate împotriva simpatizanților proiectului. (vezi Maritna Bitunjac, Julius H. Schoeps (eds) Complicated Complicity. European Collaboration with Nazi Germany during World War II, 2021). De asemenea, o altă formațiune, Uniunea Organizației Naționale de Eliberare și Culturale a Grecilor Koutsovlasi, condusă de EAM și care edita ziarul „Koutsovlahos”, a acționat și împotriva Legiunii Romane. Acțiunile EAM, care au vizat membrii înarmați ai Legiunii, au intensificat și perturbat activitățile acesteia din 1942, mai ales după asasinarea lui Rapotica de partizanii greci. Comandantul ELAS, Aris Veluhiotis, a trimis în Tesalia o unitate specială sub comanda lui Nakos Bellis, cu misiunea de a distruge Legiunea. În Kutsoufliani, o unitate ELAS condusă de Nikos Zaralis l-a ucis pe liderul local al Legiunii, valahul Vazura, și a dezorganizat organizația din zonă. Unități de luptă ELAS au desfășurat acțiuni similare în multe alte locuri și, ca urmare a acestor acțiuni, Matuși și mulți alți legionari și-au încetat activitatea separatistă. Până la sfârșitul anului 1943, organizațiile Legiunii au rămas active doar în Larisa și Elasona.
După război, membrii Legiunii Romane care nu au reușit să fugă în România au fost judecați de Tribunalele Populare Speciale pentru Colaboratori, care au funcționat în perioada 1945-1949. Au fost acuzate 617 persoane de trădare, dintre care 152 au fost condamnate. 91 dintre acestea nu au primit nicio pedeapsă, deoarece fuseseră deja condamnați pentru alte infracțiuni. Urmărirea penală împotriva a 55 de persoane a fost încetată din cauza decesului lor (unii dintre ei fiind uciși de gardienii închisorii), iar 319 au fost declarați nevinovați. Considerat de partizanii greci drept colaborator al ocupanților și trădător de țară, Alcibiade Diamandi părăsește Grecia în 1943, refugiindu-se în România. Ion Antonescu, după o întâlnire la Sinaia cu Alcibiade Diamandi, i-a spus că nu-i mai sprijină proiectul, față de premierul Mihai Antonescu, care dorea continuarea sprijinului României. Diamandi a înțeles mesajul Conducătorului și s-a retras în iulie 1942 de la putere. După 23 august 1944, Diamandi este arestat de comuniști și a fost ucis în 1948 sub tortură de către agentul comunist Mihail Dulgheru la prefectura de Poliție din București. După eliberarea Greciei, foștii membri ai Legiunii Române au fost supuși unor procese pentru trădare și colaborare. Unii au fost executați, alții au fost închiși, iar proprietățile celor considerați vinovați au fost confiscate. Această perioadă de răzbunare a exacerbat și mai mult diviziunile din cadrul comunităților aromâne, unii considerând că justiția a fost făcută, iar alții considerând-o un act de răzbunare. Moștenirea Legiunii Române rămâne controversată până în zilele noastre. Pentru unii, ea reprezintă o încercare eșuată, dar sinceră, de a asigura autonomia aromânilor și de a le proteja drepturile. Pentru alții, este un memento al pericolelor separatismului, al ademenirii sprijinului extern și al consecințelor tragice ale alegerii părții greșite a istoriei. Povestea Legiunii Române servește ca un avertisment despre complexitățile identității etnice, manipularea ambițiilor separatiste de către puterile străine și moștenirea durabilă a conflictului. Rescrierea istoriei Principatului Pindului – un stat român în inima Greciei – este o obligație academică a istoriografiei românești, care a ignorat prea mult existența celui de-al treilea stat român în Balcani.
Ionuț Țene