Armand Guță este absolvent al Facultății de Istorie din București (1985) și a urmat, în anii 1990, Facultatea de Litere. A fost profesor de engleză și relații internaționale la Palatul Copiilor. În prezent este cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. S-a specializat în relațiile interetnice, multiculturale și în problematica vlaho-aromânilor din Balcani. A publicat cărți și studii pe aceste teme, unele dintre ele remarcabile prin curajul interpretărilor. Studiile sale au apărut în Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, stârnind dezbateri istoriografice fructuoase, deși într-un cerc restrâns. El și-a propus să demonstreze legăturile străvechi dintre migrația culturală și profesională a păstorilor vlahi (români) și influența lor folclorică asupra stilului etnografic și obiceiurilor folclorice ale slavilor centrali. Migrația ar fi început acum mai bine de 1.000 de ani și a fost un fenomen răspândit în Europa de Est și Nord-Est, precum și în Europa Centrală, extinzându-se peste râul Don, până în zona caucaziană, și prin Peninsula Balcanică, spre Asia Mică. Această imigrație este legată de fenomenul transhumanței oierilor valahi în Balcani. În ceea ce privește legile medievale central-europene din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, comunitățile de păstori vlahi beneficiau de vechea lor jurisdicție orală, vlahă, și de drepturi speciale, reînnoite periodic de regii maghiari, germani și polonezi. A fost un atu pentru păstorii valahi faptul că erau printre singurele populații care puteau trăi pe platourile montane, la altitudine și exploata pădurile și pășunile alpine. Valahii au jucat un rol militar important, ca grăniceri sau apărători ai nobilimii de la deal și câmpie. Deși, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, toate comunitățile vlahe se aflau sub dominație străină, moștenirea lor culturală și folclorică a fost asociată cu folclorul slavilor din Europa Centrală. Asistăm în Tatra la o sinergie semantică vlaho-slavă. Acest fapt a fost observat, în special, și în tradiția muzicală. Numeroși cercetători cehi, polonezi și slovaci au analizat diferite elemente folclorice vechi, pe care le-au publicat în peste 200 de rezumate sau studii, conform cercetătorului Armand Guță. Rezultatele au demonstrat că elementele romanice aveau o vechime de aproximativ 500 de ani sau mai mult și au influențat o mare parte din genul folcloric slav central. Se consideră faptul că nu se pot ignora cele peste o sută de cuvinte românești antice moștenite de păstorii slovaci de astăzi, cu atât mai mult cu cât mii de influențe etnografice și folclorice vlahe ne conduc spre concluzii interesante, și anume că, pentru o lungă perioadă de timp, a existat coexistența populației cehe, slovace, poloneze și vlahe…Muzica slavă fiind influențată de baladele și doinele păstorilor valahi. Literatura poloneză s-a preocupat încă din zorii nașterii sale să surprindă artistic viața valahilor gorali din Munții Tatra. Mai ales în perioada romantică, atunci când reîntoarcerea simbolică la valorile și tradițiile poporului simplu și muncitor devine un laitmotiv artistic. Unul dintre promotorii romantismului literar polonez a fost Wojciech Romuald Bogusławski. Acesta a fost chiar fondatorul dramaturgiei poloneze. Piesa ”Presupusul miracol sau Cracovieni și goralii”, care este un vodevil cu muzică de Jan Stefani pe un libret de Wojciech Bogusławski, s-a jucat prima dată duminică, 1 martie 1794, la Teatrul Național din Varșovia. Piesa a fost considerată prima operă națională, conform regizorului modern Leon Schiller. (I. Țene, https://luceafarul.net/wojciech-boguslawski-compune-prima-opera-poloneza-de-teatru-miorita-valahilor-gorali-la-1794)
Prezenta analiză extinde cercetarea privind migrațiile vlahilor (românilor) în Europa Centrală, cu un accent specific pe perspectivele oferite de Armand Guță în articolul „De la dreptul valah la influențele românești din folclorul slovac” (Armand Guță, „De la dreptul valah la influențele românești din folclorul slovac (II)”, Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, serie nouă, Tomul 22, 2011, pp. 211 – 219), alături de alte studii conexe și complexe. Cercetarea s-a înscris în cadrul Programului II de cercetare al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, proiectul Consemnarea, sistematizarea, conservarea, valorificarea Arhivei Institutului de Etnografie și Folclor și a proiectului Culoare de cultură și civilizație: Dunărea, Marea Neagră și Carpații. Îmbogățirea patrimoniului prin crearea de noi documente – culegeri, transcrieri, prelucrarea materialelor. Obiectivul s-a focusat pe aprofundarea impactului etnocultural al acestor migrații asupra populațiilor slave autohtone, printr-o abordare interdisciplinară care integrează istoria, lingvistica, etnografia și folcloristica. Scopul a fost de a contura o imagine exhaustivă și nuanțată a fenomenului, valorificând contribuțiile lui Guță și ale altor cercetători din domeniu. Articolul lui Guță subliniază faptul că migrațiile vlahe, începând cu peste 1000 de ani în urmă, au determinat legături complexe în Europa de Est, Nord și Centrală, extinzându-se până în Caucaz și Asia Mică. Aceste deplasări au fost stimulate de factori economici, demografici și politici. Un aspect esențial, menționat de Guță, este importanța Jus Valachicum, un sistem juridic specific care acorda comunităților vlahe autonomie în gestionarea resurselor și în reglementarea internă, un element crucial pentru înțelegerea dinamicii sociale și economice a acestor grupuri în context medieval. Această multiculturalitate a contribuit la un folclor slavo-valah în Munții Carpații Păduroși. Articolul lui Guță evidențiază cu acribie influența lingvistică și culturală a vlahilor asupra populațiilor slave, aspect susținut și de alte cercetări în domeniu argumentează că împrumuturile lexicale din limba română în vocabularul slav, în special în terminologia pastorală și agricolă, sunt dovezi ale unei interacțiuni intense și de lungă durată. Mai mult, Guță subliniază că aceste influențe se extind și în domeniul folclorului, al muzicii și al obiceiurilor, remarcând cercetările cehe, poloneze și slovace, care au identificat elemente vlahe în repertoriul muzical și în practicile culturale ale populațiilor slave. Armand Guță consideră că „cea mai mare parte a acestor amprente valahe au suferit transformări complexe de-a lungul perioadei de apariție și răspândire în mediul folcloric majoritar slovac. De aceea, este dificil și neadecvat să generalizăm aceste aspecte; și nu putem decât să facem referire la speciile și genurile folclorice slovace unde acestea au suferit cele mai puține transformări. Conform opiniilor specialiștilor, încă de la începutul secolului al XIX-lea, toate comunitățile valahe din estul Europei Centrale fuseseră slavizate…” Armand Guță aduce în discuție studiile lui Teodor T. Burada, care au documentat procesul de asimilare a vlahilor în Moravia și Silezia austriacă, și remarcă persistența unor elemente culturale vlahe chiar și în comunitățile slavizate. Aceste observații subliniază importanța investigării detaliate a contextelor regionale pentru a înțelege specificul interacțiunilor culturale. De asemenea, analiza structurilor administrative din nordul Slovaciei, evidențiată de Benko, relevă complexitatea relațiilor interetnice și importanța înțelegerii dinamicii jurisdicționale. Conform mențiunilor lui Burada, în Moravia ar fi existat un număr „de 150 000 de valahi slavizați grupați în jurul capitalei Valasko Mezerici și în localitățile [în care] Burada face un studiu istorico-etnologic asupra supraviețuitorilor populației vlahe slavizate, descriind costumele populare, ocupațiile și meșteșugurile acestora, făcând în același timp și un mic inventar al instrumentelor muzicale ca: cimpoiul, cavalul, dar și asupra melodiilor și dansurilor performate de aceștia. Autorul descrie apoi unele credințe: descântecele, ursitele, credința în strigoi etc., dar și obiceiuri religioase de peste an, care încă se mai păstrează printre urmașii acestora.”
În studiul său, autorul oferă și un glosar de peste 100 de termeni de origine românească, aflați încă în uz în 1894. Concluzia autorului este că „românii din Valahia moravă astăzi nu mai vorbesc limba strămoșilor lor, cu toate că a rămas un număr însemnat de cuvinte din graiul lor cel vechi, după cum am arătat: dar oare prin aceia că și-au pierdut limba și-au pierdut și naționalitatea?” (apud Armand Guță) Un punct important abordat de Guță este analiza documentelor istorice care atestă privilegiile acordate vlahilor de către regii maghiari și polonezi. Cea mai veche atestare documentară a prezenţei valahilor dincolo de Carpaţii Păduroşi şi Ujgorod ”este o diplomă a regelui ungar Andrei al III-lea din anul 1279, care îi amintea aici sub denumirea de Valahi sau Ruteni pe păstorii supuşi jurisdicţiei regale.” (ibidem). În acest context trebuie amintită și diploma regală emisă de regele Matei Corvin, document scris din castelul Rumzombcrg, reamintea tuturor nobililor din regiune că în zonele alpine din comitatele Liptov şi Oravska, ce se aflau acum în subordinea lui Petru Komorov, păstorii valahi aveau un statut special şi reconfirma dreptul liberei mișcări pentru toţi cei din comitatele Knazia şi Medzibrodie. Prin acest act se specifică nouă imunități şi trei dintre cele mai importante drepturi ale valahilor din Slovacia. (ibidem). Aceste privilegii, referitoare la drepturi pastorale și autonomie, au jucat un rol crucial în menținerea identității culturale a vlahilor și în facilitarea interacțiunilor lor cu populațiile autohtone. Guță subliniază că aceste privilegii au fost, în multe cazuri, reînnoite periodic, indicând importanța lor continuă pentru comunitățile vlahe: „La sfârșitul secolului al XVII-lea, conform documentelor nobiliare, în părțile Slovaciei de nord-est și nord-vest s-a constatat o reducere a drepturilor vlahilor și o rărire a mențiunilor privind dreptul vechi românesc. O singură obligație le-a rămas vlahilor (rychtari sau soltysovi), și anume serviciul militar prestat de ei seniorului, încă obligatoriu până la începutul secolului al XVIII-lea, însă cu norme puternic revizuite. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea acest sistem a fost înlocuit treptat de sistemul local de pază și ordine numit zykovim și de către dreptul teuton german aplicabil germanilor care au colonizat regiunea între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea” (ibidem). Interesant că nu slavii preiau ordinea militară a zonei ci ”germanicii”, care înlocuiesc pe grănicerii valahii prin acel fenomen denumit ”zykovim”. Colonizarea cu ”teutoni” germani a fost o politică imperială în acest areal de eliminare a valahilor din funcțiile militare. Din punct de vedere militar valahii erau concurenți ”teutonilor”, nu slavii. Totodată, pentru a aprofunda argumentul lui Guță, este esențial să ne referim la studiile despre migrațiile transhumanței pastorale și relațiile interetnice în Europa Centrală (Stahl, 1969 și vezi Sociologia „concretă” și istorie, în Teorie și metodă în științele sociale, Vol. VII: Filozofia istoriei. Studii, Editura Politică, București, 1966). Stahl subliniază importanța studierii sistemelor de transhumanță ca factori determinanți în modelarea peisajului cultural și social al regiunilor montane. În plus, cercetările despre impactul economic al vlahilor (David Turnock, 1972) indică faptul că activitățile pastorale au contribuit semnificativ la dezvoltarea economică a regiunilor în care s-au stabilit.Existența vlahilor de 1000 de ani în Slovacia și Moravia este un numen astăzi din punct de vedere științific.
Lucrările lui Armand Guță aduc o contribuție semnificativă la înțelegerea complexă a migrațiilor vlahe și a impactului lor asupra culturii și societății din Europa Centrală. Guță evidențiază importanța interacțiunilor lingvistice și culturale, precum și rolul structurilor juridice în modelarea identității vlahe, dar mai ales influența folclorului românesc asupra celui slovac și polonez din arealul montan al Europei Centrale. Cercetările încă timide ale istoriografiei române despre valahii din Carpații Păduroși scot la lumină o istorie românească legată de transhumanță, diplome regale și autohtonism pastoral din zorii evului mediu.
Ionuț Țene